Apecte psihologice şi criminologice cu privire la pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor teroriste

Dr. Alexandru PINTEA

Desfăşurarea unei acţiuni teroriste presupune o serie de activităţi şi momente prealabile, pregătitoare, menite să-i asigure reuşita şi eficienţa maximă. Aceste activităţi, cu largi implicaţii psiho-sociologice, dacă sunt cunoscute şi depistate din timp, pot conduce la prevenirea acţiunii teroriste respective.

O primă etapă o constituie fixarea şi studierea obiectivului, actului terorist. Spre exemplu, în cazul răpirii premierului italian Aldo Moro, teroriştii au studiat în amănunt, vreme îndelungată, obiceiurile, programul de lucru, traseele parcurse, fluxul şi ştrangulările circulaţiei rutiere la orele respective, sistemul de pază şi securitate etc.

Acţiunile preparative constituie un alt moment al pregătirii actului terorist şi constau în acţiuni de procurare a substanţelor exploziv-incendiare, de bani, autoturisme, tehnică de comunicaţie, documente de identificare, confecţionarea, ascunderea şi trucarea încăr­că­turilor explozive sau a armelor, terorismul “cu mâna goală” fiind un nonsens.

Deşi îşi propune obiective politico-sociale şi diplomatice, terorismul nu se poate disocia întotdeauna de infracţiunile “de drept comun”, acestea constituind şi ele o sursă de dotare şi finanţare: hold-up-uri, răpiri de persoane în scopul răscumpărării, spargeri etc.

Tot în categoria acestor acţiuni intră şi atragerea (uneori fără voie), a unor cetăţeni autohtoni la buna reuşită a acţiunilor teroriste, când acestea sunt comise în ţări străine. Se urmăreşte astfel găzduirea teroriş­t­ilor înainte sau după comiterea actului sau ascunderea de material exploziv şi armament etc.

Tot prin intermediul unor asemenea complici, teroriştii reali­zea­ză atragerea unor diplomaţi şi personalităţi politice în anumite locuri pentru şantaj sau asasinate, schimbul de mesaje şi informaţii cu emisari ai organizaţiilor extremiste, fabricarea unor acoperiri convenabile şederii mai îndelungate într-o ţară (studenţi, logodnici, colegi de facultate, bişniţari etc.) sau chiar obţinerea unor schiţe şi studii asupra unor obiective ce vor constitui ţinta atentatelor teroriste.

Elaborarea în detaliu a planului de acţiune, inclusiv proiectarea etapei de după comiterea actului. Rareori actul terorist a fost întreprins spontan, nepregătit şi atunci el a fost mai degrabă rodul minţii unor bolnavi psihici.

Acţiunea teroristă propriu-zisă. Sub aspect psihologic, acţiu­nile teroriste se pot clasifica în două categorii:

1. acţiuni prin confruntarea directă cu forţele de poliţie - sunt acţiuni prin care teroristul riscă, se expune direct represiunii antite­ro­riste, condiţia scăpării şi supravieţuirii sale constitu­in­d-o “acoperirea” ostaticilor. Astfel de acţiuni se întreprind asupra personalităţilor politice şi diplomatice, asupra obiecti­velor fixe (ambasade şi reşedinţe diplomatice, aeroporturi, hoteluri, lăcaşe de cult etc.), sau mobile (deturnări de aero­na­ve, autobuze, vase maritime) şi constau în răpirea, seches­tra­rea şi luarea de ostatici;

