Vlad Ţepeş şi Dracula

Georgiana ŢIU

Vlad Ţepeş s-a născut în anul 1431 în fortăreaţa de la Sighişoara care încă mai păstrează o inscripţie, mărturie a naşterii lui. Tatăl său, Vlad Dracul, membru al Ordinului Dragonului era în acea perioadă guvernatorul Transilvaniei, funcţie în care fusese numit de către împăratul Sigismund. Ţepeş, din neamul Drăculeştilor a fost nepotul altui mare voievod român: Mircea. cel Bătrân (1386-1418). .

În iarna lui 1436-1437, Vlad Dracul devine prinţ al Valahiei (una dintre cele trei provincii româneşti) şi îşi stabileşte reşedinţa la palatul. din Târgovişte, capitala principatului. Vlad Ţepeş şi-a urmat tatăl şi a trăit la curtea princiară şase ani. În 1442, din motive politice, Ţepeş şi fratele său mai mic Radu au fost luaţi ostatici de către sultanul de pe vremea aceea, Murad al II-lea.

Dracula a fost ţinut în Turcia până în anul 1448, în vreme ce fratele său a decis să rămână aici până în 1462. Captivitatea din Turcia a jucat un rol important în dezvoltarea lui Vlad Ţepeş. A fost o perioadă în care acesta a adoptat o viziune pesimistă asupra vieţii. Turcii l-au eliberat, de fapt, după asasinarea tatălui său de către Vladislav al II-lea, moment în care a aflat şi despre moartea fratelui său mai mare Mircea, care fusese torturat şi îngropat de viu de către boieri la Târgovişte. La 17 ani, Vlad Ţepeş, susţinut de o cavalerie turcească şi un contingent de trupe împrumutate lui de către Mustafa Hassan, a făcut prima sa mişcare spre cucerirea tronului Valahiei, dar un alt doritor, Vladislav al II-lea l-a învins, două luni mai târziu.

Vlad Ţepeş a adoptat un stil de luptă diferit de al predecesorilor săi, demonstrat prin faptele sale: cunoaşterea adversarilor, riguroasa culegere a informaţiilor, stimularea imaginaţiei duşmanilor până la cote maxime.

Acum este momentul în care principele îşi începe domnia cea mai lungă (şase ani) în care a comis multe fapte sângeroase care i-au adus o controversată reputaţie. Primul său act major de răzbunare a fost acela de a-i omorî pe ucigaşii tatălui său. Astfel, în anul 1459 el a arestat toate familiile de boieri care participaseră la asasinat. Pe unii dintre ei i-a tras în ţeapă, în vreme ce pe alţii i-a obligat să meargă pe jos din capitală (Târgovişte) şi până în oraşul Poenari. Cei care au supravieţuit acestui supliciu nu s-au putut odihni decât în momentul în care au ajuns la destinaţie. Aici Dracula le-a ordonat să-i construiască o fortăreaţă pe ruinele unui alt vechi avanpost, deasupra râului Argeş. Majoritatea boierilor au murit de-a lungul clădirii acestui castel, principele valah reuşind astfel să-şi creeze o nouă pătură nobiliară. Vlad Ţepeş, prin acţiunile sale, se pare că a făcut tot ce îi stătea în putinţă pentru a amplifica imaginea sa satanică, utilizând-o pentru a rezolva conflictele în care era angajat, cum ar fi schimbarea smaraldelor heraldice ale stemei sale din roşu imperial în verde luciferic.

Ţepeş era cunoscut de către supuşii săi ca un domn crud, dar drept. Cruzimea sa era urmarea suferinţelor şi ororilor îndurate de-a lungul vieţii. De asemenea, multe dintre metodele de tortură pe care el le folosea erau preluate de la turci (cum ar fi trasul în ţeapă – ca simbol al represiunii domneşti ce lovea pe orcine era perceput ca duşman de către principe).

Vlad Ţepeş a devenit foarte cunoscut datorită tehnicilor sale de pedepsire brutale. Foarte des poruncea ca nelegiuiţii să fie jupuiţi, fierţi, decapitaţi, orbiţi, spânzuraţi, arşi, prăjiţi, îngropaţi de vii sau traşi în ţeapă. De asemenea îi plăcea să taie nasuri, urechi, organe sexuale sau limba. Dar dintre toate, metoda sa favorita era trasul în teapă. De aici i-a rămas şi numele Ţepeş. Exista şi o legendă care atestă că metoda lui Vlad Ţepeş de a pedepsi răufăcătorii era eficientă. Se spune că în timpul domniei sale o cupă de aur se afla la fântâna din centrul oraşului Târgovişte, care servea trecătorilor spre alinarea setei. Conform cronicarilor vremii cupa nu a fost furată niciodată atâta vreme cât Ţepeş a fost domnitorul Valahiei.

