Dr. Ion DAVID
Managerul este persoana executivă care identifică şi abordează riscul în perspectiva îndeplinirii obiectivelor companiei. Managerul de risc previne problemele ce pot apărea în fluxul lichidităţilor şi stabileşte măsurile de protejare a veniturilor.
Chiar dacă managementul de risc a fost practicat în mod informal (neoficial, neorganizat), de la începutul istoriei omenirii, studiul acestuia (ca disciplină academică) a început în anii ’50 urmare a dezvoltării practicii sale în lumea afacerilor.
1. Managementul de risc
Managementul de risc este o formă a managementului care urmăreşte să identifice, să evalueze, să elimine sau să reducă şi să transfere cauzele şi efectele riscurilor şi incertitudinilor asupra entităţilor şi are ca scop să permită entităţii să îşi atingă obiectivele în mod direct şi eficient.
Managerul de risc nu este subordonat managerului financiar, ci răspunde în faţa managerului executiv, aceasta presupunând comunicarea între departamente.
Noţiunea de management de risc în asigurări se referă la controlul riscurilor asigurate, respectiv la îmbunătăţirea şi reducerea potenţialului de pierderi.
Un management de risc corespunzător trebuie să asigure protecţia cu maximă eficienţă şi cost minim a activelor (de exemplu: clădiri etc.) şi veniturilor (de exemplu: afaceri), a pasivelor/ obligaţiilor (de exemplu: creanţe) şi a personalului (angajaţii implicaţi în buna desfăşurare a companiei).
Aplicat consecvent, ajută la îndeplinirea obiectivelor strategice ale companiei prin prevenirea sau reducerea daunelor, iar în decizia de repartizare a bugetului, intervine după producerea unei daune pentru crearea de lichidităţi suficiente pentru acoperirea costurilor unor riscuri pure.
Managementul de risc implică identificarea, evaluarea, controlul şi finanţarea riscurilor.
1.1. Identificarea riscurilor este un studiu conştient asupra evenimentelor posibile şi are rolul de a preveni (nu rezolva) posibilitatea de pierdere.
Este procesul prin care entitatea identifică riscurile şi incertitudinile, în mod sistematic şi continuu, respectiv, identificarea surselor de risc, factorilor de risc, a pericolelor şi expunerilor la risc. Identificarea riscurilor se poate face prin chestionare de risc, studiul fluxurilor de producţie ale entităţii, inspecţii la faţa locului, analiza statistică a daunelor, analiza contractelor. Pentru realizarea unei identificări cât mai complete a riscurilor se utilizează o combinaţie a acestor metode.
Sursele de risc pot fi: mediul fizic (de exemplu: pericole naturale), mediul social (de exemplu: schimbări ale structurilor sociale, ale comportamentelor umane), mediul politic (de exemplu: schimbarea formei de proprietate – naţionalizare/privatizare), mediul legislativ (de exemplu: emiterea unor noi acte normative duce la apariţia unor noi răspunderi), mediul operaţional (de exemplu: riscuri care decurg din activitatea normală a entităţii), mediul economic (de exemplu: inflaţie, schimbarea ratei dobânzilor) şi mediul cognitiv, care se referă la posibilitatea managerului de risc de a identifica toate riscurile entităţii (de exemplu: riscuri prezumtive); neexistând o arie a cunoaşterii, aceste riscuri nu pot fi identificate şi nici evaluate.
Expunerile la risc sunt de tipul: expuneri materiale (expuneri ale activelor corporale sau financiare ale entităţii), expuneri de răspundere (pierderi care apar în urma unor obligaţii legale impuse entităţii), expuneri ale resurselor umane (răniri ale angajaţilor la locul de muncă, pierderea locului de muncă).
Etape ale managementului de risc: chestionare privind riscul (care cuprind întrebări legate de fiecare aspect al activităţii şi al organizării), inspecţiile de risc (care se execută la faţa locului, în cazul producerii riscului), statistica daunelor (se execută pe zone, pe riscuri, pornindu-se de la materia primă la produsul final, etapă cu etapă), studiul bilanţului (la ce risc pot fi supuse activele societăţii), analiza contractelor în care este implicată societatea.
1.2. Evaluarea riscurilor sau cuantificarea riscului
Evaluarea riscurilor se poate face prin mai multe metode, în funcţie de cantitatea de informaţii disponibile şi de natura şi importanta riscurilor, rezultatele evaluării caracterizând severitatea şi frecvenţa riscurilor, precum şi probabilitatea de producere a acestora.
Etapele unei acţiuni de evaluare: clasificarea (care se realizează în funcţie de frecvenţă şi severitate, determinarea condiţiilor care pot produce un eveniment şi aplicarea metodei de evaluare (metode matematice).
1.3. Controlul riscurilor este o metodă prin care entitatea îşi modifică expunerea la riscuri prin evitarea acestora, prevenirea şi limitarea daunelor, reducerea efectelor riscurilor, recomandarea de măsuri/acţiuni, implementarea deciziilor.
Evitarea riscurilor se realizează prin evitarea acţiunii/bunului persoanei care dă naştere riscului, în cazul în care entitatea nu îşi continuă activitatea, fapt ce ar face imposibilă evitarea completă a riscului.
Sunt cazuri în care evitarea riscurilor poate da naştere producerii altor riscuri.
