Dr. Kopi KYÇYKU
Se ştie că cercetarea ştiinţifică este o activitate umană care are ca scop descoperirea, interpretarea şi revizuirea faptelor, evenimentelor, comportamentelor sau teoriilor referitoare la natură, folosindu-se de metodele ştiinţifice, mai bine spus bazate pe metodele ştiinţifice. Cercetarea ştiinţifică este metodologia folosită pentru a creşte cunoştinţele în interiorul ştiinţei. Într-un sens mai general, termenul “cercetare” se întrebuinţează şi pentru a indica acumularea informaţiilor privind un subiect anume. Aşa cum se întâmplă cu fenomenele deosebit de complexe – fructul integrării sistemelor tehnologice şi sociale, – procesul de definire a noilor identităţi profesionale este lent, prezintă numeroase faţete, procedează prin salturi, accelerări succesive, în mod neomogen, aidoma petei leopardului. Între-timp, deseori noile identităţi profesionale devin vizibile numai atunci când ele există deja, când se afirmă şi operează cu succes satisfăcând exigenţele sistemelor organizatorice pe care le-au produs.
În cadrul şcolii sunt din ce în ce mai mulţi profesorii inovatori care utilizează tehnologiile în vederea îmbunătăţirii procesului de formare a studenţilor. Aici, în mod firesc, se pun nişte întrebări de genul: cum sunt pregătiţi docenţii, ce “istorie” profesională au, care este raportul între iniţiativa personală a lor şi contextul special în care îşi desfăşoară activitatea didactică şi de cercetare. Un fapt este cert: din acest punct de vedere, actualmente lumea şcolii trece printr-un moment destul de stimulant. Procesul natural al dezvoltării pe plan profesional al profesorilor, într-adevăr este influenţat de câţiva factori care contribuie la accelerarea acestei evoluţii. În primul rând, este vorba de disponibilitatea în creştere a produselor multimedia din ce în ce mai eficiente, fiind în stare să îmbunătăţească în mod semnificativ învăţarea şi predarea, alături de dezvoltarea reţelelor, care permite accesul la mari cantităţi de resurse, imposibil de realizat pe alte căi, aşa-zise tradiţionale.
La cele spuse mai sus, se asociază alţi factori. Pe de o parte, în toate ţările dezvoltate sunt în curs de a se înmulţi intervenţiile factorilor publici de decizie; pe de altă parte, există deja, la toate nivelurile, o conştientizare largă privind necesitatea folosirii pârghiei de formare ca mijloc esenţial în slujba progresului. Aşadar, după o perioadă destul de îndelungată, în cursul căreia munca profesorului rămăsese aceeaşi, în sfârşit lucrurile au început să se mişte, câştigând teren toate experienţele care vizează dezvoltarea modalităţilor înnoitoare de formare a profesorilor, bazate pe întrebuinţarea tehnologiilor moderne.
În cadrul programului Reinventing Education, care va fi pus în practică în curând în mai multe ţări occidentale, inclusiv Italia, pornind de la câteva proiecte realizate în Statele Unite ale Americii, mai ales în conformitate cu o metodologie numită PDL (Professional Development Laboratory), ridicarea nivelului profesional al profesorilor îşi asumă un rol central. Punctul de plecare al PDL îl constituie faptul că dezvoltarea rolului docenţilor nu poate şi nu trebuie să fie redus la creşterea competenţelor şi a capacităţilor "mecanice", legate de folosirea tehnologiilor, deşi este evident faptul că a fi în stare de a-ţi pune în aplicare tehnologiile didactice, este o garanţie în vederea întrebuinţării lor cu eficacitate. Proiectele bazate pe PDL urmăresc un obiectiv mai larg. Este vorba de proiecte care îmbină o intervenţie organizatorică, bazată pe transferul de cunoştinţe între docenţi, cu o soluţie tehnologică de lucru/învăţare cooperatoare care permite docenţilor să rămână în interiorul unui network de formare permanentă.
Abordarea organizatorică a PDL constă la oferirea unui mediu real de învăţare, constituit de săli de clasă bine dotate din punct de vedere tehnologic, unde se desfăşoară lecţii normale. Astfel, în cazul unei clinici universitare sau al unui laborator aparţinând unei şcoli de meserii, docenţii implicaţi au posibilitatea să-şi petreacă o perioadă de timp "pe teren", lângă o şcoală "pol" făcând parte dintr-un network, de exemplu, aidoma lui Wired for Learning. În acest mod ei vor putea să observe şi să stea de vorbă cu un docent care îşi desfăşoară activitatea normal, cuprinzând orice aspect al practicii de învăţătură înlăuntrul unui proiect de formare specific, utilizând tehnologiile informatice.
Din punct de vedere organizatoric, PDL identifică trei “feluri” de docenţi:
1. Docentul oaspete, cu o vastă experienţă într-un anumit câmp disciplinar şi care foloseşte cu eficienţă tehnologiile informatice, are la dispoziţie în propria sa clasă o dotare de tehnologie didactică datorită căreia realizează proiecte educative specifice şi pune la dispoziţia colegilor propria experienţă legată de întrebuinţarea tehnologiilor în cauză.