Pentru domnul Ţării Româneşti, acest oribil instrument de pedeapsă a reprezentat un mijloc eficace de intimidare a adversarilor din ţară şi din afara ei. Faţă de boierii turbulenţi şi turcii invadatori, el a utilizat ţeapa pentru a supune necondiţionat domniei elita politică si pentru a pune la adăpost ţara de primejdia transformării în paşalâc.

În timp ce în Ungaria dispariţia lui Iancu de Hunedoara a fost urmată de lupte interne, stindardul luptei antiotomane a fost preluat domnul Ţării Româneşti, supranumit şi Dracula, poreclă născută din asocierea poreclei tatălui său Vlad Dracul cu teroarea inspirată de crudele sale pedepse. La începutul anului 1462, Vlad Ţepeş a lansat o campanie împotriva turcilor, de-a lungul Dunării. Era foarte riscant să intreprinzi aşa ceva, deoarece armata turcă a Sultanului Mehmed al II-lea era de departe mai puternică decât cea a românilor. Cu toate acestea, Ţepeş a reuşit în anul 1462 să obţină numai victorii şi să îngrozească turcii. Pentru a se răzbuna, Mehmed al II-lea a decis să invadeze Valahia, pentru a o transforma in provincie turca. El a intrat in Valahia cu o armată de trei ori mai numeroasă decât cea a lui Vlad Tepes. În aceste condiţii, şi fără nici un aliat, Vlad a fost nevoit să se retragă la Târgovişte. În urma sa a otrăvit toate fântânile şi a ars toate satele pentru ca armata turcă să nu poată supravieţui. Mai mult, atunci când sultanul a ajuns într-un final în capitală, el a fost îintâmpinat de o privelişte înspăimântătoare: craniile a 20 000 de turci captivi erau înfipte în ţepe. Această şcena horror a rămas în istorie sub denumirea de „pădurea lui Ţepeş”. Această tactică a terorii, aplicată de Ţepeş, a avut reusită deoarece sultanul şi majoritatea ofiţerilor săi care erau foarte obosiţi şi flămânzi au hotărât să se retragă. Dracula utilizează imaginea creată ca pe o armă psihologică, reuşind să se impunăîn mentalul colectiv otoman.

Sultanul Mehmed a lăsat partea a doua a bătăliei, fratelui mai tânăr al lui Vlad, Radu cel Frumos favoritul turcilor la tronul Valahiei. Acesta l-a urmărit pe Ţepeş până la castelul Poenari, de pe malul râului Argeş. Conform legendei, acesta este momentul în care soţia lui Vlad, pentru a nu fi capturată de turci, se sinucide aruncându-se de pe stânci (scenă exploatată de regizorul Francis Ford Coppola). Boierimea, în conflict cu Vlad Ţepeş, ca urmare a politicii sale de întărire a autorităşii centrale, şi îngrijorată de consecinţele de lungă durată ale efortului militar antiotoman, a considerat ca era în interesul ei şi al ţării sî pună capăt colaborării ei cu principele şi să găsească o cale de compromis cu Poarta Otomană. Ea le-a fost oferită de Radu cel Frumos.

Vlad Ţepeş a reuşit să scape utilizând un pasaj secret din munte. Ajutat de nişte ţărani, el s-a refugiat în satul Arefu şi de aici a ajuns în Transilvania unde l-a întâlnit pe regele Ungariei, Matei Corvin, care, obligat să justifice renunţarea la cruciada antiotomană pentru a cărei organizare primise ordin de la Papa Pius al II- lea, l-a acuzat pe Vlad Ţepeş de trădare şi a declanşat un adevărat război propagandistic, destinat să îl înfăţişeze pe domnul român ca un monstru de cruzime.

Vlad Ţepeş a rămas timp de doisprezece ani în Ungaria, în vreme ce fratele său Radu a domnit în Valahia fiind o marionetă a turcilor. După primii patru ani, Ţepeş a avut voie să se mute într-o casă. Pentru a câstiga bunăvoinţa familiei regale, el s-a şi căsătorit cu sora regelui (dupa unele surse). A devenit catolic, fapt ce avea să-i încânte pe ungurii catolici. Dar în sinea lui a rămas acelaşi Vlad Ţepeş.

