Cătălina ILINCĂI[1]
Libertatea presei şi libertatea de exprimare sunt printre cele mai importante caracteristici ale unei societãţi democratice. Aceste drepturi fundamentale sunt protejate, în mod formal de toate statele. Se ştie, însã, cã în perioada regimurilor totalitare toate instituţiile au fost centralizate, prin urmare şi mass-media au avut de suferit.
Este bine cunoscut faptul cã mass-media în România s-a dezvoltat rapid dupã cãderea comunismului. Numãrul publicaţiilor a crescut considerabil din 1989 pânã în prezent, toate formele de mass-media – radio, presã şi televiziune – devenind accesibile tuturor, oferind astfel posibilitatea diseminãrii informaţiei.
Voi încerca în continuare sã trasez traiectoria pe care au urmat-o mass-media de-a lungul celor aproape douã decenii de la revoluţia din 1989, precum şi caracteristicile unui sistem mass-media post-comunist, în societatea româneascã.
Trecerea de la modelul comunist la cel liberal
În niciun un moment al istoriei mass-media şi în nicio ţarã nu poate fi identificat un singur sistem normativ corespunzãtor unui rol unic atribuit presei; din contrã, dezvoltarea mass-media dovedeşte cã relaţia sa cu ideologiile, cu constituţiile şi cu sistemele legislative, cu structurile puterii sau cu formele de guvernare a îmbrãcat forme diferite.
Din persepectiva comunismului, presa nu poate fi altceva decât o armã a Puterii, dotatã cu misiuni şi sarcini precise: educarea maselor, mobilizarea lor pentru îndeplinirea unor obiective politice şi economice, precum combaterea duşmanilor, preamãrirea realizãrilor regimului. Presa este conceputã ca o formã de exercitare şi de legitimare a puterii, ca un instrument al propagandei, menit sã modeleze gândirea şi comportamentul indivizilor, ca o arenã a luptelor împotriva duşmanilor ideologici, ca un loc al prezentãrii mitologizate a superioritãţii regimurilor comuniste.
Realizarea unor astfel de obiective nu era posibilã fãrã obţinerea controlului total asupra sistemului mass-media. Regimul comunist se caracterizeazã prin distribuţia centralizatã a resurselor: un grup redus de oameni monopolizeazã controlul asupra diferitelor resurse şi fixeazã criteriile de distribuire, conform intereselor lor specifice.
Sistemul comunist se concentra asupra celei mai importante resurse a mass-medie, şi anume informaţia. Prin monopolizarea informaţiei, Puterea creeazã şi distribuie o entitate bastardã, amestec de adevãruri parţiale şi minciuni credibile, de real şi iluzoriu, de spus şi presupus – acest produs hibrid este informaţia oficialã. Astfel, jurnaliştii aveau obligaţia sã scrie şi sã vorbeascã despre ceva diferit de ceea ce trãiau şi vedeau în peregrinãrile lor de zi cu zi, sã prezinte o falsã realitate a reuşitelor, a progresului, a bunãstãrii, a adeziunii şi a mobilizãrii maselor, sã producã şi sã reproducã un discurs oficial, golit de conţinut şi de adevãr. Accesul la informaţie era posibil numai prin intermediul instanţelor stabilite de Putere: comitete de propagandã, agenţii de presã de stat, documente oficiale, şedinţe, congrese şi conferinţe minuţios regizate. Acestea ofereau date filtrate, reorganizate, cu valoare propagandisticã, nu informativã.
Controlarea informaţiei conduce la generalizarea caracterului planificat al activitãţii mass-media: ziarele şi revistele apar în tiraje fixate, stabilite dinainte, indiferent de reacţiile sau interesele publicului; grilele de programe respectã strategii propagandistice, adeseori în contradicţie cu ritmul vieţii casnice a populaţiei; temele sunt fixate conform calendarului evenimentelor oficiale, fapt ce plaseazã presa într-o ipostazã de „campanie” de mobilizare şi propagandã permanentã.
Transfigurarea propagandisticã a realitãţii afecteazã însãşi esenţa actului jurnalistic: cei care lucreazã în mass-media comunistã nu mai sunt cãutãtori ai informaţiilor neaşteptate, anchetatori ai adevãrurilor ascunse sau generatori ai dezbaterilor sociale controversate; ei devin o instanţã ce reproduce, aproape mecanic, discursul oficial, neagã atributele creativitãţii şi contestãrii şi se tranformã în „birocraţi ai adevãrului”.