2. Docentul vizitator, provenind din şcoala legată, prin Wired for Learning, cu şcoala care are la dispoziţie clase dotate, propunându-şi un obiectiv formativ specific, bazat pe folosirea tehnologiilor informatice. Pentru atingerea acestui obiectiv, docentul vizitator îşi petrece o perioadă de timp pe lângă o clasă, în compania unui docent identificat la începutul procesului.
În sfârşit, 3. Un învăţător adjunct l-ar înlocui pe cel vizitator în cursul perioadei petrecute pe lângă şcoala "pol".
Avantajele acestei abordări sunt multiple. Metodele tradiţionale privind dezvoltarea profesională a învăţătorilor – cum ar fi cursurile de punere la zi a cunoştinţelor sau seminarele – tind mai degrabă spre un tip “pasiv”, prezentând situaţii abstracte, deseori departe de realitate. În aceste cazuri este vorba de iniţiative care nu lovesc la eliminarea substanţială a "izolării" învăţătorilor, deoarece momentele de învăţare cooperatoare rezultă limitate în timp şi nu reprezintă o constantă în procesul de formare.
De fapt, odată întorşi înlăuntrul propriilor clase, docenţii asistă la reducerea drastică a posibilităţilor de a se înlocui reciproc cu alţi colegi implicaţi în acelaşi proces de dezvoltare.
PDL se prezintă ca o soluţie care trece peste aceste inconvenienţe, din moment ce presupune un rol activ al docenţilor implicaţi în procesul de dezvoltare profesională, acesta din urmă mergând mult mai departe decât o ascultare pasivă: a) este un proces de ameliorare continuă, nelimitat la o perioadă anume; b) se dezvoltă în realitatea propriu-zisă şi nu numai în situaţii ideale; c) este caracterizat ca un "cooperative learning" propriu-zis.
Într-adevăr, după o perioadă de observaţie pe teren, toţi participanţii la PDL rămân în interiorul unui team virtual de formare care continuă să se hrănească prin intermediul reţelei. În acest mod, învăţătorii pot să-şi dezvolte în continuare propriile competenţe profesionale urmând modalităţi de "distance and cooperative learning".
Un rol crucial pentru bunul mers al proiectelor PDL îl joacă docenţii vizitatori, respectiv cei provenind din şcoala în cadrul căreia ei vor funcţiona. O atare şcoală constituie, de fapt, pivotul lui Wide for Learning, presupunând dezvoltarea în timp a unui adevărat centru de excelenţă didactică, parte integrantă a proiectului însuşi.
Să ai un anumit număr de aule dotate cu tehnologia cea mai avansată, ar fi un stimulent pentru dezvoltarea profesională, nu numai a unui număr redus de învăţători, ci a unei întregi “comunităţi” de docenţi. Acest tip de experienţe le permite învăţătorilor să-şi verifice în mod concret şi pe loc toate avantajele legate de utilizarea internet-ului; le permite să-şi împărtăşească informaţii cu colegii, cu părinţii şi cu studenţii, precum şi să aibă acces la soluţii multimedia în vederea înlesnirii asimilării cunoştinţelor din partea persoanelor de toate vârstele.
Toate acestea le vor servi învăţătorilor să-şi pună în practică competenţele cerute în contextul şcolar inovator. Aceste avantaje privitoare la modificările substanţiale în procesul de predare şi de învăţare, au fost evidenţiate şi în urma cercetărilor efectuate de Fundaţia IBM.
Învăţătura tradiţională a fost realizată prin limbajul vorbit şi scris. Circa 90% din învăţătură era vehiculat prin intermediul prelegerilor (lecţiilor) sau lecturării cărţilor, şi doar 10% prin alte mijloace: hărţi geografice, laboratoare, vizite în afara şcolii.
Un mod alternativ, dar în acelaşi timp mai natural de învăţare, este cel bazat pe experienţa directă, nu mediată prin limbaj.
Din acest punct de vedere, tehnologiile pot să facă mai iute şi mai eficient procesul de învăţare, deoarece pot stimula sau reproduce realitatea prin mediatizare multiplă. Astfel ar putea fi rezolvată ceea ce numeroşi experţi în procesele de învăţare au calificat-o de mai multe ori ca o contradicţie propriu-zisă: copiii trăiesc şi învaţă într-o lume multimedia, dar frecventează o şcoală dominată de carte textuală (scrisă), respectiv de limbajul vorbit. Din moment însă ce noile contexte încep să se afirme, activitatea de “a face lecţie” se transformă în aceea de a genera învăţătură. Docenţii devin astfel persoane care îl fac mai uşor procesul de învăţare favorizând din ce în ce mai mult participarea activă a studenţilor în formarea propriilor parcursuri didactice.
Probabil, aceasta va fi principala sfidare cu care docenţii vor sta faţă în faţă în viitorul apropiat.