Dr. Luminiţa Tărchilă[1]
Într-un studiu cu tema pe care ne-am propus-o, punctul de pornire ar fi acela de a stabili o definiţie a termenului „idioţenie”. Deşi aşa ar părea la o primă impresie, totuşi lucrul acesta nu este tocmai simplu. Din cauza celor două accepţii ale termenului (cea denotativă, cu sens propriu şi cea conotativă, cu sens figurat) sarcina cercetătorului presupune distingerea nuanţei cu maximă atenţie.
În sens propriu, „idioţenie” înseamnă debilitate mintală congenitală maximă, caracterizată prin incapacitatea însuşirii vorbirii şi deprinderilor elementare , nivelul intelectual neatingând pe cel al unui copil normal, de doi ani”[2]. Involuntar, o asemenea definiţie provoacă, desigur, întrebarea: „Este de inclus în acest cadru prinţul Lev Nicolaevici Mîşkin?”; sau o altă întrebare: „Poate fi aşezat în acest înfiorător „Pat al lui Procust” domnul Pickwick – veşnic tânărul aventurier?”; în sfârşit, ne-am mai putea întreba „Cum se poate a fi gândit în modul acesta, minunatul „cavaler al tristei figuri”, Don Quijote, omul „din La Mancha”?”. Răspunsul se iscă tot atât de spontan în cazul fiecăruia dintre cele trei memorabile personaje: „Categoric nu!” Niciunuia dintre ei nu i se potriveşte imaginea individului înfăţişat în definiţia enunţată. Atunci?
Situaţia creată astfel, impune ea însăşi, abordarea celei de a doua semnificaţii a cuvântului. Este una dezvoltată prin utilizarea termenului în sintagma „cutare sau cutare este un idiot!”, în situaţii dintre cele mai diverse.
Una dintre acestea apare în momentul în care subiectul căruia i se atribuie termenul, are un comportament iraţional şi o atitudine de neînţeles în lumea fenomenală, sfidând orice logică. Altă situaţie, ar fi cea în care „idioţenia”, ca element lingvistic, pare, mai degrabă, o figură de stil, care lasă transparenţă spre un individ pur şi simplu „altfel” decât ceilalţi, opus banalului „orizont de aşteptare” al celorlalţi. Este tocmai perspectiva din care dorim să abordăm tema acestei lucrări şi, de aceea, vom insista mai mult asupra ei.
Este dificil de explicat paradoxul prin care se întâmplă ca, de obicei, să fie simţit a fi „altfel” nu individul cel mai ticălos, ci, dimpotrivă, acela al cărui univers sufletesc şi emoţional este atât de bogat, atât de profund şi de sensibil, încât ceilalţi oameni nu se pot regăsi în el.
Este persoana de o nobleţe atât de aleasă, atât de apropiată de sublim, încât în „oglinda” aceasta oamenii se văd mărunţi şi schimonosiţi, şi de aceea o „sparg”, refuzând-o, cu cuvântul „idiot”. Un asemenea om, fiind atât de nemaiîntâlnit, atât de neobişnuit faţă de tot ceea ce se află în jurul său, devine prea frumos ca să poată fi credibil şi, derutând, este etichetat cu un termen care să exprime nedumerirea, care pentru ceilalţi înseamnă pur şi simplu: „Ce-o mai fi şi omul acesta?!. De fapt, cu „omul” respectiv nu se întâmplă nimic altceva decât că are forţa de a se obiectiva până acolo încât să insiste pe calea cea singuratică a dreptăţii, mergând împotriva propriilor interese, împotriva avantajelor lui imediate, spre lumina adevărului. El este „molia” în societate, fluturele neatrăgător care îşi arde aripile zburând spre căldura şi lumina iubirii desăvârşite a unei idei sau a unei cauze. Cine ar mai putea face acest lucru, pe care, cu atâta dăruire, îl trăieşte „idiotul”? Nimeni dintre oamenii obişnuiţi.
