Drd. Luciana Friedmann[1]
1. Ebraica modernă - un proces unic în istoria lingvisticii
Limba ebraică modernă a „crescut” odată cu dezvoltarea statului Israel. Evoluţia acestei ţări în cei 56 de ani de existenţă este considerată de unii un miracol, de alţii rodul unor substanţiale eforturi materiale, fizice şi spirituale şi, de cei mai mulţi, materializarea motivată de resurse interne a unui vis milenar. Limba ebraică, limba Cărţii Sfinte, a fost adaptată, printr-un proces voluntar, venit dintr-o necesitate acută a existenţei unei limbi oficiale a evreilor, la contemporaneitate. Reuşita acestui proces este confirmată de faptul că „limba sfântă”, nume dobândit de aceasta prin indestructibila sa legătură cu scrierile ce stau la temelia tuturor religilor monoteiste, este azi vorbită în cele mai prozaice contexte.
Primul document redactat în limba ebraică este atestat cu cel puţin 1350 de ani î.e.a. Ivritul sau ebraica aparţine familiei limbilor semitice, fiind înrudită cu aramaica, akadiana, araba şi amhara. Este o limbă logică şi concisă, în care noţiunile sunt foarte clar definite. Studierea ei deschide nebănuite porţi de cunoaştere, fiind flexibilă, versatilă şi oferind o incredibilă bogăţie ideatică. Prima inscripţie în limba ebraică a fost găsită la El Amarna, fiind o corespondenţă diplomatică între regii canaaniţi şi faraonii egipteni la mijlocul secolului al XIV-lea î.e.a. După distrugerea celui de al Doilea Templu din Ierusalim, în anul 70 e.a., şi înfrângerea revoltei lui Bar Kohba împotriva romanilor, în 135 e.a., ebraica a fost din ce în ce mai puţin vorbită. Ebraica a rămas o limbă de comunicare în domeniul filosofiei, teologiei, literaturii şi ştiinţei, în ea exprimându-şi gândurile mari cărturari ca Iudah Alharizi, Iudah Halevi sau Maimonides în timpul Evului Mediu. Mişcarea de Haskala - Iluminismul evreiesc - iniţiată de Moses Mendelsohn, a început procesul de revitalizare a literaturii ebraice. Eliezer Ben Yehuda a fost iniţiatorul şi liderul acestei mişcări iar fiul său Itamar, primul copil din istoria modernă care a avut ca limbă maternă ebraica.
În 1921, ebraica a devenit una dintre limbile oficiale ale Mandatului Britanic din Palestina (alături de engleză şi arabă). De la 8.000 de cuvinte în timpurile biblice vocabularul ebraic s-a extins, în vremurile noastre, la peste 120.000 de cuvinte iar dezvoltarea sa este coordonată de Academia Limbii Ebraice, înfiinţată în 1953.
S.Y. Agnon a fost primul scriitor de limbă ebraică distins cu premiul Nobel pentru Literatură. Cei doi mari poeţi ai literaturii ebraice moderne, Haim Nahman Bialik şi Saul Tchernihovski, au fost influenţaţi de literatura greacă antică.
Legătura dintre poeţii moderni de limbă ebraică şi scrierile biblice se realizeză prin transpunerea unor motive ce apar în cadrul Pentateuhului în noi contexte, pline de sensuri.