Modelul comunist de presã, construit de ideea exercitãrii unui control integral asupra sistemului mass-media, nu a condus niciodatã şi nicãieri la stãpânirea totalã a fluxurilor de mesaje puse în circulaţie de cãtre presã; existenţa unor publicaţii şi programe audiovizuale alternative, apariţia unor voci jurnalistice disidente şi, mai ales, dezvoltarea tehnicilor de comunicare întemeiate pe dublul discurs au dovedit imposibilitatea transpunerii în practicã a controlului total al presei şi, prin aceasta, a minţilor oamenilor.
Altfel spus, modelul comunist trebuie înţeles din perspectiva proceselor complexe de negocieri care legau mai multe tipuri de centre de interes: aparatul puterii, preocupat de reproducerea sistemului şi de supravieţuirea în funcţii de conducere; instituţiile de presã, dominate de strategii de adaptare şi de menţinere a sistemului de lucru birocratic; jurnaliştii, pendulând între un comportament oficial absent-obedient şi un comportament mai activ, în alte sfere ale vieţii culturale; publicul, cu tehnicile sale de evadare din discursul oficial şi de interpretare „printre rânduri” a tuturor mesajelor mass-media.
Conform concepţiei liberale, drepturile individului sunt sacre, iar fericirea şi binele reprezintã valori supreme şi scopuri ultime. Omul este considerat deţinãtorul unor „drepturi naturale”, fundamentale şi inalienabile. Instituţiile puterii au obligaţia sã respecte drepturile şi aspiraţiile individului şi sã lucreze pentru satisfacerea lor; în caz de eşec, ele vor fi supuse judecãţii acestuia şi, prin sistemul alegerilor, vor fi schimbate sau ameliorate.
Pentru ca indivizii sã poatã dezbate şi lua decizii corecte, ei trebuie sã cunoascã „adevãrul”. Din perspectiva liberalã, adevãrul se obţine prin confruntarea liberã a ideilor şi opiniilor; competiţia acestora fixeazã „valoarea” unei idei, poziţii, iniţiative ori atitudini. Crearea unei „pieţe libere a ideilor” este însã indisolubil legatã de crearea unui instrument capabil sã faciliteze circulaţia acestor idei; pentru susţinãtorii acestei teorii, singura instanţã în mãsurã sã-şi asume şi sã ducã la bun sfârşit o asemena misiune este presa.
Dar, ca sã permitã circulaţia corectã a ideilor, presa trebuie sã fie liberã de orice presiune a pãrţilor interesate – în primul rând, a reprezentanţilor politicului şi ai puterii administrative. În consecinţã, presa trebuie sã fie o întreprindere economicã stabilã, puternicã, plasatã, prin chiar eficienţa ei economicã, în afara câmpului de putere şi de influenţã a politicului. Astfel, libertatea de expresie tinde sã devinã sinonimã cu libertatea de a publica şi, mai exact, cu libertatea de a crea o întreprindere care difuzeazã mesaje de interes general: libertatea presei depinde acum de proprietatea privatã asupra mijloacelor de comunicare.
Conform doctrinei liberale, presa nu contribuie numai la circulaţia ideilor şi a informaţiilor, ci şi la controlarea instanţelor Puterii. Deoarece indivizii nu pot urmãri permanent acţiunile instanţelor politice şi administrative, ei „transferã” aceste atribuţii unei altei instanţe: mass-media. Aceasta va controla activitatea Puterii, în interesul cetãţeanului, acţionând ca un „câine de pazã”: observând nereguli, ea va informa publicul. Astfel, prin capacitatea sa de a informa, precum şi prin posibilitatea de a mobiliza masele, presa se manifestã ca o „a patra putere”.
Acţiunea presei este indirectã: distribuind informaţii şi idei despre modul în care celelalte puteri îşi exercitã mandatul, ea creeazã o opinie publicã, mobilizeazã cetãţenii în favoarea unei cauze, iar aceştia, prin presiunea pe care o exercitã asupra factorilor politici şi legislativi, obţin modificarea atitudinii celorlalte puteri. Din aceastã cauzã, statutul de „a patra putere” implicã mai mult responsabilitãţi decât drepturi: o greşealã a presei poate declanşa o mişcare publicã ce poate conduce la reacţii politice cu efecte deosebit de grave. Ceea ce înseamnã cã nu atât libertatea de expresie defineşte puterea presei, cât responsabilitatea expresiei jurnalistice.
