Războiul nevăzut sau despre patimi (ispite)
Sufletul este mai de preţ decât toată materia lumii pentru că în el e sădită de la obârşie posibilitatea desăvârşirii. Pe de altă parte şi firea întreagă suspină după arătarea fiilor lui Dumnezeu(Rom. 8.19) adică după îndumnezeirea omului. În cale stă infirmitatea firii şi o putere potrivnică nevăzută care caută să înfrâneze sufletul de la un zbor mai înalt decât viaţa veacului acestuia. Şi fiindcă puterile nu erau egale Dumnezeu S-a făcut om şi ca om a biruit pe ispititorul învăţându-ne şi pe noi lupta. A înviat firea noastră şi sălăşluindu-se în noi prin botez făptura nouă ascultătoare de Dumnezeu. Dar de la noi atât se cere: să punem în lucru aceste ajutoare. Tot războiul nevăzut al patimilor urmăreşte abaterea sufletului din ascultarea de Dumnezeu şi toată nevoinţa călugărului e să sporească această ascultare. Potrivnicul are două feluri de ispite: prin plăcere şi prin durere. Cu primele umblă să ne amăgească iar cu celelalte umblă să ne constrângă să socotim plăcerea ca bine şi durerea ca rău. Cu această meşteşugire ar restrânge năzuinţele sufletului numai la o viaţă comodă în veacul acesta. Iar călugărul are către primele nevoinţe înfrânări pentru dragostea de Dumnezeu iar către celelalte lepădarea de sine pentru dragostea de oameni. Dacă vede vicleanul că nu isprăveşte...
În Ghetsimani Mântuitorul se luptă în rugăciune cu sinele omenesc.
Satana luptă ca să te încâlcească prin judecarea altora şi cârteli - o rădăcină a vrajbei (a harababurei = nemulţumirea, instinctul, rupe zăgazul rânduielii, te îndeamnă să ieşi dintr-o ascultare care i se pare lanţ sau temniţă; aceasta este situaţia de luptă între trup şi suflet, între bine şi rău, pe terenul minţii şi inimii noastre.
Instinctul se răzvrăteşte.
Cu cât eşti mai luptat de instinct, cu atât eşti mai răzvrătit.
Tinereţea trebuie disciplinată.
Instinctul poate răbufni şi periclita sănătatea mintală.
Răspuns la Horezu:
Am venit să-mi văd greşelile!!!
Am simţit că acest cuvânt a venit din alt loc.
Să fim ucenici ai Domnului Hristos la altă intensitate, să adâncim Calea.
Pe orice ascultare capeţi, vine vrăjmaşul şi înşurubează şi ideia lui cu care îţi modifică ascultarea ta, ca la vremea plăţii să spună: “Doamne şi de mine a ascultat”.
Răspunderea preoţească e mai mare ca a celorlalţi;
Rădăcini ale neunirii, energia tinereţii care nu vrea să meargă pe o cale mai presus de fire, de aceea critică, ocărăşte, cârteşte.
Bătrâneţea a devenit a doua natură a moravurilor.
Singura posibilitate care poate face unificare în acestea este convertirea energiei la toată sinceritatea, în lumina cunoştinţei, a dragostei de care e capabilă ca dar al Domnului Hristos.
Nimicurile, fleacurile, îţi fărâmiţează puterea şi energia.
Fericirile deşi ne par paradoxale, trăite însă, devin linia ta de viaţă - de sens şi înţeles. E necesar să ne lăsăm prinşi de macaraua care ne ridică la alt nivel de existenţă. Să ne convertim cu toată fiinţa.
Porunca iubirii: să nu-ţi îngădui separarea sau judecata altora.
Predica de pe Munte - rugăciune pentru cei ce ne necăjesc.
Neascultarea e caracteristică mireniei, nu călugăriei.
Apărarea (dreptului - propriu) cu smerenia se exclud; e ca şi apa cu focul.
Unde-i rău, acolo-i bine;
Unde-i rău, acolo sunt eu.
Unde ne merge bine, acolo nu sporim.
Călugăria e o continuă ispăşire şi spălare a firii, se spală iubirea de sine, menajarea de sine, boala cruţării de sine.
Să te bucuri când eşti crucificat pe nedrept.
Unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur.