2. acţiuni teroriste de la distanţă ce presupun prezenţa teroristului departe de locul atentatului, aceasta asigurându-i un risc scăzut şi posibilităţi scăzute de a fi identificat şi urmărit ulterior de poliţie, fapt pentru care acestea sunt şi cele mai frecvente:

a) plasarea de încărcături exploziv-incendiare în obiective, clădiri, locuri publice etc. De exemplu, atentatul din Gara Bologna (Italia, 1980), soldat cu 85 de morţi şi 200 de răniţi;

b) lovirea de la distanţă cu mijloace telecomandate (teleghidate). De exemplu, atacul unei aeronave a unei companii isra­e­liene aflată în aeroportul Orly (Franţa, 1975) în care s-au folosit lansatoare de rachete;

c) expedierea de colete sau scrisori explozive, “capcană”, sau scrisori ce conţin substanţe chimice deosebit de periculoase. Ex.: scrisorile ce conţineau antrax;

d) infestarea cu substanţe toxice sau bacteriologice a unor clădiri, mărfuri alimentare, hoteluri, cămine etc.;

e) terorismul psihologic cuprinde forme cum ar fi: amenin­ţa­rea şi şantajul unor personalităţi politice, oameni de afaceri, diplomaţi etc., terorizarea unei populaţii prin ştiri false şi zvonuri, alarmele false etc.

Etapa postacţiunii constă fie în retragerea-dispariţia teroriştilor de la locul faptei conform planului prealabil, fie în supravegherea de la distanţă sau sub diverse “acoperiri” a efectelor acţiunii. Cunoscând acest ultim as­pect, organele abilitate plasează specialişti în mulţimea de oameni care asistă la derularea efectelor unui act terorist, aceştia încercând să ob­ser­ve şi să descopere după fizionomie sau comportament (nelinişte, iritare, nervozitate, satisfacţie etc.) eventuala prezenţă în mulţime a unor terorişti sau complici.

Întreaga acţiune teroristă solicită intens psihologia teroriştilor şi se desfăşoară sub o puternică angajare emoţional-afectivă, stare ce cunoaşte variaţii pe întreg parcursul acţiunii. Astfel, starea de tensiune afectivă, de nelinişte şi încordare creşte odată cu începerea acţiunii, deplasarea şi pătrunderea teroriştilor în obiectiv şi eventual aşteptarea momentului oportun (exemplu îmbarcarea sau decolarea avionului).

Starea de nervozitate cunoaşte, de regulă, intensi­tatea maximă odată cu declanşarea acţiunii, când comandan­tul pune stăpânire pe obiectiv şi ostateci. În această si­tuaţie se înregistrează, de regulă, cele mai dure, violen­te şi periculoase comportamente ale teroriştilor, mergând de la bruscări şi loviri, până la uciderea unora din cei care, neînţelegând ce se petrece, opun rezistenţă. Ulterior, starea de încordare şi tensiune a teroriştilor scade din in­tensitate, ei se calmează, putând manifesta chiar îngăduinţă şi înţelegere faţă de ostaticii aflaţi în situaţii critice.

Neliniştea teroriştilor revine însă în intensitate odată cu senti­mentul nesiguranţei şi incertitudinii referitoare la ripostele posibile şi la reacţia autorităţilor. Este momentul în care teroriştii doresc ne­gocierea cu autorităţile şi cu cât acestea întârzie cu atât starea lor de tensiune şi incertitudine se agravează, putând să comită abuzuri asupra ostaticilor spre a grăbi apariţia negociatorului. ­

În continuare, starea emoţional afectivă a teroriştilor oscilează în funcţie de rezultatul negocierilor, de evoluţia generală a evenimentelor cât şi de starea psiho-comportamentală a ostaticilor, o conduită calmă, su­pusă, încrezătoare şi optimistă a ostaticilor răsfrângându-se pozitiv şi asupra teroriştilor.

În condiţiile prelungirii negocierilor, în rândul teroriştilor apare starea de oboseală, ei capătă de regulă, încredere în ostatici şi personalul de deservire al obiectivului (exemplu: personalul navigant) cu care iniţiază chiar dialoguri şi glume. Acesta este considerat a fi şi momentul optim pentru descurajarea psihologică şi predarea teroriştilor.

Prin actele şi mijloacele pe care şi le propun prin valorile ideologice sub care acţionează cât şi prin modul de recrutare, selectare, instruire şi antrenament, se înţelege uşor că în grupările teroriste nu poate intra orice fel de personalitate ci numai anumite personalităţi, ce au ca dominante anumite structuri şi trăsături speci­fice.