Informând publicul, presa exercitã, inevitabil, o acţiune educativã: ea contribuie la formarea conştiinţei civice şi la construirea individului-cetãţean, fãrã de care viaţa democraticã este imposibilã.
În modelul liberal, legile pieţei devin factorii reglatori ai sistemului mass-media. Sub presiunea acestora, presa ajunge sã fie un produs vândut de douã ori: o datã cititorilor şi, a doua oarã, firmelor care doresc sã facã publicitate.
Evoluţia spre un sistem liberal generalizat riscã sã anuleze chiar premisele teoretice definite de pãrinţii spirituali ai acestui model: goana dupã profit face sã disparã atât grija pentru „piaţa liberã a ideilor”, cât şi rãspunderea faţã de informarea individului-cetãţean.
Orice stat democratic are obligaţia de a sprijini sistemele mass-media orientate spre informare şi spre educare, ca o garanţie a menţinerii bazelor democratice ale respectivului stat. Acest sprijin se concretizeazã atât prin prevederi constituţionale, care garanteazã libertatea de expresie, cât şi prin mecanisme legislative şi economice, care garanteazã existenţa liberã şi stabilã a presei. Pe lângã acestea, statele democratice sprijinã şi dezvoltã dialogul cu diferite instituţii preocupate de pãstrarea şi perfecţionarea funcţionãrii corecte a presei.
Într-o lume modernã şi complexã, presa se poate dezvolta îndeplinind simultan mai multe roluri, altfel spus concretizând, la scara unui moment istoric sau a unei singure ţãri, elemente variate de mai multe „teorii”. Cu atât mai mult acum, când suntem martorii unei perioade de accentuatã schimbare socialã, este firesc ca sistemele de organizare a mass-media sã interfereze.
În România postcomunistã, modelul de organizare cel mai rãspândit în mass-media este cel liberal. Formele concrete în care s-a aplicat şi dezvoltat acest model în ţãrile postcomuniste au stârnit numeroase analize şi comentarii; în esenţã, voci autorizate susţin cã este vorba mai mult de un model „libertarian” decât de unul liberal, datoritã elementelor evidente de încãlcare a principiilor economiei de piaţã, de non-reglementare, de goana oarbã dupã profitul rapid şi de abdicarea de la responsabilitãţile elementare ale presei. Pe de altã parte, complexitatea transformãrilor sociale şi politice, varietatea posibilitãţilor de construire a instituţiilor mass-media şi multitudinea influenţelor interne şi externe au fãcut ca „în aceastã perioadã de tranziţie niciun model de organizare a presei sã nu fie dominant. Mai degrabã, ceea ce dã specificul perioadei de tranziţie este tocmai aceastã configuraţie care permite unei varietãţi de sisteme mass-media sã funcţioneze mai mult sau mai puţin simultan”.[2]
Supravegherea performanţelor pe care le obţin diferite instituţii sau produse mass-media s-a generalizat de abia în ultimii ani şi nu fãrã a întâmpina numeroase obstacole. Faptul în sine este o dovadã evidentã a stabilizãrii sistemului mass-media românesc, a integrãrii sale, chiar dacã nu complet definitivatã, în mecanismele de funcţionare consacrate de presa occidentalã. Evident cã acest proces de impunere a standardelor internaţionale şi de acceptare a verdictelor date de instituţiile specializate a venit ca urmare a nevoii celor care cumpãrã spaţiu şi timp pentru reclame de a şti dacã banii lor sunt investiţi corect.
Caracteristici ale sistemului mass-media în perioada post-comunistã
În 1994 a fost creatã Mediafax, agenţie de ştiri comercialã ce fãcea parte din trustul MediaPro. În scurt timp, Mediafax a devenit cea mai folositã agenţie de presã din România. Serviciul zilnic este de aproape 500 de ştiri, asigurate de peste 150 de reporteri; la ora actualã Mediafax este este preluatã de 200 de instituţii de presã şi 1000 de companii. Având o cotã de piaţã de 70%, agenţia este cel mai important furnizor de fluxuri de ştiri din România.
