Vasile Andru: „Când mor părinţii, faci prima repetiţie generală a propriei tale morţi”

Convorbire realizată de Dumi Brad

Dumi Brad: Cum e omul fără părinţi? Care, ai tăi părinţi, s-au petrecut la Domnul după 90 de ani fiecare…

Vasile Andru: Când mor părinţii, faci prima repetiţie generală a propriei tale morţi. Până atunci, moartea este o realitate impersonală, este ceva ce se petrece altora. Prima dată când resimţi moartea ca pe ceva personal, ca pe o repetiţie a propriei morţi, este la petrecerea părinţilor. Este o repetiţie teribilă, este neant palpabil. Cum mutarea lor la Domnul s-a petrecut târziu, după o viaţă nonagenară (tatăl avea spre 94 de ani, mama spre 90 de ani) stingerea lor a fost şi o mirare la taina longevităţii. Mirarea că ei, care parcă ştiau un secret al

păstrării vieţii în trup, totuşi s-au dus. Când un om moare la 50 de ani, se spune: „I-a venit vremea”. Când altul moare la 90 de ani, se spune: „Putea să mai trăiască!” Şi tot atunci, lângă părinţii ca sursă a fiinţei tale, conştientizând că ei sunt sursă a fiinţei tale, ai o ultimă învăţătură despre continuitatea viului peste limitele trupului trecător. Primeşti ultima învăţătură despre relativitatea sfârşitului. Conştiinţa lor se continuă în tine. Nici nu ştim, de altfel, dacă conştiinţa ni se formează în minte, sau este exterioară omului, şi doar trece prin noi. Întrebări despre continuitate se nasc frapant, în acest context. Continuitate (de gând , de conştiinţă), între tine şi ei, şi, mai departe, între generaţii… Există şi ispita ca, în acest context, să te gândeşti că viaţa este o iluzie, un mare scenariu al iluziilor. Ai de ales între două semne. Întâi, te ispiteşte această perspectivă (că viaţa este o iluzie) când vezi inerţi nişte oameni care au fost atât de vii, intens vii, au traversat tot secolul XX cu viaţa lor! Şi totuşi s-au dus! Prima mişcare a minţii este să spună: totul este o iluzie! Dar a doua mişcare a minţii – şi poate cea adevărată, adică pe potriva firii, este să spun că ei au fost o conductă de elan vital, o albie a râului genetic, un potir al duhului…Viaţa are o continuitate dramatică, pe care numai aşa o simţim.

– Merită?

– Este pe daruri, nu pe merit. De altfel, ea nu ne întreabă, ci trece prin noi. Acum a venit, acum s-a dus. Este un răsfăţ paideic să te întrebi dacă merită să fii ridicat de la stadiul piatră la stadiul om. Mintea liniştită spune că merită cu prisosinţă, chiar dacă suntem într-o taină întreită: de unde venim, spre ce mergem şi de ce a fost creat omul. Căci noi nu ştim. Deocamdată nu ştim. Pot afirma că materia a generat omul ca să se povestească pe sine însuşi. Adică deocamdată ştim că omul a fost generat să se exprime şi să se mântuiască. Dar nu ştim de ce a fost creat să se mântuiască. Nu ştim acest lucru. Chiar şi-n aceste condiţii, când nu ştim încă rostul definitiv, merită. Este adevărat, ştim că pe „secţiunea” aceasta de viaţă văzută, încarnată, palpabilă şi vârtoasă, rostul este bucuria şi comuniunea.

– Văz pe chipul tău surâsul buddhic!

– Aşa-i. Cred că-mi vine de la părinţi, cred că-i genetic. Mama în pragul trecerii, mai găsea tărie şi surâs să spună vorbe de duh. Normalitatea suferinţei.

– Văz, mai peste toate mediile, chipuri în suferinţă. Lipsă de bani, lipsă de nădejde şi sens, lipsă de umor. Şi pământul (pământ alcătuit el doar din ţărână!) disputat aprig prin tribunale, de către fârtaţi. Unde-i de căutat ?

– Suferinţa este o stare normală, şi statistic ea cuprinde majoritatea. Şi se acceptă că „normalitatea” o dă majoritatea, statistic. Aşa zicând, am spune că suntem în normalitate, iar această normalitate este suferinţa. Iar pentru cei mai norocoşi, vindecarea, ar însemna: să dobândească înţelegerea suferinţei. Un prim ajutor pe care-l poţi da unui nefericit, este să-l faci să-şi înţeleagă nefericirea. L-ai făcut alt om! Psihologul zice: într-o terapie, maximum ce se poate obţine din tratarea unei nevroze, este să obţii o nevroză normală. Din una devastatoare, una normală! Mai există şi soluţii metanoice, pentru cei care vor într-adevăr o soluţie.