În 1476 Ţepeş a intrat în Valahia cu ajutorul Moldovei şi a Transilvaniei. Această a treia domnie a sa nu a durat decât câteva luni. Vlad a fost asasinat pe câmpul de luptâ cu turcii. El a fost decapitat iar capul său a fost dus la Constantinopole, ca o dovadă a morţii sale.

Locurile de care este legat numele lui Dracula sunt Mânăstirea Snagov (pe insula lacului Snagov, menţionată pentru prima data la 20 septembrie 1459, unde se bănuieşte că a fost înmormântat Vlad Ţepeş), Castelul Bran de lângă Braşov (prima atestare documentară a acestuia o reprezintă actul emis la 19 noiembrie 1377 de Ludovic I d'Anjou. În 1448, Vlad Ţepeş este însărcinat de către Iancu de Hunedoara cu apărarea nordului Transilvaniei şi a acestei trecători. În timpul celei de-a doua domnii, Vlad Ţepeş a oferit negustorilor braşoveni diferite privilegii), Cetatea Poienari (reşedinţa reală a domnitorului, este şi ea un loc important în crearea legendei. Oraşul Târgovişte poate fi şi el considerat una din reşedinţele acestuia, cu ruinele Curţii Domneşti), Curtea Veche din Bucureşti (domina centrul istoric al Capitalei. Aici se află vestigiile curţii ridicate de către Vlad Ţepeş (sec. XV), în timpul căruia Bucureştiul devine capitala Ţării Româneşti).

Forţat de împrejurări, Vlad Ţepeş a trecut la religia catolică, despre acest fapt poporul spunând ca "s-a dat cu dracul", aluzie şi la faptul că Vlad Ţepeş era membru al Ordinului Dragonului, ca şi tatăl său. Imaginea lui Vlad Ţepeş - aceea de om puţin credincios şi sângeros - a fost creată după moartea sa, prin legendele de origine germanică. Exagerarea cruzimii lui s-a datorat unor ecleziaşti catolici, care nu se supuneau legilor ţării, şi care au creat poveşti de groază despre faptele lui, influenţând astfel lumea vestică. De aici s-a inspirat şi Bram Stoker, un irlandez cu o închipuire foarte bogată, în realizarea unui roman care avea să aibă un succes răsunător. Cartea lui Bram Stoker a fost ecranizată în mai multe variante încă de la începutul cinematografiei. Romanul său i-a conferit lui Vlad Ţepeş o notorietate internaţională poate încă şi mai terifiantă, umbrind imaginea unui voievod care, dincolo de aplecările sale sanguine, rămâne totuşi una dintre cele mai remarcabile ale istoriei româneşti.Dracula – aşa cum este perceput astăzi – constituie rezultatul interferenţei unor fapte istorice reale, intrate în legendă, legate de domnia lui Vlad Ţepeş – Dracula, al consemnărilor unor cronicari ai vremii, cu intenţia de a-l pune pe marele voievod într-o lumină nefavorabilă, amplificate în secolele următoare prin asocierea cu personajul romanului de ficţiune „Dracula”, apărut în Anglia, în 1897, avându-l ca autor pe scriitorul irlandez Bram Stoker.

Adevărul despre domnitorul Ţării Romaneşti vlad Ţepeş este cunoscut din numeroase lucrari aparţinând istoricilor români şi străini. Există multe povestiri şi anectode care surprind filozofia lui Vlad al III-lea Dracula. El era recunoscut pentru chemarea sa aprigă la onestitate şi ordine. Aproape orice infracţiune, de la minciună şi furt până la omor, puteau fi pedepsite prin trasul în ţeapă. Vlad al III-lea era de asemenea preocupat ca toţi locuitorii ţării să muncească şi să fie productivi pentru comunitate. Îi privea pe bolnavi, vagabonzi şi cerşetori ca pe nişte hoţi. Ca urmare, într-o zi toti vagabonzii si bolnavii din Ţara Româneacă au fost invitaţi la curtea domnească din Târgovişte pentru ospăţ. După ce invitaţii au mâncat şi au băut, el i-a întrebat dacă ar vrea să nu mai fie niciodată săraci. După ce a primit un răspuns pozitiv, a ordonat ca hala să fie închisă şi incendiată. Nimeni nu a supravieţuit. O altă poveste spune că doi călugări care au intrat în Valahia, au venit să-l viziteze pe Vlad la castelul său. Călugării ştiau de reputaţia crudă a lui Vlad şi când acesta le-a cerut părerea despre domnia sa, aceştia au răspuns în mod diferit. Unul a minţit, spunând că Vlad era un dur, dar totuşi doar un prinţ, iar celălalt a condamnat în mod deschis metodele sale ca tortură. Relatările diferă în a spune care din cei doi călugări au fost traşi în ţeapă.