A facut-o, însă, Iisus; au facut-o şi o fac eroii, martirii şi înţelepţii lumii. Memoria oricăruia dintre ei este de neşters în sufletul omenesc pentru ca ea îl ajută să dăinuie, ea îl înalţă, ea dă spiritului speranţă şi forţă. Măreţia umană – la care „piatra de temelie” a fost Isus Christos – s-a clădit pas cu pas, din „ material solid” cum a fost Giordano Bruno, cum a fost Lincoln sau Martin Luther King şi alţii ca ei. După oglinda unor astfel de modele reale, într-o încercare excepţională de a le perpetua existenţa, dar, poate, şi de a face lumea cu o idee mai frumoasă decât este, s-au născut personaje literare care au devenit celebre. Pot fi date multe exemple, în sensul acesta, începând cu Ghilgameş, cu Prometeu, apoi cu Faust, Iov, Avraam, Hamlet, profesorul Wilkzur, Profetul lui Kahil Gibran, în sfârşit „naivul” prinţ Mîşkin, neobositul domn Pickwick sau cu îndrăzneţul şi curajosul Don Quijote. Ce anume au făcut fiecare dintre aceştia? Au încercat neîncercatul în locul celorlalţi, au vrut să afle răspunsuri la marile probleme umane cum sunt epuizantele interogaţii: "Cine sau ce este omul?'' ori '' Care este bucuria vieţii?'', ''Care ar fi sensul existenţei pe pământ?''. Alţii s-au sacrificat pentru a mântui omenirea de forţele ei rele, sau pentru a ridica - fie doar şi pentru o clipă- vălul Mayei care orbeşte omul şi îl rătăceşte, în drumul lui spre inima Adevărului. Şi atât de bine au făcut toate acestea, încât au cucerit nemurirea, asemenea unor zei. Pentru că toţi au „sărit” din paginile cărţilor, în sufletele a sute de generaţii de cititori. Au dat un semn despre dimensiuni de „dincolo de timp şi de spaţiu”, din care omul vine şi se întoarce.
Prin asemenea fapte se desluşeşte ideea complexităţii umane, care, cel mai adesea, rămâne greu de înţeles. În marginile unor minţi obişnuite a înţelege doar ceea ce ţine de concretul imediat, astfel de „lecţii” de iubire, devotament şi altruism, nu puteau încape. De aceea, crescând totuşi din sânul lor, oamenii i-au numit pe semenii care nu le semănau „Ciudaţi”- în cazul cel mai bun- iar în cazul cel mai neinspirat „idioţi”.
Acesta este un motiv în plus, pe lângă plăcerea de a pătrunde în universuri sufleteşti excepţionale, de a încerca (în lucrarea de faţă) o incursiune prin epocile şi culturile diferite în care s-au născut şi au trăit trei dintre minunatele personaje care au întruchipat sublimul cu propria lor viaţă.
În primul capitol al studiului am abordat personajul creat de Cervantes – Don Qiujote. Părintele său literar reprezintă, el însuşi, una din minţile stălucite ale renaşterii spaniole şi unul dintre scriitorii proeminenţi ai lumii. În Capitolul I sa va vedea care anume era imaginea omului renascentist şi prin ce atribute speciale se particularizează Don Quijote faţă de semenii timpului său. Omul renaşterii trăia o uimitoare revelaţie : depăşirea unui stadiu spiritual – cel al medievalităţii – când toate privirile convergeau spre o forţă centrală, cărei i se supuneau fără murmur, deşi o simţeau extrem de îndepărtată. Mentalitatea renascentistă, în schimb, îl plasează pe om în centru, în aceeaşi poziţie ca aceea a lui Dumnezeu. Era timpul când omul îşi descoperea valenţe nebănuite până atunci şi înţelegea că are puteri colosale, fiind „după chipul şi asemănarea” Creatorului suprem. Forţa centripetă se transformă în forţă centrifugă. Dumnezeul exterior (de până atunci) se disipă într-un Dumnezeu interior şi multiplicat. Fiecărui om îi revenea sarcina de a se cunoaşte atât de bine pe sine însuşi încât să şi-l descopere în el pe Dumnezeu.
