Iuliana Cristea
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost … nu ar fi existat nici “Coloana infinitului”, nici “ Domnişoara Pogani”, nici “Masa tăcerii”, nici “ Poarta sărutului”, nici multe altele. A fost odată, un copil dăruit cu har de la Dumnezeu, născut într-o familie de ţărani săraci, într-un sat din sufletul Olteniei. Hobiţa – Gorj, un picior de plai cu oameni trudiţi la munca câmpului, cu turme de oi ieşite la păşunat în grija ţâncilor, cu colb stârnit de sub urmele paşilor şi meşteri renumiţi pentru măiestria lor moştenită din vremuri fără vârstă, ce frământau lutul, mângâiau lemnul şi doineau din fluier până găseau perfecţiunea originară.
Constantin Brâncuţi este rodul combinaţiei sublime dintre realitate şi năzuinţă, rodul sevei ancestrale trecută prin sita evolutiei spirituale. Talent înnăscut şi autodidact, s-a transformat dintr-o picătură într-un ocean, la început prin propria voinţă şi mai apoi cu ajutorul celor ce i-au recunoscut harul. Cu Rodin se încheia un capitol, cu Brâncuşi a început un altul.
Creaţia sa, simpla şi sofisticată în acelaşi timp, îşi are rădăcinile în viaţa de zi cu zi a ţăranului român şi în sculptura populară. “Masa tăcerii”, pe care vezi cu ochii minţii blidele cu mâncare aburindă, şi scaunele din jurul ei, pe care stau ţărani încovoiaţi de muncă într-un moment de tihnă la ceas de seară, nu au nevoie de nici un accesoriu în plus – nici de ştergare sau broderii nici de spătare. Proporţiile sunt perfecte, totul este esenţă, totul este viaţă şi este şi pe înţelesul cunoscătorului şi pe înţelesul profanului.
“Poarta sărutului” este în aparenţă o poartă tradiţională românească dar te duce cu gândul la adăpost, protecţie, ocrotire şi, de ce nu, la pragul dintre două lumi, dintre două trăiri, locul în care te poţi abandona pentru câteva momente unui sărut.
Curbele şi liniile simple, sunt rodul modelării şi meditaţiei îndelungate care a curăţat de orice zorzoane fiecare element. Totul se rezumă la esenţial, la căldura lemnului, a pietrei sau a metalului ce a fost plămădit prin dogoarea focului. Nimic nu este în plus, nimic nu lipseşte. Arhetipalul şi modernul se îmbină şi se contopesc până la identificare. “Măiastra” poate fi o ciocârlie, o privighetoare, o turturea, sau un uliu dar şi o idee îndrăzneaţă, o dorinţă, o rachetă. “Coloana infinitului” poate fi pilonul de rezistenţă al unei case, bărbatul într-o familie, viaţa şi moartea într-o repetare fără sfârşit, modelul ADN-ului uman sau legătura imaterială dintre cer şi pământ, dintre om şi divinitate. Dar tot atât de bine, “Coloana infinitului” te poate duce cu gândul şi la tulpina de praz răsărită din pământ şi îndreptându-se spre cer, simbol şi etichetă ancestrală a olteanului sau la unduirile gâtlejului oltenesc alintat de aroma zaibărului.
Fiecare sculptură a lui Brâncuşi îţi oferă tot, de la liniştea şi împăcarea simplităţii sublime până la zbuciumul complexităţii. Este ca un meniu care începe cu mămăligă cu brânză şi sfârşeşte cu langustă fără ca vreuna din bucatele savurate să fie considerată nepotrivită. Este asemeni unei odăi răcoroase în miezul unei veri ca un cuptor încins sau precum căldura unei sobe şi aroma de gutui coapte într-o zi geroasă de iarnă, este ca momentul începutului şi sfârşitului, când Dumezeu a spus să se facă lumină şi s-a făcut.