2. Eliezer Ben Yehuda (1858-1922) şi... o naştere dificilă
Eliezer Itzhak Perelman s-a născut în Lituania, în oraşul Luzchi, la 7 ianuarie 1858. Ca toţi copiii evrei din acea perioadă, a început să înveţe ebraica de la o vârstă foarte fragedă, ca parte a pregătirii sale religioase. Era un elev excelent, foarte apropiat de scrierile talmudice, motiv pentru care a fost trimis la o şcoală religioasă (Ieshiva) în speranţa că va deveni rabin. Mirajul modernităţii l-a cuprins, însă, şi pe el, ca pe mulţi tineri evrei din familii ortodoxe de la acea vreme. Studiile liceale le-a absolvit într-o şcoală laică rusă, în 1877. În acelaşi an, Rusia a proclamat război Imperiului Otoman în scopul ajutorării fraţilor slavi bulgari ce luptau pentru independenţă. Tânărul a fost captivat de această mişcare de renaştere a naţiunii bulgare, ce se adăuga unui şir de afirmări ale culturilor naţionale, ca cele ale Italiei şi Greciei. Astfel s-a născut în el ideea că şi poporul evreu, cu o tradiţie multimilenară, care a influenţat dezvoltarea culturală a Europei şi a lumii întregi, are dreptul la o renaştere naţională. La acea vreme, ebraica era Limba Cărţii, fiind studiată dar nicidecum vorbită. Visul lui Ben Yehuda (numele adoptat de lingvist la sosirea în Israel) a fost ca această limbă să devină din nou funcţională, să fie limba vorbită a poporului evreu, cuprinzătoare, vie şi modernă. Hotărât să îşi vadă visul aievea, a decis că trebuie să plece în Palestina. Pentru a-i putea ajuta pe locuitorii din acea vreme a Israelului, a hotărât că trebuie să studieze în prealabil medicina, motiv pentru care s-a înscris la institutul de specialitate din Paris. Raţiuni medicale l-au obligat să îşi întrerupă studiile dar nu a renunţat la decizia sa de a se duce în ţara strămoşilor săi. În 1881 a ajuns în fine în Israelul de azi, după ce în presa vremii a scris numeroase studii şi articole despre necesitatea renaşterii limbii ebraice, despre nevoia unui stat pentru evreii din întreaga lume, exprimându-şi clar crezul politic şi cultural.
Crezul lui Ben Yehuda poate fi rezumat la trei trasee principale de învăţare “Ebraica acasă”, “Ebraica în şcoală” şi “Cuvinte, cuvinte, cuvinte”.
Se spune că fiul său, Ben Zion Ben Yehuda, cunoscut ca Itamar Ben Avi, este primul copil care a crescut cu ebraica în chip de limbă maternă. Ben Yehuda nota în introducerea dicţionarului pe care l-a elaborat: “Dacă o limbă, care a încetat să mai fie vorbită, poate fi din nou limbă vorbită, pentru toate necesităţile zilnice ale unui individ, nu este nici un fel de dubiu că aceasta poate fi limba unei comunităţi”.
Itamar Ben Avi descrie în autobiografia sa precauţiile drastice luate de tatăl său pentru ca să nu vorbească sau să nu audă în timpul dezvoltării sale vreo altă limbă în afara ebraicii. De exemplu, când pragul familiei lor era călcat de musafiri ce nu cunoşteau ebraica, fiul său, obiectul acestui experiment, era mereu trimis în altă parte. Gest considerat exagerat de numeroşi cercetători, Ben Yehuda nu permitea fiului său nici măcar să asculte trilul păsărelelor ca să nu perturbe învăţarea limbii. Copilul, crescut în acest mediu de laborator, a început să vorbească doar la patru ani. Chiar mama sa nu putea respecta strictele reguli ale tatălui. Într-o dimineaţă când Eliezer nu era acasă, a început să îi cânte copilului melodii din Rusia natală. Fiul lui Ben Yehuda povesteşte furia fără margini ce l-a cuprins pe tatăl său, venit mai repede acasă, în momentul în care şi-a surprins soţia cântând. Din cearta celor doi a rezultat, însă, ceea ce îşi doreau cel mai mult: Itamar a început să vorbească. Fiul lui Ben Yehuda povesteşte în memoriile sale:
“Primul meu cuvânt în ebraică a fost “tată” – cuvânt pe care mama mi-l repetase obsesiv, primul meu cuvânt după patru ani lungi de tăcere. Tata a îmbrăţişat-o pe mama şi amândoi m-au luat în braţe cu o asemenea putere încât simţeam că mă voi sufoca. Tatăl meu a spus atunci: “martiriul tău s-a terminat datorită mamei tale care este încarnarea îngerului ce a alungat blestemul de deasupra capului tău. Ca Isaac, fiul lui Avraam,care a fost înaintea ta primul copil evreu în vechiul Ierusalim, tu eşti primul copil evreu, căci vorbeşti ebraica, în Ierusalimul modern” Lacrimile mamei au fost înlocuite cu râsul….”