Convins că numai o domnie puternică în interior putea să asigure ordinea în ţară şi să organizeze cu succes apărarea ei de primejdiile externe, Vlad Ţepeş recurge la o domnie autoritară, impune supuşilor săi cinstea şi hărnicia ca virtuţi, lenevia şi viclenia fiind pedepsite cu asprime prin deja cunoscuta tragere în ţeapă, o pedeapsă crudă, dar care poate fi înţeleasă doar în raport cu epoca în care a trăit principele valah (descrisă admirabil de Johan Huizinga printr-o mobilitate afectivă, exprimată simbolic în amestecul de’’ sânge şi trandafiri’’). de o epocă de mare cruzime care a cunoscut şi alte pedepse la fel de oripilante, cum ar fi arderea pe rug. Ca urmare a măsurilor sale drastice,Vlad Ţepeş a reuşit să instaureze ordinea în ţară: „străin de milă şi de îndurare – spune istoricul A.D.Xenopol – el puse cumplita lui fire în slujba ţării sale şi după ce o curăţă de rele launtrice, el puse piept înjosirii în care cazuse ţara”. Cel care ne oferă cheia înţelegerii lui Vlad Ţepeş este chiar contemporanul său, regele Franţei, Ludovic al XI-lea (1461 - 1483), el însuşi o ciudată îmbinare de pietate şi cruzime, practicată în numele raţiunii de stat. Şi unul şi altul au avut de făcut faţă evident, în condiţii diferite – anarhiei feudale; şi unul şi altul au urmărit consolidarea autorităţii centrale; şi unul şi celalalt au recurs – pentru a-şi atinge obiectivele – la mijloace care au frapat sensibilitatea şi imaginaţia contemporanilor: Ludovic a devenit

„păianjenul’’ ce ţese plasa pentru prinderea vicimelor sale, iar Vlad Ţepeş sângerosul trăgător în ţeară.

Faptele sale au atras însă ura multora dintre contemporanii săi. Aceştia l-au defăimat şi acuzat de întelegeri cu turcii contrare intereselor ţării; a fost închis de către regele Matei Corvin şi mai târziu chipul său de om crud, dar care a pus „cumplita lui fire în slujba ţării sale”, a fost asociat cu vampirul Dracula, personajul principal din celebrul roman de ficţiune „Dracula” al scriitorului irlandez Bram Stoker apărut la Londra în 1897 şi considerat de către Oscar Wilde „poate cel mai frumos roman din toate timpurile”.

Legatura care se face între personajul din romanul lui Bram Stoker şi domnitorul Vlad Ţepeş - Dracula este sugerată chiar de către autor, care consemnează: ”… a fost într-adevăr acel voievod Dracula care şi-a dobândit numele împotrivindu-se turcilor peste marele fluviu chiar de la frontiera cu Turcia”. Bram Stoker crede că acesta nu a fost un om obisnuit „căci de-a lungul secolelor s-a vorbit de el ca de cel mai iscusit, cel mai viclean dar şi cel mai viteaz dintre fiii ţării de dincolo de pădure, spiritul lui ager şi voinţa lui de fier au intrat cu el în mormânt şi luptă şi acum”. Aici autorul face legatura cu credinţa legată de strigoi, a căror existenţă, imaginată de credinţele populare, nu se sfârşeşte odată cu generaţia din care provine: „Ne-morţii (adică strigoii, vampirii) suferă de blestemul nemuririi, spune Bram Stoker, trec dintr-o epocă în alta înmulţindu-şi victimele, sporind relele lumii …”.

Personajele din romanul „Dracula” sunt rezultatul fanteziei autorului, dar faptele contelui Dracula şi sfârşitul acestuia au la bază credinţele populare legate de existenţa unor forţe ale răului: vampiri sau strigoi.