Acolo unde nu eşti cioplit, eşti un necioplit.
Călugării de azi de la coada veacului.
Ispăşirea Mântuitorului pe cruce pentru noi.
Necesitatea judecăţii universale.
Urmaşii te vor acuza sau te vor ridica.
Într-o clipă pe pământ şi-n cer!
De la marginile lumii şi din adâncuri se reîntorc şi ne spune-n şoapta lor tot ce avem de îndeplinit - bine sau rău, dar tu, omule alege! Gândurile rele…
puzderile! Ele tăbărăsc de obicei în mintea omului, concentrat la rugăciune sau hotărât a săvârşi binele!
Musafirii nedoriţi, dacă încolţesc ca şi buruienile prin straturi smulgele mai înainte de a creşte în propria ta minte.
Ce strat minunat ! un pământ atât de roditor… . Dacă nu vei plivi buruienile, din vreme, te vei pomeni în toamna vieţii tale cu o şerpărie întreagă.
Doreşti să fii de folos pentru tine, pentru viaţă, pentru omenire : Smulge paiul străin pe care-l ai, buruiana gândului stricat şi nu privi gândurile rele ca într-o oglindă şi nici le răsuci pentru a le vedea pe toate feţele. Căci de aici începe păcatul, îndulcindu-te sub amăgirea lor.
Cu hoţii nu se face târg ci se alungă !
Păsări zburătoare de vrei le poţi socoti, dar nu-ţi deschide fereastra inimii ca să le arunci grăunţe. Lasă-le să treacă în zbor peste ograda sufletului tău, fără să le dai hrană.
Te vei uita, vor zbura mai departe şi păcatul se va risipi ca un fum mai înainte de a face jeratic pe vatra sufletului tău.
O voi gândurilor, abia născute, de ce vă lăsaţi turburate?
De ce fugiţi ca o turmă de oi când dau peste păşune străină?…
Vedeţi cum se risipesc de sub ochii păstorului? Ori le sfâşie sălbatica fiară, ori le otrăveşte o iarbă rea. Vraja ispitelor de a scăpa de sub supraveghere, multă pagubă aduce.
Omule! Pune mâna pe toiagul rugăciunii şi ocoleşte-le în staulul minţii ca să stea acasă sub mila Domnului care le hrăneşte, primeşte rugăciunile noastre, sufletele le sfinţeşte, trupurile le curăţeşte, cugetele le îndreptează, gândurile le curăţeşte şi aşa ne izbăveşte cu această învăţătură.
Exemplu: Sfinţii nu putrezesc, ajung izvoare de mir, nu de putoare.
Firea lor pământească a fost înghiţită de viaţa Sfântului Duh, ei au devenit temple al Duhului Sfânt şi fii ai lui Dumnezeu, iar alţii au fost răpiţi într-un alt mod de existenţă şi mormintele lor au rămas goale.
Legea ispăşirii - se plăteşte fapta cu care ai asuprit pe altul.
Dumnezeu vede faptele omului şi caută să le îndrepte.
Moartea năpraznică poate fi şi ispăşire (în război). Omul se încarcă cu păcate până când Dumnezeu pune capăt.
Oamenii stau pe faptele lor şi se vor duce la locurile lor.
De ce uităm?
Pentru că Duhul Sfânt ne vorbeşte, iar noi dacă nu-l avem, pielea să ţină minte? Trebuie să-L cerem.
Nu-i destul să te duci în mănăstire pentru că nu vrei să te măriţi.
Călugăria nu e numai un cuier de haine negre.
Dacă vrei să mergi pe calea aceasta, trebuie să te (duci) sileşti, să ai o înflăcărare către Dumnezeu, căci dacă nu, scazi şi ajungi în încurcături.
Ca să te îmbunătăţeşti, îţi trebuie silinţă, lepădare de sine: ascultare, primirea prilejurilor şi trebuie să te bucuri când vin prilejurile, pentru că acestea te cioplesc.
Nu să te întristezi, căci numai atunci te lepezi de omul cel vechi-vechitura asta.
La început era Cuvântul… Înainte de creaţia lumii e Dumnezeu, care nu e supus timpului, spaţiului, fiindcă eternitatea e mai presus de timp, spaţiu şi e veşnic.