Numeroase cuvinte din ebraica modernă s-au născut din nevoile cotidiene pe care le avea copilul. Aşa s-au născut corespondentele ebraice pentru păpuşă, îngheţată, omletă, batistă, prosop, bicicletă şi alte câteva sute de cuvinte uzuale, ce nu existau în vremurile biblice dar care se impuneau în lumea modernă. Familia lui Ben Yehuda, devenită un laborator experimental, unic în lume din punct de vedere lingvistic, a devenit o legendă vie pentru israelieni.
Lupta cea mai mare a lui Ben Yehuda s-a dat pe terenul educaţiei. Articolele sale vorbeau despre necesitatea predării în limba ebraică a materiilor religioase şi laice deopotrivă, pentru ca vorbirea să fie cât mai în mişcare, să fie cât mai vie. Ben Yehuda a înţeles că demersul său va fi încununat de succes doar în momentul în care tânăra generaţie va vorbi în mod liber această limbă, foarte bogată ca semnificaţii şi ramificaţii ideatice, dar care trebuia adusă în contemporaneitate.
Nissim Bechar, directorul Şcolii Avodah din Ierusalim, i-a propus în 1882 lui Ben Yehuda să predea ebraica în şcoala sa. Chiar i-a explicat metoda sa, nouă la acea vreme, de a preda ebraica prin ebraica, fără intermediul traducerii în altă limbă. Predarea lui Ben Yehuda a fost urmată de succes. După doar câteva luni, copiii puteau discuta fluent despre subiecte comune ca mâncare, băutură, îmbrăcăminte, etc. În acel moment a devenit foarte clar pentru Ben Yehuda cum se va pune în practică renaşterea acestei limbi. El scria “Limba ebraică va intra din sinagogă în sălile unde se studiază Tora, apoi în şcoli iar din şcoală va intra în case… devenind astfel o limbă vie”.
Predarea în limba ebraică a fost îngreunată de lipsa profesorilor de specialitate, a materialelor educative, a terminologiei. “Fiecare profesor avea o carte de predare în franceză sau rusă… El îţi organiza singur metodologia şi materialul pe care vroia să le predea” afirma David Yelin, un faimos profesor de lingvistică din acea perioadă. “Este inimaginabil în ce condiţii s-au plantat primele seminţe… Eram pe jumătate muţi, vorbeam prin gestică şi eram mereu frustraţi de lipsa unui vocabular satisfăcător “ afirma unul dintre absolvenţii acestor şcoli în care s-a iniţiat renaşterea limbii ebraice.
În afara învăţării tineretului, Ben Yehuda a vrut de asemenea să atragă adulţii spre ideile lui. În acest scop a publicat ani de-a rândul articole în ziarul local „Hahavatzelet” iar mai târziu şi-a înfiinţat propria publicaţie „Hatzvi” (1884), ca un instrument pentru învăţarea celor adulţi. Eforturile lui Ben Yehuda au fost susţinute de valurile de imigraţie care tocmai începuseră în Israel. Veneau oameni cu aceleaşi antecedente istorice şi culturale ca şi cele ale creatorului ebraicii moderne, care au înţeles de la început direcţia în care se îndrepta visul lui Ben Yehuda. Ei au început să le predea copiilor lor ebraica, limba şi literatura evreilor de-a lungul secolelor.
