Năvăli Moartea şi înghiţită fu de versuri

Câteva cuvinte despre prezenţa poetului Ali Podrimja în poezia europeană

Cartea ce nu se închide, antologie de editor,

Librarium Haemus, Bucureşti 2008

Dr. Ardian Kyçyku

Niciodată nu e târziu să vorbeşti despre Moarte, mai ales despre cele două chipuri fundamentale pe care noua naştere (după mistici) şi sfârşitul lumii sau aneantizarea (după atei) le ia frecvent cel puţin de când pe lumea asta se scriu versuri. Moartea violentă, indescifrabilă, fără inimă, hazardată, mânată de un umor inuman de negru – şi Moartea fără de care n-ar fi existat literatura. Probabil în neputinţa sau în graba de a nu separa clar cele două chipuri ale Morţii stă şi adevărata tragedie a umanităţii, dar şi hotarul ce desparte grâul de neghină. Omul postmodern nu se mai teme de moarte pentru că s-a lăsat prădat în ceea ce are mai scump şi mai etern din naştere, adică în crezul său. El a permis şi chiar s-a zbătut să mute crezul în fiinţe la crezul în lucruri. Iar pe când fiinţele sunt infinite fiindcă dăruiesc şi se dăruiesc, lucrurile sunt finite deoarece absorb în neştire tot şi pe toţi. Într-un fel, viitorul omului este devastat de trecut, pentru că lucrurile, neavând trecut şi nici viitor, încearcă să şi le plămădească în mod artificial. Marele nevoitor care a fost Părintele Cleopa sfătuia clar: în dreapta să avem frica de Dumnezeu, în stânga frica de Moarte, creându-se astfel zidurile duhovniceşti care ajută omul să nu poată merge decât drept înainte spre mântuire. Moartea sublimă, cea care învaţă, cuminţeşte, umple de milă şi înţelegere, este strâns legată de Dumnezeu, este chiar o tainică unealtă a Lui. Or ochii oamenilor de astăzi sunt goi, aprinşi de insatisfacţie, şi foamea lor multiplă a devenit celulară şi dementă, deoarece au uitat de Moarte şi se tem doar sporadic, în caz de urgenţă, doar de moartea trupului. De aceea, printre altele, ei nu se tem nici de Dumnezeu.

*

Foarte rar o frază mi-a venit instantaneu în amândouă limbile în care scriu. Această frază: Năvăli Moartea în turnul Poetului şi-i răpi copilul (în română) şi U dynd Vdekja në kullën e Poetit dhe i rrëmbeu fëmijën (shqip) mi s-a tipărit în gând după ce am citit poezia lui Ali Podrimja[1] tradusă în româneşte. Întâmplarea din care a răsărit fraza bilingvă este atât de dureroasă, încât impune tăcerea unui priveghi, a ocrotirii unui sacrament, însă aceeaşi tăcere îţi înfăţişează ca într-o vedenie derularea şi deznodământul unei înălţări scriitoriceşti greu de strâns în canoane sau curente literare. Năvăleşte Moartea în turnul Poetului şi-i răpeşte copilul. Băiatul. Purtătorul de sânge, de nume şi de viitor al neamului. În anul de mare încercare 1982. Îi lasă în schimb pana, cutremurul părintelui văduvit de fiu – ca în vremuri de război, când nu copiii îşi înmormântează părinţii, ci invers – precum şi o cantitate zdrobitoare de hârtie albă. În acea hârtie zace singura consolare, treptată, aproape ritualică, a Părintelui-Poet. Dar îi răpeşte fiul. Dar îi lasă complet restul lumii. Fiul ia cu sine o lume întreagă, iar Părintele trebuie să reconstruiască din deşertul ascuns dincolo de hârtia albă şi de viaţa violent înnegrită lumea-cea-cu-fiu. Deloc întâmplător fiul se numeşte Lumi[2]. Echivalentul potopului şi al apei sâmbetei în gândirea populară albaneză este a luat-o fluviul. Acest fluviu se regăseşte şi într-o viziune apocaliptică a marelui prozator Mitrush Kuteli[3]. Marele Fluviu răstoarnă tot, răscoleşte, zdruncină şi înghite o lume întreagă – iar părintele Ali Podrimja trebuie să(-şi) învingă hârtia albă a unui doliu neconsolat aşteptând (şi noi împreună cu el) ce va aduce înapoi Micuţul Fluviu.