Mass-media postcomuniste au fost şi rãmân cea mai elocventã, palpabilã şi activã dovadã a libertãţii de expresie câştigate dupã prãbuşirea toatlitarismului. Libertatea de exprimare nu este însã sinonimã nici cu dobândirea maturitãţii profesionale, nici cu exercitarea responsabilã a misiunii de „a patra putere în stat” şi nici cu egalizarea drepturilor şi a şanselor de acces ale tuturor cetãţenilor sau organizaţiilor la exprimarea prin intermediul mass media. Libertatea de exprimare a cunoscut numeroase manifestãri puse în slujba interesului public, dar şi ieşiri motivate de orgolii, interese sau ignoranţã.
În toţi aceşti ani, mass-media au constituit instituţia cea mai apropiatã de public, iar aceastã apropiere explicã plasarea constantã a mass-media în plutonul puţinelor instituţii în care publicul are încredere. Într-o epocã în care fiecare dintre noi se confruntã cu frecvent cu nepãsarea, dispreţul şi corupţia repezentanţilor justiţiei, partidelor politice, administraţiei, bãmcilor, etc., faptul cã presa spune şi expune în public ceea ce pãţesc oamenii obişnuiţi oferã alinare şi un sentiment de solidaritate.
Toate sistemele mass-media sunt o sumã de produse diferite din multiple puncte de vedere: al suporturilor, al tipurilor de public vizate, al conţinuturilor, al modurilor de finanţare, al zonelor de distribuţie, al atitudinii politice etc. Este deci vorba despre o eterogenitate a sistemului global, compus din subsisteme cu contururi clare. În cadrul presei autohtone, postcomunismul a creat nu numai aceastã diversificare, fireascã pentru un sistem mass-media eliberat de controlul etatic, de planificare şi de cenzurã, ci şi o amalgamare haoticã în interiorul subsistemelor şi a produselor mass-media.
Mass-media postcomuniste, deşi s-au dezvoltat într-un sistem care urmeazã cadrele generale ale presei democratice, nu au reuşit sã atingã standardele de calitate şi responsabilitate specifice presei din ţãrile deomcratice „cu tradiţie”. În loc sã contribuie la formarea spaţiului public, mass-media autohtone conduc la crearea unui spaţiu dominat de incertitudine, conflicte, scandaluri, exagerãri, minciuni: „Mass-media rãmâne la ora actualã un factor-cheie în confuzia între sfera publicã şi componenta ei politicã. Libertatea de expresie în media este înţeleasã ca trecere de la apologia conducãtorului în regimul comunist la critica guvernanţilor, este centratã pe oameni politici şi partide, inducând cititorilor şi telespectatorilor sentimentul cã ei sunt agenţi pasivi ai acţiunilor politice, dar nu şi parte a vieţii comunitare, responsabili pentru starea societãţii în care trãiesc”.[3]
Evoluţia postcomunistã a presei a condus la o altã caracteristicã paradoxalã: hipertrofierea libertãţilor şi eludarea responsabilitãţilor publice. Nimic nu poate fi mai nefast pentru mass-media decât sã se nascã într-o revoluţie. Presa care apare dintr-o mare tulburare socialã poartã cu sine atât specificul evenimentului şi al stãrilor de crizã, violenţã, confuzie, patetism, speranţã utopicã, decepţie din care provine, cât şi stigmatele ideologiei care i-a dat legitimitate. Mass-media postcomuniste au dus la apariţia „unei situaţii de „haos pozitiv” în care toţi nu vroiau altceva decât sã se exprime în presa scrisã sau audiovizualã. Editorii şi jurnaliştii au afirmat imediat cã libertatea de expresie recent cuceritã echivala cu un jurnalism în care oricine, orice partid politic şi orice idee puteau fi criticate. Aceastã filosofie a îndepãrtat presa româneascã de reportajul echilibrat, orientând-o spre o prezentare polemicã şi subiectivã a câtorva evenimente, idei sau expresii alese c grijã”.[4]
Deşi afişeazã formule grafice sau grile de program diferite, produsele mass-media post-comuniste au rareori o identitate proprie. Cele mai multe dintre ele copiazã o formulã pe care o considerã de succes, dintr-un şi într-un anume stil sau moment al istoriei presei noastre sau al altor mass-media: „Supralicitarea senzaţionalului şi a mediilor obscure, cãutarea cu orice preţ a subiectului ieşit din comun sunt nu doar boli din copilãrie ale presei noastre, dar şi dovezi cã jurnaliştii noştri au înghiţit cam pe nemestecate forme ale jurnalismului occidental, fãrã sã-i asimileze şi regulile”.[5]
Instituţiile nu sunt preocupate sã-şi creeze un public propriu, sã identifice nişa neocupatã de alt produs mass-media, ci doar sã ofere un produs similar celui care stârneşte interesul audienţelor. Aceastã soluţie a avut succes la începutul perioadei postcomuniste, când exista o „foame” de presã şi când oamenii cumpãrau mai multe cotidiene pe zi sau mai multe sãptãmânale şi lunare. Ulterior, sãrãcirea populaţiei şi efectul de saturare produs prin invadarea pieţei de cãtre atâtea produse similare au dus la scãderea drasticã a resurselor şi interesului pentru presa scrisã.
