Elena STICLEA
Mă izbesc adesea de încăpăţânarea cu care îmi urmăresc obiectivele în faţa clasei, confundând-o cu perseverenţa, voinţa, hotărârea (în vocabular adus la zi ca monstru lingvistic determinarea), lăsând la o parte contextul care îmi cere să adaug şi o mare doză de flexibilitate în ceea ce fac.
Uitasem să vă spun. Sunt profesor de limba engleză de şapte ani bătuţi pe muchie (care va să zică un numar cu greutate şi încărcat de semnificaţii) şi încă pendulez între acţiuni de o stringentă necesitate de natură birocratică (prilej de a risipi timp preţios în nesfârşite şiruri de acte sau alte hârtii) şi urgenţa mai mare şi mai reală de a mă conecta la nevoile imediate ale elevilor mei.
Poate vă va fi ajuns la ureche că în învăţământ există comisii pentru asigurarea calităţii, care au grijă ca profesorii să realizeze concordanţa perfectă între ceea ce predau la clasă, ceea ce notează în condica zilnică, între planificarea anuală şi cea pe unităţi de învăţare şi ceea ce apare în caietele elevilor (notiţele acestora reprezintă în faţa oricărui musafir oficial la oră dovada de netăgăduit că profesorul a parcurs materia). Când această concordanţă nu se realizează, apar probleme: infinite întrebări de ce şi cum, controale în plus la documentaţia de catedră (bibliorafturi pline atunci când sunt bine făcute), şi mai ales la portofoliul profesorului (care cuprinde atâtea hârtii necesare încât am renunţat de mult să îmi mai fac probleme că nu l-am completat. Pentru o fiinţă cu o atât de pronunţată alergie la realizat hârtii de dragul de a umple bibliorafturi, aş putea să dobândesc o adevărată anxietate, specifică oamenilor moderni, dar iată că am marea neobrăzare de a nu o face!!!!).
Cum spuneam, nevoile reale ale celor peste 200 de elevi ai mei depăşesc de departe programa care îmi impune să îi învăt ingratul de conditional, subjonctiv, textele de literatură şi chiar şi elemente de civilizaţie trecută. Constat că ei devin ochi şi urechi atunci când le povestesc cum eu, bucureşteanca tracasată - ca mai toţi concitadinii mei - de îmbulzeala din RATB, a trebuit să învăţ să stau la coadă în mod civilizat pentru a urca în autobuz atunci când am fost la un curs de formare la Oxford. Nu doar să stau la coadă, dar să nu mă impacientez când urcarea durează mai mult de un minut, căci cartela magnetică se validează numai urcând pe o singură uşă, cea din dreptul şoferului, să nu mă las copleşită de teama că dacă nu mă mişc suficient de rapid se vor închide uşile prinzându-mă între ele, cum ni se întâmplă uneori în a noastră urbe, într-un cuvânt, să mă debarasez de neostoita tendinţă de a mă grăbi la orice pas pe care ne-o imprimă actualmente viaţa. Astfel de imagini şi informaţii atrag întotdeauna atenţia învăţăceilor mei, iar în clasă se aşterne o linişte deplină.
În acest context, cea mai gravă eroare – de multe ori – este să încerc să revin la îndeplinirea datoriilor mele faţă de programă, planificare, condică, potenţiale inspectii şi toate celelalte hârtii. Atunci, se produce foiala, refuzul vădit de a lua notiţe, de a se întoarce la subiectul lecţiei, întrebările nesfârşite total rupte de subiectul acesteia…Ei bine, care este calea de urmat în această situaţie? Evident, sancţiunile nu au efect. Notele mari împuşcate pe loc au efect pe termen mult prea scurt. Metodele interactive funcţionează, dar nu acoperă mai mult de 20 de minute din oră. În plus, elevii se prind cu mare placere în jocuri, dar se lasă cu greu dirijati apoi spre activităţi mai consistente…
Îmi suflec mânecile şi caut soluţii, căci deşi mă pregătesc de mulţi ani să fiu profesor (5 ani la Liceul Pedagogic – actualmente „Colegiul Naţional Elena Cuza”, 4 ani cu modul psihopedagogic în facultate, destule cursuri de formare metodică în ultimii şapte ani), mă simt descoperită. Ce anume îi determină pe aceşti adolescenţi să facă orice pentru perturbarea orelor?
Descopăr în sfârşit un material[1] care mă convinge să imi depăşesc încăpăţânarea de a parcurge cu orice preţ programa şi conştientizez fenomene mult mai subtile, simptomatice pentru nevoile acestor adolescenţi plini de energie, dar cu valori comportamentale şi caracteriale încă difuze. Aflu că fiecare comportament are un scop, acela de a dobândi ceva imediat (şi plăcut), sau de a amâna ceva iminent (şi neplăcut). A obţine atenţie (multă atenţie, constat eu), o notă mare (cât mai uşor); a amâna constatarea profesorului că ei au lacune (deşi nu au nicio şansă), a disimula aceste lacune, a amâna momentul în care vor trebui să răspundă la lecţie, în care trebuie să dea socoteală pentru tema nefăcută. Cel mai adesea, având în vedere vârsta, ţin cu orice preţ să nu li se observe slăbiciunile şi se lansează în acte de bravură de tot soiul, mergând până la ceea ce numim de obicei insolenţă, obrăznicie, neobrăzare şi toate celelalte sinonime.
Lăsând la o parte aparenta banalitate a acestor costatări, am întrezărit o cale viabilă de acţiune. Şi atunci când, ca de obicei lupt cu refuzul de a lua notiţe, constat cu îngăduinţă: „Ştiu că ţi se pare plictisitor pentru că sunt unele lucruri pe care nu le înţelegi. Ştiu că vrei ca eu să nu observ că tu nu ştii unele lucruri. Ştiu că vrei să intarzii predarea pentru că ţi se vor adânci golurile. Şi mai ştiu că vrei să nu te ascult pentru că nu vei face faţă. Dar dacă vei continua aşa, amâni zadarnic ceea ce e inevitabil. În final te mai alegi şi cu o situaţie proastă şi eventual cu o notă mică la purtare. În schimb, dacă vei încerca să colaborezi, îţi va fi desigur greu la început, dar vei reuşi în final. Eu te voi susţine. Altminteri nu vei reuşi niciodată. Ăsta e interesul tău?”, efectul este uimitor: adolescentul rebel îşi ia notiţe şi se străduieşte să scrie la tablă o parte din exerciţiu, chiar dacă e nevoie să fie susţinut foarte mult.
This is my turning point.
Nu mă mai miră numeroasele ore de dezvoltare personală la care participă, din câte ştiu, psihoterapeuţii. Eu însămi trebuie să fiu un fin psiholog, un bun manager de criză (cât management de criză învăţăm noi când ne formăm ca profesionişti ai educaţiei?), un bun manager al timpului şi al clasei. Mai presus de toate un fin psiholog. Iar materiale pentru asta se găsesc din belşug.
Back to the drawing board.
[1] Managementul clasei. Ghid pentru profesori si invatatori, material editat cu sprijinul UNICEF si CPE (Centrul Perteneriat pentru Egalitate) 2007