Alice TEODORESCU
De la “cuminecare” la “comunicare”, de la spiritual către laic, drumul a fost parcurs din nevoia de a vorbi, de a împărtăşi gânduri, idei şi păreri. Omul s-a născut ca “animal social”, iar studii ulterioare, precum piramida lui Maslow din psihologie, atestă părerea anticilor. Omul nu poate fi singur fără a fi alienat, pentru că omul simte nevoia de a vorbi, de a comunica.
Dar, oare, nu s-a abuzat prea mult de acest termen? Nu a devenit el în modernitate şi postmodernitate forma de a rezolva orice: de la certuri conjugale până la grave probleme politice sau sociale. Acum există concepte precum “comunicare interpersonală”, “comunicare intrapersonală”, “comunicare interculturală” etc. Avem şi specialişti în astfel de domenii. Supraspecializarea este o formulă de funcţionare în lumea de azi. Însă, nu pierdem tocmai esenţialul?
Omul contemporan este omul “erei vitezei”, clişeu care atestă că alienarea începe să se instaureze chiar la nivel de grup. Trecerea de la Gemeinschaft la Gesselschaft în terminologia lui Tönnies marchează şi trecerea, cu rapiditate, de la izbucnirea revoluţiei industriale către revoluţia tehnologică la care încă suntem martori, cu fiecare lună care trece. Nu se mai pune problema de “comunicare” ci, de “mijloace de comunicare”, nu mai suntem “comunităţi”, suntem “mase” avide de informaţie cât mai nouă, mai spectaculară şi mai diversă. Dar în mijlocul acestor forme de comunicare, ne pierdem. Internetul, televizorul, telefonul mobil-toate ne dau impresia de siguranţă, de apropiere, dar sunt, în fapt, visul omului comod, care fuge de responsabilităţi şi de contactul cu semenii săi.
Cuminecarea şi-a pierdut spiritualitatea, iar omul nu mai simte nevoia să “comunice” nici cu divinitatea, nici cu aproapele său. Acest “animal social” a creat forme de recluziune care l-ar pune în dilemă pe Aristotel. Deşi pare să cunoască mai mult prin aceste forme inovative de comunicaţie, deşi vrea să creeze inteligenţa artificială, paradoxal, reuşeşte doar să-şi piardă din esenţă şi să se transforme, el însuşi, într-o maşinărie practică şi pragmatică, orientată către câştiguri şi rezultate imediate.
De ce să mai stai afară, pe o bancă, în parc şi să discuţi, când ai la dispoziţie messengerul, sms-urile sau skype-ul? Iată, poate, narcoticele secolului XXI, nu pentru corp, ci pentru minte-dependenţa de comunicaşie, ce conduce la ingnorarea comunicării. Vi s-a întâmplat des să vă certaţi pe messenger pentru că înţelegeţi greşit ceea ce vi se spune? Atunci, mai gândiţi-vă o dată înainte de a continua cu “ritualurile” de comunicare prin tehnicile viitorului. Parcă tot “dulcele grai” rămâne adevărata forţă a relaţiilor între oameni, nu credeţi?