Explozia presei post-comuniste s-a concretizat şi prin deschiderea profesiei cãtre lumea „esterioarã”: astfel mass-media au creat, de-a lungul acestor ani, unul din puţinele domenii care dãdeau de lucru. Instituţiile nou create au absorbit o masã impresionantã de oameni, iar între aceştia majoritari au fost cei care, prin jocul deciziilor politice ale epocii Ceauşescu şi prin hazardul demografic, reprezentau cel mai important rezervor de forţã de muncã ieftinã: tinerii. „Nicio o profesie din România nu este atât de dominatã de tineri ca presa post-revoluţionarã”.[6]
Una din cele mai importante caracteristici ale evoluţiei mass-media în aceşti ani este trecerea de la o presã militantã, de opinie, la una de fapt divers. Aceastã schimbare de registru s-a produs într-un interval de timp foarte scurt, a cuprins toate componentele mass-media şi s-a fãcut prin amalgamarea stilurilor, genurilor şi formatelor. Modul tabloid de a face presã nu a ajuns sã reprezinte un tip de produs şi de discurs jurnalistic independent de celelalte, ci a devenit un fel de plasmã care scaldã toate tipurile de media şi toate formele de discurs jurnalistic.
În primii 2-3 ani de la cãderea comunismului, sistemul mass-media a fost dominat de discursul militant: instituţiile de presã afişau opţiuni politice clare, materialele de opinie dominau, judecãţile partizane „colorau” ştirile, iar realitatea era prezentatã deformat, în consens cu interesele politice ale partidului susţinut. Vechile publicaţii şi-au pãstrat publicul lor, în virtutea unei inerţii adeseori derutante. Acest proces de pãstrare a audienţelor de manifestã ca o constantã a „tranziţiei” mass-media din toate ţãrile fostului lagãr comunist.
Ca şi alte sisteme mass-media post-comuniste, „multe din noile instituţii de presã, incluzându-le aici şi pe cele pornografice, artistice sau religioase, au fost create pentru a vindeca frustrãrile acumulate în anii de represiune. Totodatã, multe au fost create numai pentru a aduce profit pe noua piaţã a mass-media, indiferent de considerentele de ordin etic – iar conţinuturile senzaţionaliste au fost adesea cel mai uşor mod de a face bani”.[7]
Parcurgând un drum sinuos de-a lungul istoriei sistemului mediilor, mass-media, legitimate de încrederea publicului, îndeplinind numeroase funcţii, au fost un factor fundamental în tranziţia spre democraţie. Efectele influenţei unei mass-media libere, fie cã sunt subtile şi indirecte, fie cã se adreseazã punctului central a problemelor, consistã în crearea unei opinii publice bine informatã şi receptivã. Drept consecinţã, mass-media devin indispensabile în construirea unei societãţi democratice. Cu toate acestea, numai atunci când mass-media în România vor depãşi stadiul de responsabilizare sporitã, conferit de o societate în tranziţie, se va putea spune cã a atins nivelul unei democraţii.
Bibliografie
Mihai Coman – „Introducere în sistemul mass-media”
Mihai Coman – „Mass media în România post-comunistã”
Raluca Csernatoni – „Rolul mass-media în România post-decembristã” (articol)
[1] Studentă în anul I, specializarea Comunicare Socială şi Relaţii Publice a URSA „Gheorghe Cristea” din Bucureşti.
[2] Aumente et alii, 1999,p. 187
[3] V. Pasti, M. Miroiu, C. Codiţã, 1997 p. 199
[4] P. Gross, 1996, p.42
[5] M. Vasilescu, 2001, p. 139
[6] P. Gross, 1996, p. 95
[7] Hiebert, 1999, p. 81