*

Ar fi fals să se afirme că Podrimja n-ar fi fost marele purtător de cuvânt al Durerii, dacă nu-şi pierdea fiul. Dar este cert că trauma pierderii unei „capodopere” în carne şi oase l-a învăţat şi l-a pregătit să poate cuvânta în locul a numeroşi oameni striviţi de imprevizibilitatea Morţii. Căci el nu răpeşte dreptul de a vorbi în locul altora şi nici nu face abuz de imensitatea hârtiei albe, ci o capătă ca pe un drept transcedental, ca şi cum dreptul acesta ar fi singura întruchipare posibilă a copilului pierdut, în aşa fel, încât poţi jura că s-a născut cu putinţa şi misiunea de a-i lumina pe cei zguduiţi de moarte, în măduva oaselor. Tragedia ne aduce indirect aminte de străvechiul ritual al dacilor care, pentru a primi un răspuns sau o dezlegare din partea Astralului, alegeau câte un tânăr neprihănit, curat la suflet şi la trup, şi-l puneau să se arunce într-o groapă plină cu suliţe. Era, într-un fel, salvatorul neamului. Dacă răspunsul întârzia, se putea înţelege că băiatul nu fusese pur cât ar fi trebuit. Şi era ales un altul, până la primirea soluţiei. O viziune acum pragmatizată asupra importanţei trupului şi a sufletului, îi făcea pe daci să se înveselească la decesul cuiva, să cânte, să se bucure, plângând grav la naşterea altcuiva.

Timpul dovedeşte că Podrimja n-a fost ales din întâmplare. Drama cumplită a spaţiului în care s-a născut – unde deseori doar moartea nu întârzie şi unde mamele îşi alăptează şi pe pruncii morţi – pregătea mai demult o voce care să poată încuraja sufletul colectiv în momente de cumpănă sau după dezastre ce par absurde. Rolul acestei voci nu este mai mic nici astăzi, pentru că drama kosovară şi respectiv albaneză încă n-au primit un răspuns. Şi când cei mai mulţi fac tot ce se poate pentru a ocoli suferinţa individuală şi cea colectivă; când mulţi abia aşteaptă să răpească decoraţiile menite suferinţelor altuia fie şi decorându-l pe acesta – ca şi cum decoraţia ar fi mama suferinţei – vorbirea în numele profundei Suferinţe omeneşti sună patetică sau prefăcută. Dar Podrimja impune o altă structură a limbajului şi chiar a citirii poeziei. El nu se opreşte doar la o singură sau la două ramuri ale Durerii (de dragoste profanată, de patrie devastată şi jefuită, de ipocrizie gratuită, de servilism şi demagogie ce duc lumea la prăpastie, de om decăzut şi înstrăinat, de suflet delăsat, de părinte veşnic îndoliat etc.), ci se identifică cu însăşi Durerea fiinţei aflate încă în trup – şi-i răpeşte cât se poate de blând limba.

Năvăli Poetul în casa Morţii şi-i răpi limbajul...

*

Poetul Ali Podrimja apare în scrisul de limbă albaneză în mijlocul anilor '60, când spaţiul apusean al Europei o ţinea pe cea estică într-un soi de curte închisă sau puşcărie deschisă, dar până la graniţa curţii. Izolarea nu poate avea niciodată un singur „părinte”, iar prelungirea ei în timp micşorează spaţiul, îl face sufocant, şi ieftineşte preţul pielii. Oare, Apusul a vrut să vadă cât poate duce nefericitul estic, sau intenţiona să extindă moartea cea măruntă, trupească, ce pare iresponsabilă, soră a acestei lumi şi nu a cerului. Tot Apusul, schimbând clişeele sloganelor de odinioară, dar păstrând esenţa lor, le-a uzat până la pierderea cuvintelor autentice, a milosteniei, a empatiei, a obligaţiei umane de a te imagina fie şi vremelnic, de pură curiozitate ştiinţifică, în locul aproapelui, ajungând până la pierderea harului, încât a rămas doar în postura spectatorului. El nu participă direct şi nu se implică la drama reală, dar vrea să conducă destinul piesei. Confortul meu valorează mai mult decât suferinţa ta, zice parcă, deşi tu eşti viu şi chinuit, iar eu – îndestulat şi împietrit. Şi ce dacă...