Interesantă pentru studiul lingvisticii este paralela care se face adesea între Ben Yehuda şi Ludovic Zamenhof, creatorul limbii esperanto. Născuţi amândoi în spaţiul de limbă rusă, la un an diferenţă şi având ca limbă maternă „idiş”-ul, idiomul evreilor aşchenazi, cei doi s-au dedicat creaţiei lingvistice. Dacă unul şi-a propus şi a reuşit să revitalizeze o limbă considerată desuetă, aparţinând antichităţii ca latina sau elina, cel de al doilea a iniţiat un proces, mai puţin urmat de succes, de formare a unei noi limbi pentru un uz universal. Esperanto-ul se dorea, „avant la lettre”, un fel de „Uniune Europeană lingvistică”, vis pe care mulţi încă nu l-au abandonat.
Este o greşeală să se înţeleagă că un om sigur a reuşit să revigoreze o „limbă moartă”. În primul rând, termenul de „limbă moartă” nu se poate aplica ebraicii din cauză că în momentul în care Ben Yehuda şi-a publicat primul articol, în 1879, 50% dintre evreii de sex masculin puteau înţelege scrierile Torei, iar 20% puteau citi o carte în limba ebraică de dificultate medie. Cercetătoarea Cecil Roth nota o foarte concludentă afirmaţie despre Ben Yehuda: « Înainte de Ben Yehuda evreii ar fi putut vorbi ebraică, după el chiar au vorbit-o.”
Ultimii ani ai vieţii, Ben Yehuda i-a dedicat elaborării unui vast dicţionar ebraic, care a conţinut 17 volume. Cuprinzătoarea sa operă rămâne şi azi un util instrument de studiu etimologic, cercetat de numeroşi lingvişti.
Ben Yehuda a fost profetul şi propagatorul, teoreticianul şi tacticianul, semnul şi simbolul renaşterii limbii ebraice. “Pentru orice este nevoie doar de un om înţelept, deştept şi activ, cu iniţiativa de a-şi pune energiile în cauza sa. În fiecare lucru nou, la fiecare pas, chiar şi cel mai mic în direcţia progresului, este nevoie să existe un pioner care să-I conducă pe ceilalţi pe acest drum, fără să privească înapoi », afirma acesta.
3. În loc de concluzie...
Renaşterea limbii ebraice, în care azi există o literatură de renume mondial, este un fenomen lingvistic unic în evoluţia civilizaţiilor. După 2000 de ani de diaspora, evreii nu doar că şi-au păstrat rădăcinile ci din seva lor fragilă au reconstruit o ţară şi o limbă. Elementul de coeziune în toată această perioadă, marcată de peregrinări, persecuţii, fenomene asimilaţioniste, a constituit-o religia. Limba s-a perpetuat de-a lungul secolelor prin Cartea Sfântă iar dacă evreii s-ar fi lăsat pradă tentaţiilor unui statut favorabil în rândul populaţilor majoritare, ivritul ar fi devenit una dintre „limbile moarte” care continuă să existe static în cuprinsul volumelor de ştiinţe, filosofie şi religie. Ebraica, prin efortul lui, Eliezer Ben Yehuda şi a scriitorilor de limbă ebraică, a reuşit să părăsească spaţiul limitat al bibliotecilor, devenind un instrument de comunicare accesibil, modern şi logic.
Eliezer Ben Yehuda face parte din acea specie rară a celor care îşi văd visurile împlinite. El a sperat şi a luptat pentru un loc în care evreii să se simtă mereu „acasă” – conform rugăciunii rostite de-a lungul secolelor „Le şana habaa B`Ieruşalaim”(„În anul ce vine la Ierusalim”). Împlinirea crezului său a îmbogăţit cultura universală cu o limbă, cu o viziune, cu o nouă expresie a continuităţii.
[1] Luciana Friedmann s-a născut în 1977 la Timişoara, unde a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii de Vest. Urmează studiile de doctorat la aceeaşi Universitate cu o teză despre activitatea scriitorilor de origine hebraică în literatura secolului XX. Redactor al revistelor „Realitatea Evreiască”, „Oter”, „Agora Minorităţilor”, colaborează cu numeroase reviste de cultură din ţară şi străinătate. Este autoarea volumului de poezii „Înrădăcinare”(2008).