Drd. Iulia NĂNĂU[1]
Conform DISC -ului, identitatea este: „1. Raport al unei entităţi cu o alta, de asemenea factură încât una este cealaltă 2. mat. Egalitate care subzistă oricare ar fi valoarea variabilelor care apar în ea; funcţie identică 3. fig. Complex de caractere care determină specificitatea lucrurilor sau indivizilor distingându-i de toţi ceilalţi şi făcându-le posibilă recunoaşterea 4. extens. Conştientizarea de sine ca individ; de asemenea tot ceea ce este cel mai autentic şi specific referitor la gusturi, interese, aspiraţii individuale„.
Conform Macmillan, identitatea este: „1 who you are or what your name is 1a. The qualities that make someone or something what they are and different from other people
2 very formal the fact of being exactly the same”.
Conform lui Imre Kertész : „Aşadar, nu sunt evreu? Păi, atunci cine sunt? Desigur, în Germania eram cu atât mai puţin acasă, iar „acasă”, în Ungaria, am fost declarat în mod public un străin.... La controlul paşapoartelor, o discriminare făţişă: cetăţenii UE la dreapta, ceilalţi cetăţeni, la stânga. ... Pe lângă evreitatea mea, acum trebuie să-mi asum şi discriminarea aplicată ungurilor; cu prima n-am nicio problemă, are stil, ca să spun aşa; în schimb pe a doua o consider nedreaptă. Nu maghiaritatea îmi este jignită, ci evreitatea pentru care am suferit, fiindcă, indiferent în ce calitate sunt discriminat, acest lucru îmi afectează exclusiv calitatea de evreu. E posibil ca acest lucru să se numească identitate? Atunci e posibil ca totuşi să fiu evreu?” [2]
În ce termeni se poate discuta despre identitate? În cei ai dicţionarelor, ai cărţilor de socio-psihologie, de logică, de filosofie sau dimpotrivă în cei ai scriitorilor. Dar în ce fel poate fi trăită? Răspunsul celor care au supravieţuit Auschwitz-ului este: prin scris.
Antisemitismul este în primul rând o problemă identitară, sau mai bine zis de identitate impusă anumitor indivizi cărora li se recunoaşte doar apartenenţa la o naţiune ebraică idealizată în sens negativ, şi care în realitate nu este deloc unitară. Ceea ce au în comun Imre Kertész, Elias Canetti, Györg Konrád nu este atât faptul că sunt evrei şi că au scris despre copilăria şi adolescenţa lor, ci o conştientizare precoce a impunerii unei identităţi construite mai degrabă pe criteriul diferenţierii decât pe cel al apartenenţei la o comunitate. În cazul lui Canetti este vorba de o discriminare interetnică a cărei contradicţie scapă chiar mamei care, deşi pasionată de lectură şi teatru se mândreşte cu apartenenţa la o „buena famiglia”: „Legităţile sefarzilor erau într-o anumită măsură complicate. Ei erau evrei credincioşi, pentru care viaţa de comunitate însemna ceva, ea se afla, fără exagerare, în centrul existenţei lor. Dar ei se considerau evrei de un tip deosebit şi aceasta se referea la tradiţia lor spaniolă. ... Cu îngânfare naivă erau priviţi de sus ceilalţi evrei... Dar această discriminare generală nu era încă totul! Chiar printre sefarzi existau familiile bune, prin care se înţelegeau cele care erau de multă vreme bogate.”[3] Györg Konrád ştia de la vârsta de cinci ani că Hitler spune lucruri rele despre evrei şi că va fi omorât dacă acesta învinge iar Gyurka din În afara destinului încearcă s-o convingă pe una dintre surorile Fleischmann că nu este urâtă de oameni pentru ea însăşi, că nu e o chestiune personală, că evreii nu sunt altfel decât ceilalţi, că „omul nu poate decide de unul singur asupra acestei deosebiri: în fond, după câte ştiu, tocmai la asta slujeşte steaua galbenă.”[4]
Evreitatea celor trei autori nu ţine de o identificare ca şi o aderare la un set de valori împărtăşite de o comunitate ci de schimbul de variabile din matematică, schimb ce nu influenţează cu nimic egalitatea evreu(X)=evreu(Y)=evreu. Este tot un soi de identitate care însă n-are nimic de-a face cu acea conştientizare de sine ca individ ci reprezintă o tentativă de uniformizare a particularului, o reducere a miraculosului viu la un set de noţiuni şi imagini artificial construite care servesc drept fundamente apriorice ale ideologicului: acelaşi şarpe care-şi înghite coada. Acest fenomen este ilustrat de episodul din În afara destinului în care personajul principal ajunge în gara de la Auschwitz şi îi identifică pe evreii de acolo cu imaginea prezentată de teoriile naziste, neluând în considerare faptul că fără existenţa acestor stereotipii, fără detenţia şi torturile care le-au marcat iremediabil înfăţişarea şi comportamentul, ar fi fost puţin probabil să extragă din fizionomia acestor persoane doar caracteristicile negative, dar mai ales ignorându-le nevinovăţia, incompatibilă într-o ordine firească a lucrurilor cu statutul deţinutului:
„ Am fost foarte surprins deoarece acum am văzut, de fapt, pentru prima oară în viaţa mea – cel puţin la o distanţă atât de mică – deţinuţi adevăraţi, în zeghea cu dungi a răufăcătorilor, tunşi chilug şi cu boneta rotundă pe cap. Bineînţeles, m-am şi dat îndărăt un pic, imediat. Unii răspundeau întrebărilor puse de-ai noştri, alţii cercetau vagonul, în timp ce câte unii, ca nişte hamali cu practică îndelungată, au început să descarce bagajele, şi toate acestea cu o sprinteneală ciudată, ca de vulpe. ... Nici feţele lor nu prea trezeau încredere: urechi clăpăuge, nasuri sumeţite în afară, ochi adânciţi în orbite, mărunţi, cu luciri viclene. Păreau, într-adevăr, evrei, în toate privinţele. Îi găseam suspecţi şi, în general, cât se poate de străini.”[5]
Identitatea este construită şi acceptată. De regulă acest proces este strâns legat şi de noţiunea de criză, înţeleasă drept parte a evoluţiei normale a fiinţei umane. Criza modifică raportul cu lumea şi relaţiile cu celălalt, ducând uneori la afectarea sentimentului de identitate, „în pofida permanenţei fundamentelor genetice şi biografice”[6], adică la criza de identitate care este o „stare conflictuală ce determină incrementarea sensului continuităţii propriului eu”(DISC). O identitate impusă din exterior prin intermediul unei crize care nu are niciun fel de legătură cu dezvoltarea normală a individului nu poate fi o identitate, aşa cum bine remarcă Leon Wieseltier :
„Pe ce temei îţi accepţi identitatea? Dacă motivele sunt interne, atunci identitatea ta e slabă. Dacă motivele sunt externe, atunci identitatea ta e puternică – dar asta înseamnă că există pe lume un principiu mai puternic decât identitatea, la care trebuie să facem cu toţii apel.”[7]
Identitatea este o marcă a socialului şi a socializării, presupune asumarea unui anumit rol bine fixat printr-o construcţie prealabilă, or indivizii trec de la un rol la altul în permanenţă, uneori fără cea mai mică sesizare a pasajului, deoarece „ nu sunt socializaţi în roluri mari, bine delimitate şi stabile, ci „călătoresc” continuu în interiorul unor buchete de roluri care grupează cadre de socializare în acelaşi timp apropiate şi foarte diferite.”[8] Impunerea rolului de evreu prin stigmatizare duce inevitabil la impunerea rolului de victimă, la restrângerea dramatică a „buchetului de roluri” şi la criza identitară. Artificialitatea acestui rol este sesizată de către Kertész într-un pasaj din memoriile sale: “N-am nici un chef să-mi joc rolul. N-am nici un chef să decad într-atât încât să protestez împotriva aşa-numitului antisemitism (odinioară, la început, am făcut acest lucru îndemnat fiind de orgoliu, prostie, infatuare şi speranţă). Evreitatea mea este mult prea interesantă (sau altfel spus: e mult prea semnificativă) pentru a o privi ca refracţie a nebuniei numite antisemitism.”[9] Datorită acestei impuneri însăşi perceperea evreităţii drept o comunitate etnică este refuzată, în detrimentul evidenţei care îşi cere uneori dreptul la recunoaştere: „ – Lectură la „Jüdische Gemeinschaft” [Comunitatea evreilor]; când o văd pe organizatoarea seratei, o femeie bondoacă, puţin răvăşită, am impresia că acest chip îmi este cunoscut de la Budapesta, de mult timp, dar aflu de-ndată că vine din Anglia, e londoneză. Trebuie să recunosc, în sfârşit, ceea ce mi-a fost atât de greu să admit până acum, şi anume că evreul nu este doar o noţiune abstractă (desigur, este şi asta), ci inclusiv o rasă şi un tip uman: cu toate că nu toţi evreii sunt evrei, precum susţine Schönberg, nici un evreu nu poate eluda faptul că este evreu (acest lucru este deja rodul experienţei mele).”[10]
Identitatea etnică ţine de un specific care se delimitează de restul nu doar la nivelul negaţiei. Aceast lucru nu este valabil în cazul etniei evreieşti prin simplul fapt că, aşa cum remarca acelaşi Kertész, referitor la specificul unguresc, dar care la fel de bine ar fi putut fi german, românesc sau polonez, unele identităţi au nevoie de evreul-ca-diferit pentru a se structura: „Fără antisemitism, ce fel de identitate ar avea cel care este ocupat în permanenţă cu propria-i identitate specific ungurească? Dar ce este specificul unguresc? În mod tranşant de cele mai multe ori se poate verifica numai în aserţiuni negative, dintre care cea mai simplă – în cazul în care se caută pretexte – sună astfel: ungur este cel care nu-i evreu. E-n regulă, dar cine este evreul? Păi e cât se poate de limpede: cel care nu-i ungur. Evreul este cel despre care se poate vorbi la plural, cel care este aşa cum sunt toţi ceilalţi evrei, cel ale cărui însuşiri pot fi cuprinse într-un compendiu, ca însuşirile pe care le are o specie nu prea complexă de animale (mă gândesc, fireşte la un animal dăunător, care însă pentru a deruta are pielea mătăsoasă) etc.”[11]