În credinţele mai multor popoare vampirii sunt oameni morţi care în virtutea unei pedepse sau a unui blestem din timpul vieţii, îşi părăsesc noaptea mormântul şi rătăcesc printre oamenii vii care dorm şi le sug sângele – singura lor hrană. Tot vampir este considerat şi liliacul, un animal care ziua trăieşte în peşteră iar noaptea iese şi le suge sângele oamenilor. În America Centrală şi în America de Sud vampirii sunt o specie de lilieci mari care se hrănesc cu sângele păsărilor şi mamiferelor surprinse în somn. În celebra sa lucrare Odisseea, poetul antic Homer, identifică liliacul cu sufletele morţilor.

În credinţele populare din spaţiul carpato-danubiano-pontic corespondentul vampirului în accepţiunea de oameni morţi care îşi părăsesc noaptea mormântul şi rătăcesc printre oamenii vii pe care îi surprind în somn şi le fac o mulţime de neplăceri şi daune, le sug sângele şi iau laptele de la vite, este strigoiul. Poate fi strigoi viu, acela care – după cum consemnează folcloristul I. Aurel Candrea - „toată ziua îşi vede de treburi ca ceilalţi oameni, dar noaptea îndată ce a adormit îi iese sufletul care se duce să se întâlnească cu alţi strigoi, iar trupul rămâne ca mort pe pat. Sufletele acestor strigoi ucid copii şi le sug sângele, iau mana de la vaci şi de la semănături”. Acelaşi autor spune că „atunci, când moare una dintre aceste fiinţe despre care se crede ca a fost strigoi, i se vâră prin inimă o frigare înroşită în foc sau un par pentru ca sufletul ei să nu mai poată ieşi din mormânt şi să nu mai chinuiască oamenii noaptea”.

În mitologia românească sunt şi strigoi morţi, acele spirite ale morţilor care provin din oamenii foşti strigoi în viaţă sau la care li s-a greşit ceva din rânduielile de la înmormântare, au rătăcit drumul spre lumea de dincolo sau nu au avut cu ce să-şi plătească vămile. Pe lângă daunele pe care le fac oamenilor în viaţă – spune Sim. Fl. Marian – strigoii morţi „mănâncă rând pe rând câte un membru din familia lor sau le mănâncă numai inima şi le sug sângele”.

Aşa cum este interpretat astăzi, Dracula apare în persoana voievodului Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş, sub al cărui chip (înfăţişat într-o gravură din „Poveştirile germane despre Dracula Voievod” apărută la Nürenberg în 1488) este reprezentat în numeroase reclame comerciale. În această ipostază nu mai este privit ca o adevărată personalitate istorică, ci ca un vampir aşa cum este cunoscut, de către turiştii occidentali, din romanul lui Bram Stoker şi din numeroasele filme care au fost turnate în Vest, începând din anul 1922.

Astfel, în timp ce portretul domnitorului român, care apare pe coperta ediţiei Poveştirilor germane, publicată la Bamberg, în 1491, sugerează un simţ al dreptăţii pe care l-a transpus în viaţă, cu mijloace de o cruzime deosebită, judecate după normele epocii contemporane, dar tipice epocii în care a trăit, imaginea transpusă pe ecran ne redă un Dracula cu o figură de o cruzime ce nu mai are de-a face cu spiritul de dreptate. Această imagine, fantezistă şi înfiorătoare, este pe gustul turistului plecat în căutarea senzaţionalului şi care, odată ajuns în România, a asociat şi castelul Bran (care prin înfăţişarea şi amplasarea sa degajă un aer de mister) cu locurile pe unde a bântuit imaginarul Dracula.

Castelul Bran, unul dintre cele mai valoroase monumente de arhitecură medievală din România, cu functii istorice, militare şi economice, este cunoscut de către turiştii din întrega lume drept Castelul lui Dracula. Majoritatea turiştilor, după ce vizitează castelul, pleacă dezamăgiţi că nu l-au întâlnit pe Dracula – Vampirul care suge sângele oamenilor, cunoscut din filme şi asociat cu figura domnitorului român Vlad Ţepeş – Dracula. Aceştia nu îl întâlnesc deoarece nu fac distincţie între o realitate istorică şi o povestire la originea căreia stau atât personajul din romanul lui Bram Stoker, intitulat Dracula, în care acţiunea are la bază credinţele populare despre strigoi şi vampiri cât şi legendele despre Vlad Ţepeş, în special acelea care-l prezintă ca pe un voievod crud. Interferenţa personajului principal din romanul Dracula cu legendele despre domnitorul real Vlad Ţepeş – Dracula, o personalitate de referinţă a istoriei românilor, a dat naştere unui personaj imaginar cunoscut sub numele de Dracula vampirul, ca întruchipare a unui duh rău, care tulbură liniştea oamenilor, îi chinuie şi pe cei intraţi sub stăpânirea lui îi transformă în aceste forţe ale răului. Acest personaj există la nivelul imaginarului şi nu poate fi ilustrat într-o expoziţie muzeala aşa cum este cea din Castelul Bran.