Sub aspectul aptitudinilor, teroriştii sunt în ge­neral, persoane bine dotate fizic şi intelectual, rezistenţi la dificile condiţii de viaţă şi antrenament. Defini­torii însă pentru profilul lor caracterial şi volitiv sunt însă următoarele trăsături: caracterul, stăpânirea de sine, tenacitatea şi cruzimea, fiind indivizi apţi în general pentru orice act de agresiune şi risc.

Aceste trăsături sunt potenţate şi dezvoltate prin antrenamente specifice şi prin procesul de îndoctrinare ideologică sau religioasă, care urmăreşte fanatizarea teroristului, “câştigarea” sa totală pentru cauza grupului, asociată cu rezistenţa sa la orice presiuni morale, afective sau logice. Fanatismul, cruzimea şi spiritul de sacrificiu par a caracteriza, prin excelenţă, pe teroriştii arabi.

Sub aspectul motivaţional se pot descrie următoarele tipuri psihologice de terorişti.

Edificatoare pentru profilul psihologic al teroriştilor este uneori biografia acestora. Andreas Baader, spre exemplu, surprindea încă din copilărie prin actele de insubordonare, teribilism şi imprudenţă, cât şi o nestăpânită pornire aventurieră. Urlike Meinhoff putea fi caracterizată ca extrem de inteligentă (“creierul” organizaţiei de altfel), deosebit de activă şi cu un foarte pronunţat spirit organizatoric, calităţi ce i-au permis o bună realizare socială până la un moment dat. Trăsătura sa dominantă o constituia însă intransigenţa dusă până la absurd, refuzul oricărui compromis cât şi o pronunţată doză de “aventurism” poli­tic, oscilând când între extrema pacifistă (conducea un comitet împo­triva bombelor atomice pe timpul studenţiei), când între cea fascistă, ceea ce a transformat-o într-o temută teroristă. Mario Meretti, conducător al coloanei milaneze a “Brigăzilor Roşii”, provenea dintr-o familie de comercianţi modeşti, cres­cut într-o atmosferă catolică, timid, interiorizat, în copilărie. Începe să manifeste vocaţia pentru ideile fasciste odată cu urmarea cursurilor de teologie ale unei universităţi când cunoaşte şi frecventează grupul viitorilor fondatori şi conducători ai organizaţiei. Extrem de prudent şi abil, reuşea de fiecare dată să scape, fiind căutat asiduu, ani de-a rândul de poliţie.

O serie de acţiuni teroriste au drept ţintă răpirea de persoane, sechestrarea sau luarea de ostateci. Modalităţile de reacţie comportamentală la atacul şi prezenţa teroriştilor sunt extrem de diverse:dacă iniţial toţi reacţionează prin spaimă, surprindere, consternare, ulterior modalităţile lor de reacţie şi comportament devin diferi­te, grupul de ostateci fiind în general greu de descris şi caracterizat în mod unitar.

Ca factori de influenţă şi diferenţiere ai psihologiei ostaticului se pot enumera: vârsta, sexul, nivelul instrucţiei şcolare, personalitatea ostaticului, statusul său socio-profesional, convingerile lui politice, naţio­naliste, experienţa individuală etc.

Asemănarea dintre terorişti şi ostateci (vârstă, naţionalitate, religie, stare socială, profesie etc.) cât şi durata habitatului în comun sunt factori cheie ce permit comunicarea verbală destăinuirile şi formarea unor sentimente reciproce şi a unor fenomene de transfer afectiv. Specialiştii apreciază că, de regulă, după trecerea a 15-48 ore de habitat împreună, şansele de supra­vieţuire ale ostaticilor cresc mult tocmai datorită feno­menelor amintite.

În general se recomandă celor care vin în con­tact cu teroriştii pe timpul unei acţiuni, să le devină simpatici, chiar utili, şi să încerce a le câştiga încrederea şi bunăvoinţa. Personalului de deser­vire dintr-un obiectiv atacat de terorişti, de asemenea, i se recomandă aceeaşi con­du­i­tă pru­dentă şi binevoitoare. Totodată, aceştia trebuie să-i calmeze pe ostatici şi să prevină orice acţiune temerară a vreunuia dintre ei ce ar putea irita pe terorişti.

