Loredana BOROŞ
De mic copil găseam prospeţime în vântul de toamnă. Deveneam, cu fiecare toamnă, tot mai aproape de cer şi mai departe de pământ.
Nimic nu mă mai putea opri să alerg printre mii de culori ce îmi aparţineau, nimeni nu mă putea ţine în alt loc decât în mijlocul toamnei. Eu şi lumea, eu şi restul, eu şi nimic. Nu contau prea multe pentru că oamenii pe-atunci erau fraţii mei, pământul era picioarele mele stropite cu iarba şi tot ce era pe pământ şi pe cer erau desenele mele, desene plecate din ochii mei undeva, mai departe, pentru a le vedea.
Azi începe toamna să-şi arunce răcoarea spiritului, prospeţimea gândului şi belşugul dureros al amintirilor asupra mea. Nu este toamna care îmi aparţinea, este toamna căreia îi aparţin: anotimpul mersului înainte.
Am senzaţia că e aceeaşi toamnă ca şi în copilarie, doar că acum mă aflu în alt unghi de timp şi o văd diferit.
Vârful pantofului stâng, vârful pantofului drept şi ambele în acelaşi ritm cu frunzele lipite de călcâie. Nasul mi-e rece dar stă între doi obraji descreţiţi de un surâs: e toamnă. Iar.
Cerul are culoarea albastrului de Voroneţ. Între el şi căpruiul de sub pleoapele mele se aşează nişte nori spulberaţi de furia şi nehotărârea vântului. Miroase a muşchi de pădure ud, miroase a nuci, miroase a meditaţie… Aş vrea să pot dărâma cu un gând sluţenia blocurilor şi să dau frâu liber pădurilor. Atunci s-ar legăna în note uscate ramurile lor, s-ar desprinde euforic frunzele să ni se aştearnă în păr şi lângă băncile pe care poposesc cei timizi şi curioşi, atunci …ar veni toamna la mine. Până acum, mi-am căutat mereu toamna.
Un bătrân uscat, posomorât, cu haine groase şi vechi, cu o mână ciolănoasă şi vineţie, îmi cerea cu curăţenia privirilor un ajutor. Mi-am oprit paşii. I-am ascuns căuşul negricios al palmelor cu o hârtie simbolică. Nu a schiţat niciun gest. Nici măcar să strângă hârtia în mână. Cine era? Am schimbat direcţia de mers căutând o poveste plauzibilă acestui om, fără să pun nicio întrebare.
Poate asta caută şi toamna când vine: povestea din noi…
Fur din razele soarelui ce se alintă în ruginiul frunzelor.
Îmi promit că voi găsi o poveste şi pentru mine. O voi spune la toamna viitoare. Până atunci, respir răcoarea visului de a-mi aduce pădurile aproape.