Castelul Bran a fost botezat Castelul lui Dracula în urmă cu trei decenii, de către turişti, în special americani, veniţi în căutarea lui Dracula din filmele de groază realizate după romanul lui Bram Stoker. Turiştii au surprins la intrarea în Transilvania un castel care prin înfaţişare se asemănă cu castelul descris de către autorul irlandez. De aceea l-au botezat Castelul lui Dracula. Ce legatură poate fi între Dracula din imaginaţia turistului venit în căutarea vampirului şi Castelul Bran? Este simplu. Dacă este vorba de domnitorul Ţării Româneşti, istoria consemnează mai multe campanii întreprinse de către Vlad Ţepeş – Dracula de pedepsire a negustorilor saşi braşoveni care nu se supuneau poruncilor voievodului cu privire la comerţul prin târgurile din Ţara Românească. Şi este logic că trecerea sa s-a făcut pe la Bran, trecătoarea cea mai apropiată de Braşov, care făcea legătura cu Târgoviştea, reşedinţa domnului muntean. Relaţiile cu castelanii de la Bran nu vor fi fost prea cordiale, întrucât aceştia erau reprezentanţi ai cetăţii Braşovului, ostil lui Vlad Ţepeş.

Dacă Vlad Ţepeş a stăpânit Castelul Bran e greu de răspuns întrucât documentele scrise nu consemnează acest lucru. Dar documentele existente în arhive cu privire la Cetatea - Castelul Bran, atâtea câte se mai păstrează, sunt cu caracter preponderent administrativ; se referă la veniturile şi cheltuielile de pe domeniul cetăţii Bran şi în foarte mică măsură la evenimente cu caracter politico-militar. Se poate susţine însă că în toamna anului 1462, după ce oastea regelui Ungariei, Matei Corvin, l-a prins în apropierea cetăţii de la Podul Dâmboviţei, de lângă Rucăr, situată la cca 25 km de Bran, domnitorul Vlad Ţepeş a fost dus la Castelul Bran şi închis aici timp de vreo două luni, după cum consemnează recentul volum Vlad Ţepeş Dracula, Editura Mirador, Arad, 2002, autor Gheorghe Lazea Postelnicu. De aici a fost dus şi întemniţat la Cetatea Vişegrad.

În ceea ce priveşte vampirul, cunoscut în folclorul românesc sub denumirea de strigoi, (denumirea de vampir este întâlnită la sârbi) este de menţionat faptul că şi în satele Branului se păstrează credinţa cu privire la existenţa unor duhuri rele numite steregoi (varianta a strigoiului). Bătrânii satelor îşi amintesc că până în urmă cu o jumătate de secol se credea că existau anumiţi oameni în viaţă – strigoi – care ziua duceau o viaţă normală, iar în timpul nopţii în somn, sufletele lor părăseau trupul şi bântuiau prin sat şi chinuiau oamenii în somn. Aceste duhuri rele bântuiau de la miezul nopţii până la primul cântat al cocoşilor, când nu mai aveau puterea de a pricinui rele oamenilor. Credinţa în strigoi şi celelalte duhuri rele reprezintă o componentă a mitologiei populare. Ea poate fi povestită, imaginată de fiecare individ. Dar dincolo de acest univers imaginar populat cu vampiri şi fantome, turistul poate întâlni la Bran o realitate care-i va bucura şi odihni sufletul. Cu imaginea fiorosului Dracula în gând, venit la Bran, turistul va putea întâlni în pitoreştile locuri din aceasta zonă de munte ciobani cu turme la păscut sau la cositul ierburilor, ale căror femei ţes la război covoare ce împodobesc interioarele caselor sau pregătesc mâncăruri tradiţionale.