Din toate acestea apare imaginea omului învingător, în căutare de tot mai mult spaţiu şi înfierbântat de dorinţa de a cuceri întreaga lume. Devenind egalul lui Dumnezeu, el este un Titan care explorează cu mintea sa întregul univers şi, astfel, îşi depăşeşte permanent propriile limite. De aceea, un sentiment de beatitudine însufleţea epoca. Era sentimentul unei vieţi debordante, în care stazele se curmă fără împotrivire. Încrederea în forţele omului – în cele spirituale ca şi în cele intelectuale, era neţărmuită. Din valurile uriaşe ale acestui ocean de îndrăzneală şi curaj, de gândire şi simţire, avea să se întrupeze Don Quijote, „cavalerul leilor”, cum i s-a mai spus.
Frumuseţea lui consta în faptul că, în mod inconştient, el constituia recipientul şi transportatorul, era organul de percepţie al acestor măreţe conţinuturi. Don Quijote era „vasul” care se configurase ca imagine şi simbol al acelei lumi renascentiste, producând o stare de fericire şi încredere. Ceea ce întreprinde în paginile cărţii dovedeşte că starea de fericire este o stare trecătoare cu adevărat. Lucrurile zămislite de sufletul acestui „nebun” fericit – căci el este omul care creează cu sufletul, ci nu cu mintea – sunt imagini pe care raţiunea le consideră lipsite de valoare şi care atrag batjocura lumii din jur. În fond, ele sunt lipsite de valoare numai întrucât nu se puteau valorifica eficient şi nemijlocit în lumea obiectivă. Dar valoarea principală a imaginilor donquijoteşti stătea în fericirea şi bunăstarea subiectivă, indiferent de condiţiile exterioare favorabile sau nefavorabile. De unde îi vine această mare bucurie sau voluptate a vieţii? Din faptul că eul conştiinţei reale dispare aproape cu totul. Această stare seamănă foarte bine cu aceea a copilului. Abia când drumul raţional se înfundă, este restabilită starea paradisiacă de la începuturi. Această stare determină în personaj acea beatitudine necesară omului pentru a se aşeza pe calea grea, adesea potrivnică, a urmăririi viselor.
Studiul nostru încearcă să plaseze aici cheia „idioţeniei” din cazul celor trei personaje. Pentru că, şi în ceea ce îl priveşte pe prinţul Mîşkin, şi în situaţia lui Pickwick sau a lui don Quijote, aşa-numita „idioţenie”, înseamnă un nume dat de cei din jur unor stări de spirit, necunoscutelor, pline de har, respirând nobleţe şi frumuseţe. Bucuria sufletească a personajelor, credinţa lor nestrămutată în forţele binelui, iubirea lor neţărmuită pentru obiectul credinţei ce îi animă, ţâşnesc din interior, înflăcărând totul şi aducându-le pe toate la un numitor comun : personaje cu vârsta sufletească a copilăriei, care trăiesc inconştient în naivitatea şi inocenţa „vârstei de aur” a omului.
Aceste personaje au „simptomele” copilăriei nu din punct de vedere intelectual (de altfel, prinţul Mîşkin dovedeşte o înţelegere şi o percepţie de mare precizie şi profunzime a lucrurilor şi a oamenilor, ieşite cu totul din comun). Ele, sufleteşte, simt lumea cu candoare, cu bunătate şi cu detaşare, asemenea unor copii. Mîşkin sau Picwick şi Don Quijote sunt cei care îndrăznesc să fie într-o lume de „suflete moarte” , a convenienţelor de tot felul, a măştilor – care mai de care mai bine ticluită – a blazaţilor, dependenţi de lucruri şi diverse plăceri. Personajele „idioţeniei” au curajul de a fi vii, de a crede (adică), cu tărie şi consecvenţă în frumuseţea morală a oamenilor. Năucitoarele lor gesturi de sinceritate îi descumpănesc pe ceilalţi şi, neavând reper de comparaţie, neaflându-şi cuvintele pentru ceea ce văd, nu ştiu cum să îi califice. Atunci se trezesc (precum Nastasia Filippovna în romanul „Idiotul”, scris de Dostoievski) strigând impacientaţi la ei „nătângule!”, iar apoi, într-un continuu crescendo de uimire, întrebând mai mult retoric (fără a aştepta şi un răspuns) : „Ce, eşti nebun?”, pentru ca , în final, să abandoneze dorinţa de a înţelege ceva şi să trântească absent : „Ce-i cu idiotul ăsta?”. Era târziu, abia spre sfârşitul secolului al nouăsprezecelea când au găsit oamenii cuvântul care li s-a părut cel mai potrivit pentru aceia din categoria prinţului Mîşkin.