– Un înţelept este mai preţios decât o mulţime de inşi fără credinţă şi ataşaţi de lume, zice filosofia tibetană. Ce să priceapă căutătorul?

– Să priceapă îndemnul la cunoaştere, îndemnul de a descoperi, fiecare, că poate fi înţelept. În fiecare din mulţime. Iar pe căutători îi trimitem nu doar în Tibet, ci şi la Pildele lui Solomon, capitolul „Strigarea înţelepciunii”. Şi fiecare poate deveni mai preţios decât toţi împreună.

– Cum şade treaba cu tineretul?

– Tinereţea este o exagerare… De aceea pe terenul ei se poate naşte şi idealul, şi caricatura idealului. Dar tinereţea fizică este o arvună pentru tinereţea în duh. Oricum, tinereţea este o exagerare a vieţii, a elanului vital, a voinţei. cele şapte păcate capitale nu le pot închipui făptuite de bătrâni; dar nici cele şapte virtuţi nu le putem ciopli pe lemnul uscat al bătrâneţii. Aşadar aş zice că tinereţea fizică este o arvună pentru tinereţea în duh. Acum, generaţia asta tânără nu îmbătrâneşte, ci se trezeşte. Şi aura se primeneşte… Este însă acută nevoie de o „cultură a duhului”… Maturizarea poate începe din leagăn… adică mai precis începe cu citirea Bibliei, sau cu ascultarea ei, când eşti mai mic… Asta se şi petrece, încă, la o doime din poporul nostru… Taina longevităţii este în „phronesis”

– Poporul acesta este sortit eşecului, cum zice Cioran? Poporul acesta e numai „tu-i neamu’ nevoii”, cum spune Eminescu?

– Eşecul este ultima consecinţă a unui ideal împlinit. Cioran vede dramatic, vede până la ultima consecinţă. Şi profeţeşte în termeni de dezastru, că altfel nu te ascultă nimeni. Ca să mă exprim acum direct, spune că poporul acesta are o longevitate vădită, şi o înaintare cuminte. Zic „longevitate” , din citirea trecutului şi din întrezărirea viitorului. Baza longevităţii sale este calmul şi prudenţa. Dintre cele trei înţelepciuni (sophia, phronesis şi synesis adică: cunoaştere divină, prudenţă şi judecată), românului i s-a dat (cu paharul, nu cu carul) raţia de prudenţă, adică delăsare chibzuită, lentoare fronimă. „Fronim” este un cuvânt aromân, însemnând „cuminte”. Acuma vom fi incluşi în Statele Unite ale Europei, sau Uniunea Europeană, megaformaţiune care are tendinţa să şteargă identităţi etnice. Cred că noi românii, din comoditate genetică şi inerţie ne vom păstra trăsături de identitate mai bine decât dinamicii occidentali, pierzători în nevăzut. Lentoarea noastră este o inhibiţie de apărare. Un dar. Comparativ cu megieşii de pe continent, noi avem un procent mai mic de colerici, de mânioşi, de spadasini, de schizotimi. Avem o lene de a evolua, care e valabilă numai dublată de un indice de deşteptăciune…

– De ce omul tre’ să râză? Cum văz c-o faci tu însuţi…

– Umorul este un aspect al toleranţei; este o acceptare a diferenţelor. Este puntea de la jertfă la milă… Numai prin umor putem înfia absurdul, putem include absurdul în familie. Credem că şi Dumnezeu are umor. Văzând multe paradoxuri în Biblie şi-n trăirile vizionarilor, spunem că inteligenţa divină se sprijină pe umor, şi că Dumnezeu chiar are umor. Aşa înţelegem noi unele lucrări ale lui Dumnezeu în istorie, în natură. S-a spus şi aceasta: Dacă Dumnezeu n-ar fi avut umor, nu ne-ar fi creat pe noi, oamenii.

– Da’ femeile de ce trebuie să fie frumoase?