În numeroase acte teroriste cu sechestrări, răpiri şi luări de ostatici teroriştii ridică anumite pretenţii în faţa autorităţilor, condiţionând supra­vieţuirea şi eliberarea ostaticilor de rezolvarea acestora: eliberarea din închisoare a anumitor persoane, restructurări politice cereri adresate altor guverne, beneficii materiale, difuzarea unui comunicat prin mass-media sau numai punerea la dispoziţie a unei aeronave cu care să părăsească ţara.

Ostaticii în viaţă reprezintă pentru terorişti elementul lor de siguranţă în tratativele cu autorităţile, în absenţa lor, teroriştii trebuind fie să se predea necondiţionat şi să ispăşească pedepsele prevăzute de lege, fie să lupte împotriva unor forţe specializate ale po­liţiei, ipostază în care sunt net dezavantajaţi. Bazaţi pe prevederile constituţionale care obligă orice guvern să asigure viaţa şi securitatea cetăţenilor aflaţi pe terito­riul respectiv (ostatici în cazul nostru), comandou1 tero­rist ameninţă cel mai adesea cu omorârea treptată a osta­ticilor în cazul nerezolvării pretenţiilor ridicate sau al intervenţiei forţelor de poliţie.

Negociatorul, este persoana care intră în contact cu teroriştii spre a le cunoaşte pretenţiile ridicate şi a le transmite răspunsul autorităţilor.

Grupul de negociatori cuprinde persoane cu o pre­gătire specială, de regulă psihologi şi psihiatri, cunos­cători a mai multor limbi străine şi posesori ai unor aptitudini generale şi specifice, cum ar fi: inteligenţă şi imaginaţie, tact, putere de convingere, prestanţă, calm, degajare, echilibru emoţional puternic şi un bun spirit de observaţie. Alegerea negociatorului care va intra pe rol în cazul respectiv se face după analiza pri­melor informaţii referitoare la numărul, identitatea, personalitatea teroriştilor şi motivaţia actului, de regulă pe baza voluntariatului.

Deoarece puţine state consimt de obicei să satis­facă pretenţiile teroriştilor (aceasta constituind o ştir­bire a autorităţii şi suveranităţii guvernului respectiv şi creând un precedent viitoarelor acte teroriste), negociatorul nu numai că va lua notă de pretenţiile teroriştilor, dar informaţiile pe care le va furniza despre aceştia vor fi utile organizării unei eventuale intervenţii în forţă asupra comandoului.

În principiu, negociatorul trebuie să aibă în vedere următoarele obiective:

Menţionăm că obiectivele semnalate în schema alăturată au o valoare generală de principiu, deoarece în plan practic fiecare negociator îşi fixează obiectivele potrivit situaţiei concrete care trebuie apreciată în funcţie de o serie întreagă de factori cu implicaţii deosebite asupra modului de abordare a negocierii. Tot cu valoare de generalitate amintim câţiva dintre aceşti factori:

- momentul şi locul producerii actului terorist (zi, noapte, navă, aeronavă, oraş, câmp deschis etc.);

- pretenţiile teroriştilor (politice, personale, materiale etc.);

- gradul de credibilitate cu privire la posibilitatea ca teroriştii să-şi materializeze ameninţările (ucid ostaticii, aruncă în aer clădirea etc.);

- consecinţele materializării ameninţărilor teroriştilor (zonă populată, numărul mare de ostatici etc.);

- posibilitatea de intervenţie în forţă şi riscul unei asemenea intervenţii (terorişti bine înarmaţi şi fanatici, locul intervenţiei populat şi greu de evacuat, urmările unui eşec al forţelor de intervenţie etc.);

- şansele negociatorului de a rezolva criza prin negocieri (atitudinea teroriştilor, profesionalismul lor, gradul de cunoaştere a personalităţii acestora etc.)