Se pare, însă, că acest gen de „idioţi” sunt tocmai oamenii de care celorlalţi li se face dor adesea. Probail că nu există cititor al peripeţiilor celor trei eroi care, închizând cartea – una, oricare dintre ele – să nu gândească a se reîntoarce cândva la filele ei. E posibil să fi regăsit în personaje ceva uitat demult în sufletul său şi, ca în cazul oricărui lucru pierdut şi regăsit, întâlnirea îi produce o mare bucurie.
Din perspectiva unui nou secol şi a unui nou mileniu totodată, ceea ce a început prin a fi considerat „nebunie” , a continuat să se numească „penibil”, s-a revărsat în „idioţenie” şi a ajuns, în sfârşit, la un echivalent mai adecvat : „sublim”. Prin „idioţenie”, trei personaje au devenit nemuritoare şi, urmărindu-le pe fiecare, prin epoca renaşterii spaniole, apoi prin vremea industrializării engleze şi prin aceea a Rusiei dostoievskiene se realizează un fel de istorie literară a unei semnificaţii, a accepţiei cuvântului.
Personajele – în special prinţul Mîşkin şi Don Quijote – plătesc un tribut greu pentru îndrăzneala lor de „a fi” aşa cum sunt. Presiunea care îi apasă dinspre exterior este atât de mare şi râvna celor din preajma lor, de a-i uniformiza şi a-i reduce la aceeaşi platitudine cu a lor, este atât de încrâncenată, încât, pentru a fi păstrat idealul de frumuseţe din cugetele personajelor, se ajunge la martiraj. Astfel, Don Quijote se „vindecă de nebunia” lui (de a îndrăzni să spere că poate face o lume mai frumoasă) şi pleacă în nefiinţă, iar prinţul Mîşkin „îşi pierde minţile definitiv” şi ajunge în punctul de unde ieşea din scenă Don Quijote. Este un proces inversat şi ambele evoluţii ale personajelor se confirmă una pe cealaltă. Adevărul vieţii lui Don Quijote este întărit prin desfăşurarea pe care o are existenţa prinţului Mîşkin, iar temeiul vieţii prinţului este justificat prin idealurile pe care le urmărise Don Quijote. Cu alte cuvinte, prinţul îşi începuse „cariera” de om în slujba adevărului, de îndată ce se întoarce, vindecat, din Elveţia în Rusia.În ochii cititorilor, el apare ca un alt Don Quijote, cel de după lupta cu morile de vânt. Totul se petrece ca şi cum, prin Mîşkin, este sugerat „ceea ce ar fi făcut omul din La Mancha dacă ar mai fi trăit”. Răspunsul e de căutat în viaţa tristă a prinţului : „nu ar fi rezistat”. Angrenajul monstruos al unei lumi montate din orgolii, din minciună şi din meschinărie, striveşte întotdeauna scânteia divină care apare pentru salvarea ei din somnul tenebros şi duşmănos.
Cu toate acestea, o rază de speranţă există. Personaje de soi ales, ca prinţul Mîşkin, sau don Quijote sau domnul Pickwick, sunt vestitorii unor nebănuite comori din adâncurile umane. O lume întreagă de nestemate licăreşte în om. Undeva în el, se află neapărat şi un spirit ca Mîşkin, şi un „sărman cavaler” ca Don Quijote şi un inimos ca domnul Pickwick. Există în om şi sublim, deşi se află şi destul grotesc, şi pace, deşi un permanent război.