Straniu este că cei izolaţi în scenă sunt cuprinşi de euforie şi cred că reclădesc din temelii lumea întreagă. Poezia albaneză trece printr-o perioadă mlăştinoasă, în care Sufletul este persecutat şi batjocorit cum nici poezia n-o poate povesti. Dictatura îi convinge pe reprezentanţii metastaticului realism socialist că sunt felinarul comunismului în lume şi că restul planetei n-are nicio şansă de supravieţuire dacă nu adoptă învăţăturile internaţionalismului proletar. Chipurile nu paranoia ne ţine asediaţi, obligându-ne să ne merităm soarta, ci noi aşteptăm în jurul dramei Occidentului de a ne da dreptate, de a se apleca, de a-şi accepta miopia. Aceleaşi voci nocive îi sperie acum pe cititori cu extinderea nemiloasă a globalizării, fenomen care, după ei, va desfiinţa literaturile naţionale, valorile, autenticitatea etc. Scopul este ca cititorii, înveninaţi timp de o jumătate de veac, să ridice în slăvi şi să nu poată renunţa la spălarea voită a creierului, de teama globalizării, deci să anihileze orice nouă valoare literară sau s-o trateze ca pe un virus. Altfel puterea fiilor şi a nepoţilor propagandei – care confundă puterea harului cu cea a guvernării – dispare.

*

Ali Podrimja apare ca o voce inconfundabilă în poezia albaneză şi vorbeşte în numele Durerii totale exact când cei mai mulţi confraţi slăvesc izbânzile comunismului. Albania lui este una eternă, tăiată de realitatea imediată în câteva straturi de timp şi spaţiu, întrepătrunse şi interdependente (Arbëria, Çamëria, Kosova, Shqipëria, Diaspora, Piatra, Turnul, Apa Mare, Drina, Sharri, Ereniku, Arta, Crestele Blestemate, poduri şi fluvii şi turnuri şi morţi suprapuse în timp şi spaţiu etc., zonă în care o fată, de exemplu, se îneacă într-un fluviu datorită melancoliei malurilor ce nu se întâlnesc), dar integră şi intangibilă în poezie. Ea este Uni-Versul descompus şi compus din versuri. Poetografia – ca să-i punem un nume geografiei descifrate de Podrimja – nu este expresia unei evadări în versuri, ci a unei angajări în destinul etern al etniei, unde dimensiunile timpului sunt contopite într-un prezent fără margini. Poetul priveşte suferinţele şi neputinţele de ieri-acum-mâine cu ochiul global şi nu fărâmiţează dramele zilnice sau veşnice ca să hrănească globalismul. Dar este conştient de cât prezent trebuie să se scurgă până la (re)împlinirea viziunii sale arhetipale, de generaţiile ce trebuie să ajungă în lumea cealaltă, poate pentru a repara cu preţul vieţii echilibrul stricat de vremuri, şi rabdă, fără a ocoli însă nicio fărâmă a tragediei neamului său.