Dacă o identitate etnică se construieşte în jurul unei limbi, atunci cea ebraică este din nou atipică, datorită varietăţii lingvistice, consecinţă a peregrinărilor europene: un sefard nu se va înţelege cu un idiş decât dacă va folosi o limbă europeană, ca şi evreul polonez sau maghiar care nu au avut niciodată un contact direct cu limba ebraică. Aşadar evreul nu are o singură limbă şi uneori nici măcar nu-i vorbeşte dialectele. Are nevoie de limba torţionarului pentru a comunica şi a se comunica, pentru a-şi căuta identitatea, pentru a scrie şi a-şi scrie propriile experienţe care, în cazul lui Imre Kertész, nu sunt importante exclusiv prin caracterul lor traumatic, ci mai ales prin cel personal, adică la un anumit nivel, identitar: „Deja nu mai vreau să conving pe nimeni de nimic. Vreau doar să scriu atâta vreme cât pot să fac acest lucru, pentru că-mi place să scriu, iubesc limba, mă bucur când îmi vine subit în minte o comparaţie etc. Toată lumea mă întreabă despre Auschwitz: deşi ar trebui să le vorbesc despre bucuria infamă a scrisului – faţă de asta, Auschwitzul este o transcendenţă necunoscută şi inabordabilă.”[12]
Tema căutării identităţii aparţine modernităţii şi Europei Centrale, dar mai ales scriitorilor de origine ebraică forţaţi să se confrunte cu o imagine impusă, ştanţată, atât de inacceptabilă pe cât de artificială, construct ce ţine de o imagologie a monstruosului proiectat asupra unei victime sacrificiale, lipsit de un sens anume, aleatoriu, dar nu mai puţin fatal.
Bibliografie
Imre Kertész, Altcineva: Cronica schimbării, Bucureşti, Humanitas, 2004.
În afara destinului, Bucureşti, Est Samuel Tastet Editeur, 2003.
Elias Canetti, Limba salvată, Istoria unei tinereţi, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1984. Györg Konrád, Călătoria, Iaşi, Ed. Polirom, 2003.
Leon Wieseltier, Împotriva identităţii, Iaşi, Ed. Polirom, 1997.
Jaqueline Barus-Michel, Florence Giust-Desprairies, Luc Ridel, Crize: Abordarea psihosocială clinică, Iaşi, Ed. Polirom, 1998.
François de Singly, Alain Blanchet, Anne Gotman, Jean-Claude Kaufmann, Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul de producere a datelor, interviul comprehensiv, Iaşi, Polirom, 1998.
[1] Născută în 1982 la Oraviţa, absolventă a Universităţii de Vest Timişoara, Facultatea de Litere, Teologie şi Istorie, secţia română-italiană. A fost bursieră la Università per Stranieri di Perugia şi la Università degli Studi di Padova, Italia. A susţinut un Master de Didactica modernă a predării limbilor străine, iar actualmente face un Master în Literatura şi mentalităţile la UVT. Este preparator de limba şi literatura italiană în cadrul Departamentului de italiană a Catedrei de limbi romanice a UVT. Laureată a numeroase premii, a scris, printre altele, lucrările Ofelia şi imaginarul romantic eminescian, Odă (în metru antic): lirism şi temporalitate Despre receptarea lui Lucian Blaga în Italia, Gastronomia italiană şi intercultura, Appartenances. Pasiuni: literatura, antropologia, muzica, pictura, dansul, călătoriile.
[2] Imre Kertész, Altcineva: Cronica schimbării, Bucureşti, Humanitas, 2004, pp. 99-100.
[3] Elias Canetti, Limba salvată, Istoria unei tinereţi, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1984, pp.16-17.
[4] Imre Kertész, În afara destinului, Bucureşti, Est Samuel Tastet Editeur, 2003, p. 34.
[5] Idem, Ibidem, p. 69.
[6] Jaqueline Barus- Michel, Florence Giust-Desprairies, Luc Ridel, Crize: Abordarea psihosocială clinică, Iaşi, Ed. Polirom, 1998, p.12.
[7] Leon Wieseltier, Împotriva identităţii, Iaşi, Ed. Polirom, 1997, p.74.
[8] François de Singly, Alain Blanchet, Anne Gotman, Jean-Claude Kaufmann, Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul de producere a datelor, interviul comprehensiv, Iaşi, Polirom, 1998, p. 278.
[9]Imre Kertész, Altcineva: Cronica schimbării, Bucureşti, Humanitas, 2004, p.52.
[10] Idem, Ibidem, pp. 30-31.
[11] Idem, Ibidem, pp. 30-31.
[12] Idem, Ibidem, p. 49.