Porunca iubirii: să nu-ţi îngădui nici o judecată, nici o separare de fratele, ci roagă-te pentru cel ce te-a nedreptăţit.
Neascultarea e caracteristică mirenilor, nu călugărilor.
Apărarea şi smerenia e ca apa cu focul. Se exclud una pe alta.
Noi preoţii ne încărcăm cu păcatele obştei, dacă le tolerăm greşelile.
Prin încercare se spală menajarea de sine, cruţarea de sine, iubirea de sine.
Când eşti asuprit, răstignit pe nedrept, să te bucuri.
Unde ne merge bine, acolo nu sporim.
Unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur. Acolo unde nu eşti cioplit, eşti un necioplit.
Călugăria este murire de sine.
„Slavă Domnului că am dat de omul care să mă folosească” (la Sfântul Munte Athos).
Cu un secol înaintea noastră, nevoinţelor mari călugăreşti li se zicea:
„Îndeletnicire pentru buna murire.”
Numai îndeletnicindu-te cu „buna murire”, mor patimile şi ajungi oarecum mai repede la celălalt mod de viaţă al nostru.
Puneţi în cântarul conştiinţei, al seriozităţii, al responsabilităţii, al sincerităţii: pe cine aperi? Pe omul cel vechi sau pe cel nou venit din cer, în care ne-am îmbrăcat, ne-am născut, îl mărturisim, îl trăim pentru celălalt mod de existenţă, dar cu virtutea dreptei socoteli şi cu sfat.
Puneţi în cântarul conştiinţei pe cine aperi? Pe omul cel nou venit din Cer ca să ne ajute, să ne primească, să ne hrănească, să ne crească, să ne mute la alt nivel de existenţă, sau pe cel ce te trage la moarte sigură.
Rugăciunea „Doamne Iisuse…” fără adaosuri.
Omul e ca un pom. Butucul - firea veche; altoirea prin Botez.
Instinctul, diferenţei dintre bărbat şi femeie dacă nu e ascultat, satisfăcut, te împinge să rupi zăgazul rânduielii şi te îndeamnă să ieşi afară de cale (de calea călugăriei) căci pentru el (instinctul) e o tiranie rânduiala; disciplina vieţii duhovniceşti. Ne găsim într-o luptă între bine şi rău pe terenul minţii şi al inimii noastre răzvrătite. Cu cât eşti mai luptat de acest instinct cu atât eşti mai răzvrătit. Ce-i de făcut? Să te converteşti pentru calea lui Dumnezeu, a ascultării de El, şi aceasta o faci din tinereţe. Tinereţea trebuie disciplinată. Instinctul poate răbufni şi periclita sănătatea mintală. Să fim ucenici ai Domnului Hristos, la altă intensitate să adâncim Calea.
Pe orice ascultare capeţi, vine diavolul şi înşurubează şi ideia lui şi modifică scopul, ca la vremea plăţii să poată zice: „Doamne şi de mine a ascultat”.
Care-i rădăcina? Energia tinereţii care nu vrea să meargă pe o cale mai presus de fire, şi când e forţată, atunci zvârle, începe să judece, critică, ocărăşte, cârteşte nemulţumire şi aşteaptă bătrâneţea..
Bătrâneţea e a doua natură a năravurilor de până acolo, aceiaşi greşeală.
Cine poate să se convertească la Domnul?
Hristos cu toată sinceritatea la toată lumina cunoştinţei a dragostei de care-i capabilă, la toată dragostea - definiţie a lui Dumnezeu - însuşire necunoscută într-o obşte, singura care poate face unificarea. E necesară această convertire a energiei tinereţii la Dumnezeu. Fără această convertire a puterilor tale sufleteşti, nimicurile, fleacurile te fărâmiţează, risipind toată puterea care dacă le-ai avea unite, ai fi oarecum fericit. Cele nouă fericiri ar fi exact calea ta de urmat. Ele sunt paradoxale; dar trăite, devin linia ta de viaţă, de sens al vieţii.
E grea lupta cu firea. Trebuie să ne lăsăm prinşi de macaraua care ne ridică la alt nivel de existenţă. Ce-i de făcut?
Să ne convertim cu toată fiinţa, cu tot cugetul, cu toată iubirea care rezumă Scriptura.