– Femeile sunt frumoase pentru că perechea primordială a fost creată frumos! Îţi voi zice o parabolă din vremea Creaţiunii. Se spune că în rai, în plină zi, Adam dormea – căci bărbaţii sunt mai somnoroşi decât femeile, de la Creaţiune şi până astăzi. Femeia este hărnicuţă, ea face esenţialul, dă viaţă şi întreţine viaţă. Bărbaţii sunt somnoroşi, dorm şi-n Parlament, şi-n tranşee; participă şi ei la viaţă, au şi ei un rost, da’ sunt somnoroşi! – În timp ce Adam dormea, Eva şi cu Dumnezeu stăteau de vorbă. Şi Eva întreabă, arătând spre Adam: „Doamne, de ce l-ai făcut aşa de frumos?” (Eva era topită după Adam, deducem noi din poveştile patristice.) Dumnezeu răspunde: „Ca să-l poţi suporta! Că altfel e greu de suportat un bărbat!” Eva îl mai contemplă pe omul ei şi spune: „Da de ce l-ai făcut aşa de proporţionat, aşa de armonios, aşa de bine clădit?” Dumnezeu răspunde: „Ca să-l poţi suporta”. Şi Eva, pierdută în admirare, întreabă totuşi: „Dumnezeule, dar de ce l-ai făcut aşa imatur şi prostuţ?” Iar Dumnezeu răspunde: „Ca să te suporte şi el pe tine!” Reţinem că amândoi erau frumoşi, în cuplul primordial, nu numai femeia. Nu frumuseţea este calitatea mare a femeii, ci gingăşia, catifelarea şi netezimea ei; ba chiar darul de a netezi stridenţele produse de bărbat. Tu crezi că femeia este mai frumoasă pentru că o vezi cu ochii dorinţei şi a jinduirii tale. Iar femeia va spune că bărbatul este frumos când îl vede prin energiile rolului ei (rolul femeii fiind, fireşte, să scoată un bărbat din pustnicia peşterii şi să-l aducă în pustnicia familiei, a casei).

– De scris, mai scriem?

– Scriem şi la masa cea de brad, dar şi din mers, pe genunchi, călătorind. Scrisul este un însoţitor de drum. Scriu ca să văd mai bine. Este o prelungire a ochiului, scrisul. O prelungire a privirii. Ochiul însuşi este o prelungire a creierului: este creier dezvelit de os. Iar scrisul este o prelungire a ochiului. Scriind, se vede până departe.

Pro Saeculum 2008



* Numele său real este Vasile Andrucovici. Părinţii, Teodor Andrucovici şi Ecaterina (n. Păun), erau agricultori. Urmează şcoala elementară în satele Musenita şi Bainet (1949-1956), liceul la Siret (1956-1958) şi la Rădăuţi (1958-1960) şi Facultatea de Filologie, secţia franceză-română, a Universităţii din Iaşi (1960-1965). Devine profesor la Liceul "Ştefan cel Mare" din Suceava (1965-1967) şi apoi asistent la Institutul Pedagogic din Suceava (1967-1974). În prelungirea activităţii sale literare, s-a consacrat practicii sapienţiale şi cercetării procedeului filocalic "oratio mentis" - rugăciunea minţii - încă din anii '70. Face stagii de documentare antropologică la Roma (1989) şi la Paris (1990, 1991), călătorii de studii în India cu bursa Sivananda (1992, 1996). Centrul Sivananda din Trivandrum-India i-a conferit titlul de master în filosofia Vedanta. A participat la simpozioane de istoria religiilor la Paris, Mount Abu, Kottayam, Loano. A călătorit la Muntele Athos (1997, 1998, 2004) şi în Tibet. O efemeră rezidenţă în Noua Zeelanda (1999). Din 2001 face parte din Juriul international "Balkanika" pentru promovarea culturii est-europene. Din 1990 structurează şi coordonează Centrul de Practică Isihastă din Bucureşti. Tot în 1990 devine redactor-şef al revistei "Arhetip" (apărută în doar 11 numere) şi devine unul din principalii membri ai grupului GYPRU (Grupul Yoga Pentru Restaurare Umană). Tot din acel an ţine cursuri de "Tehnici de stimulare mentală" (la Universitatea Cultural-Ştiinţifică - sala Dalles) şi şedinţe ale unui cerc de practică isihastă "Oratio mentis" (la Casa de Cultură a Studenţilor).

La sfârşitul anului 1991, părăseşte revista "Arhetip" şi, împreună cu Radu Ştefan şi yoghinul Mario Sorin Vasilescu, fondează publicaţia şi editura "Axis Mundi" (revistă al carei redactor-şef devine şi care se autodesfiinţează după doar un număr).

Colaborează la "România literară", "Luceafărul", "Tribuna", "Convorbiri literare", "Vatra", "Viaţa Românească" (unde a fost şi redactor principal timp de 27 de ani). Este şi profesor la Facultatea de Jurnalistică şi membru al Uniunii Scriitorilor din România (făcând parte din consiliul USR, filiala Bucureşti). În prezent este coordonator al colecţiei "Sapienţia" a Editurii Paralela 45. A debutat în 1969 cu articole în "România literară" şi apoi a publicat mai mult de 25 de volume.