Probabil că ne va fi dat încă mult timp de-acum încolo sa orbecăim prin fumul gros lăsat în urmă de discursurile populiste din campania ce a precedat referendumul din 19 mai. Şi ne va fi cu mult mai greu dacă vom aplica dubla masură pentru a explica incoerenţa şi inconsistenţa clasei noastre politice.
Ceea ce este inadmisibil într-o ţară integrată în structurile UE este efortul de-a dreptul greţos al slugilor preşedintelui de a scuza orice derapaj al celui care ocupă – vremelnic – scaunul de la Cotroceni.
Nici logica şi cu atât mai puţin bunul-simt nu mai funcţionează atunci când vine vorba de a găsi motivaţii pentru gesturile şi replicile inacceptabile ale unui preşedinte care pare din ce în ce mai convins că întruchipează voinţa lui Dumnezeu pe pământ. În capul domniei sale, funcţia prezidenţială reprezintă pârghia prin care adversarii demonizaţi strategic pâna în ziua referendumului devin, peste noapte, potenţiali parteneri politici, scopul urmărit fiind, de fapt, unul singur: înlăturarea de la guvernare a PNL, cu orice preţ.
Dublul discurs, dubla măsură sunt, în România, la ordinea zilei şi le regăsim nu doar în intervenţiile reprezentanţilor partidelor politice (ale căror criterii variază, previzibil, în funcţie de interesele conjucturale), ci şi, mult mai grav, în rândul jurnaliştilor şi în societatea civilă.
Un fenomen ciudat a luat amploare în ultima jumătate de an, iar consecinţele sale sunt îngrijorătoare pe termen lung: suspendarea spiritului critic şi abdicarea de la rigorile bunei cuviinţe. Când nume reprezentative ale intelectualităţii româneşti legitimează un personaj politic dubios, ale cărui discursuri nu au un corespondent în faptele sale concrete, e greu să speri că, în viitorul apropiat, există o şansă reală pentru schimbarea mentalităţii unei societăţi întregi. Luciditatea nu este la mare preţ pe malurile Dâmboviţei, unde ipocrizia, cinismul şi slugărnicia fac ravagii chiar printre spiritele „fine“, ca să nu mai vorbim de politicienii populişti şi rudimentari, obişnuiţi să speculeze naivitatea şi disperarea oamenilor simpli.
O responsabilitate covârşitoare pentru actuala confuzie de pe scena politică, ca şi pentru proliferarea demagogiei şi a populismului le revine intelectualilor şi reprezentanţilor societătii civile, incapabili să contracareze impostura politicienilor şi să le sancţioneze derapajele. Cum poate cineva să creadă sincer că există partide politice alcătuite din îngeri (oneşti) şi altele în care s-au concentrat demoni când la o privire mai atentă se vede cu ochiul liber că traseismul politic practicat intens timp de şaptesprezece ani face imposibilă o demarcaţie clară între „buni“ şi „răi“? Şi oare cât de permisive sunt criteriile şi principiile pe care unii comentatori le invocă la tot pasul, dacă atunci când vorbim de cameleoni politici ne ferim să-l amintim pe campionul lor absolut, actualul preşedinte al ţării, provenit din rândurile unui partid care a trecut peste noapte, fără prea multe scrupule, de la stânga la dreapta spectrului politic?
Există o categorie aparte de jurnalişti care au abandonat de mult analiza politică riguroasă în favoarea unui partizanat pe cât de evident, pe atât de păgubos (ca să nu spun ruşinos). Dacă intransigenţa lor s-ar aplica în mod egal tuturor actorilor de pe scena politică, credibilitatea lor ar putea fi cu greu pusă la îndoială.
Din păcate, aplicând consecvent dubla măsură, acuzându-i pe unii de comportamente pe care pretind că nu le văd când e vorba de „aleşii“ lor, ei îşi sacrifică tocmai credibilitatea şi, pe termen lung, autoritatea morală câştigată. Este, o opţiune personală, dar cu consecinţe incalculabile asupra unor noţiuni ca „deontologie profesională“ şi „rigoare “. Pentru că e inadmisibil să-i acuzi pe ceilalţi că nu văd adevărul atunci când tu însuţi inchizi ochii cu bună ştiinţă în faţa minciunilor rostite cu dicţie de pretinşi lideri de opinie.
Migrarea politicienilor de la un partid la altul, face parte din degrigolada politică la care asistăm de mult timp şi probabil ea va continua, încurajată fiind de lipsa de conştiinţă a participanţilor la jocul politic şi în primul rând a domnului “Eu sunt Alfa şi Omega”.