Prevenirea şi limitarea riscurilor înseamnă prevenirea daunelor, reducerea numărului daunelor, diminuarea pericolului, limitarea interacţiunii între pericol şi mediu (de exemplu: modificarea mediului - barajele care reduc pericolul de inundaţii, instalarea semnalelor de avertizare în zone periculoase).
Limitarea daunelor urmăreşte să reducă severitatea unei daune la momentul producerii acesteia (de exemplu: deţinerea unui sistem de sprinklere pentru incendiu).
Recomandarea de măsuri/acţiuni şi, dacă este necesar, adaptarea în vederea reducerii efectelor riscurilor.
Implementarea deciziilor şi monitorizarea situaţiei după implementare – pentru că managerul trebuie să evalueze consecinţele deciziilor luate.
1.4. Finanţarea riscurilor priveşte finanţarea obligatorie a costurilor unor daune apărute, chiar dacă s-au făcut eforturi pentru controlul riscurilor.
Metodele de finanţare a riscurilor se împart în două clase:
- retenţia riscurilor de către entitate – identifică sursa fondurilor pentru acoperirea daunelor, care este însăşi entitatea (reţine în interiorul acesteia costurile daunelor care se produc) şi reprezintă o hotărâre conştientă a managerului de risc.
Retenţie pasivă (neplanificată) apare când managerul de risc nu este conştient de existenţa expunerii la risc şi nu ia măsuri pentru rezolvarea acesteia (adică, nu s-a conştientizat nici o sursă de finanţare).
Retenţie activă (planificată) – atunci când managerul de risc a luat în considerare şi alte metode de rezolvare a riscurilor şi a decis autoasigurarea pentru riscuri cu valoare mică (chiar dacă sunt frecvente).
- transferul riscurilor – prin care se înţelege că riscurile nu sunt efectiv transferate, fiind transferate efectele financiare ale daunelor asupra entităţii către o altă entitate.
Transferul riscurilor se poate face şi prin diverse tipuri de contracte (de exemplu: contract de închiriere, care să prevadă ca proprietarul să-şi asume răspunderea reparaţiilor pentru spaţiul închiriat în cazul apariţiilor unor daune) sau prin instrumente financiare (de exemplu: opţiuni, instrumente financiare, futures), dar cea mai obişnuită metodă de transfer este transferul prin asigurare.
2. Metode de transfer a riscurilor prin asigurare:
Transferul unui risc înseamnă determinarea altei entităţi să accepte asumarea riscului (prin contract) ori împărţirea riscului cu alte entităţi (prin coasigurare, reasigurare).
2.1. Asigurări cu cost garantat - sunt asigurările clasice prin care un asigurator îşi asumă plata despăgubirilor pentru daune rezultate dintr-un eveniment asigurat în schimbul unei prime fixe, plătită de asigurat la începutul contractului de asigurare (sau în rate).
Preţul unei astfel de asigurări se bazează pe experienţa de daune a clasei de organizaţii din care face parte asiguratul. În general, acesta este singurul tip de asigurare disponibil pentru organizaţiile mici şi mijlocii.
2.2. Asigurări cotate pe baza experienţei de daune a asiguratului - pentru care prima de asigurare este direct influenţată de experienţa de daune a asiguratului. Prima se calculează ca o medie ponderată a experienţei de daune a asiguratului şi a experienţei de daune caracteristice clasei de organizaţii din care face parte.
Aceste tipuri de acoperire se folosesc pentru cazurile în care sunt asigurate un număr mare de “unităţi” (de exemplu: un parc auto al unui transportator).
2.3. Asigurări cu cotaţii retrospective - tip de asigurare folosit de către asigurători mari, care pot să “absoarbă” variaţiile mari de primă care pot apărea.
Prima nu este cunoscută la începutul perioadei de asigurare, ea putând varia între două valori fixate (prima minimă şi prima maximă), în funcţie de daunele înregistrate (statistic).
Această acoperire este utilă pentru organizaţiile care au un program de management de risc bine pus la punct prin care îşi pot îmbunătăţi experienţa de daune.
În concluzie
Cum o societate modernă nu se poate dezvolta în absenţa unui sistem complex şi eficient de asigurări, politicile de dezvoltare a acestui segment în România trebuie să împărtăşească viziunea reformelor Uniunii Europene. Aceasta se axează pe mutarea punctului central al reformei de la managementul de piaţă la managementul de risc, schimbare posibilă însă doar odată cu creşterea rolului companiilor private de asigurări.
Bibliografie
1. Bistriceanu, Gh., Bercea, F., Macovei, E., Lexicon de protecţie socială, asigurări şi reasigurări, Editura Karat, Timişoara, 2003
2. Constantinescu, D.A., Management financiar în asigurări, Editura Economică, Bucureşti, 2005
3. David, I., Asigurări şi Reasigurări, Editura Detectiv, Bucureşti, 2008
- Dobrescu, A., Asigurări şi reasigurări în afacerile internaţionale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006
- Văcărel, I., Bercea, F., Asigurări şi reasigurări, Editura Expert, Bucureşti, 2002
- xxx Raport privind activitatea desfăşurată şi evoluţia pieţei de asigurări în anul 2007, apărut în Publicaţia Raport Anual al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, Bucureşti, 2008
- xxx Raport asupra stabilităţii financiare, BNR, 2008
Colecţii de ziare şi reviste
„Piaţa asigurărilor” – Editura Europa Unită, 2003 – 2008
„Ziarul financiar”, 2005 – 2008
„Revista Primm” – Periodic de asigurări-bănci-fonduri de pensii, 2004-2008