*

Poezia lui Podrimja a devenit şi rămâne contemporană cu Piatra care gândeşte şi tace în limbă albaneză. În condiţiile de astăzi, Piatra aceasta este nu doar hotar al firescului şi al demnităţii, ci şi capul limpede a existenţei unui neam. Ea separă clar moartea iresponsabilă de cea înaltă, sprijinitoare a Sufletului. Piatra îl ajută pe Poet să reformeze plânsetul, bocetul şi mai ales lamentaţia prin redimensionarea demnităţii. Ceea ce se mişcă şi descrie mişcarea pot evolua imprevizibil şi nefiresc, mai ales sub presiunea pragmatismului. De aceea, din poezia lui Podrimja încep să se retragă verbele. Tensiunea pe care verbele o îmblânzeau cumva, migrează acum spre celelalte cuvinte, spre imaginile sugerate în şi de absenţa verbelor, se cuibăreşte până la contopire, creând astfel o poezie aproape pipăibilă, dar pipăibilă până la punctul în care nu poate fi deformată. Poezia devine inspiraţie şi respiraţie şi niciuna nu funcţionează aici ca un verb, ci ca o realitate ce se clădeşte treptat, ca o dublă rugăciune: pentru a supravieţui sufleteşte şi pentru a-i întări pe cei care simt la fel, dar nu se pot exprima în (uni)versuri. Deseori, cum se întâmplă cu marea poezie, la Podrimja totul pare a se scrie singur. Mai exact: fiinţele, lucrurile, spaţiul şi timpul par a cădea la învoială, a întocmi un limbaj şi a deveni lizibile cu ajutorul poetului. Poezia cuvântează, în timp ce viaţa şi moartea ascultă, văduvite de limbaj. Nu sunt puţini autorii de limbă albaneză care cred că e suficient să tai verbele unor descrieri, să schimbi locul cuvintelor, să adaugi câţiva stropi de sarcasm suveran, şi vei avea automat vocea lui Podrimja, mânia lui poetică, puterea de a vorbi întru şi dinlăuntrul Durerii. Nu e suficient, iar numărul epigonilor dovedeşte încă o dată, deşi nu mai este nevoie, că marea poezie nu este călăuzită de muze, ci călăuzeşte muzele. Din această cauză, poezia lui Podrimja nu amplifică dramatismul cititorului, ci îl preschimbă în înţelepciune şi experienţă.

*

Reacţia dură faţă de nedreptăţi este considerată ca o dimensiune a tinereţii fără bătrâneţe. Într-o casă fericită, Moartea stă la locul potrivit. În turnul Poetului, absenţa copilului răpit altădată, înainte de înveşnicirea prezentului, a devenit tinereţe a părintelui. Acesta şi-a învins moartea iresponsabilă prin sacrificarea involuntară a fiului, câştigând astfel sprijinul Morţii sublime. Ea stă acum lângă Piatră, în centrul UniVersului, înconjurată de cuvinte-imagini, într-o relaţie încă neclară cu restul lumii. Moartea obişnuită urlă şi îi dă târcoale turnului ca un lup înfometat. Dar marea poezie nu trebuie să-i plătească ciclic tribut morţii şi nici vieţii. Într-un cadru mai amplu, turnul simbolizează fiinţa albanezului asediată de reprezentanţi ai nechemaţilor şi ai neantului ce pândeşte în spatele bunei înţelegeri. O poezie zguduitoare a lui Podrimja vorbeşte tocmai despre această stare de fapt şi de suflet. Dacă întâlneşti în drum lupul şi albanezul, zice unul, omoară albanezul şi iartă lupul. Replica albanezului este una pe măsură: Dar cine va ucide după aceea lupul, sărmanule?!

Lupul pare a fi şi una din încarnările neantului în această lume. Iar cât priveşte moartea, dar şi neantul, lucrurile sunt clare, cel puţin pentru albanezi. Căci A fi albanez / Şi moartea să nu te găsească / Nici în ultimul colţ al lumii / Cu neputinţă este.

Cine poate spune câtă moarte multiplă au înghiţit versurile acestea?!

Bucureşti, decembrie 2007

[1] Se citeşte Alí Podrímia. Poet de expresie albaneză născut la 28 august 1942 în oraşul Gjakova din Kosova, autor al unei impresionante opere poetice, considerat unul dintre întemeietorii poeziei albaneze moderne.

[2] Fluviu – alb. Lum Podrimja, fiul poetului, a decedat în anul 1982, după suferinţe îndelungate, din cauza unei boli incurabile.

[3] Pseudonimul lui Dhimitër Pasko, prozator de talie europeană (Pogradec, 1907-Tirana, 1967), care a trăit mult timp în România interbelică. Pentru mai multe vezi “Frumuseţea care ucide”, antologie de proză albaneză, Librarium Haemus, Bucureşti 2006.