Dr. Ardian KYCYKU
Chestiunea toleranţei în cultură a devenit esenţială în epoca numită postmodernă, când cultura trebuie să tolereaze aproape zilnic incultura. Niciodată bătălia dintre cultură şi incultură n-a fost atât de cruntă, dominată de neprevăzut şi de multă tristeţe. Poate pentru că actul culturii subînţelege identitate, irepetabil, inconfundabil, ambiţie supremă (ceea ce dăunează cumva solidarităţii civice) iar actul inculturii: satisfacţie măruntă, predominant materială, scopuri mediocre (ceea ce, în mod deloc paradoxal, ajută la crearea unor comunităţi mari şi puternice).
Toleranţa nu este un fenomen recent în istoria umanităţii, dar numai în zilele noastre tinde să capete structura unei noi religii. În fond, ea reprezintă o mişcare atee, susţinută de principii exclusiv morale şi bazată pe compromis. Zeul ei principal este acceptarea cuiva aşa cum este, iar aceasta se poate traduce: neputinţa de a-l schimba şi de a nu-l accepta. Adversarul zeului toleranţei, cel puţin la nivel de limbaj mediatic, este fanatismul sau tendinţa deseori instinctivă de a-l perfecţiona pe celălalt cu sau fără consimţământul lui. În numele libertăţii considerată înnăscută, duhul toleranţei produce însă nenumărate acte de constrângere a libertăţii, deoarece omul este responsabil pentru orice dezechilibru al acestei lumi cu cât îşi asumă mai mult menţinerea echilibrului.
*
Ipotetic vorbind, toleranţa a apărut odată cu uşa. În folclorul balcanic se pot găsi imagini idilice ale unei lumi în care casele n-aveau porţi şi nici uşi. Probabil n-aveau de ce. Suveranul centru al comunităţii şi al vieţii era centrul satului, agora bătrânilor. Exista înţelegere şi bun simţ, deoarece exista o împărţire acceptabilă a bunurilor materiale. Din clipa în care unul dintre membrii comunităţii a simţit că trebuie să ascundă ceva de ochii celorlalţi, a apărut uşa. E clar că uşa n-a apărut ca să ascundă sentimente sau să ocrotească intimităţi pe care, de altfel, nu se străduia să le profaneze nimeni. A se vedea în acest context ferestrele caselor din diferite zone balcanice: ele sunt prea joase, la două palme deasupra temeliilor, pentru că nimeni nu-şi arunca privirea înăuntru.
Separarea oamenilor în clase s-a făcut, în primul rând, după cantitatea de bogăţie materială care a fost confundată cu Puterea. Aceasta a reîmpărţit spaţiul în accesibil şi inaccesibil. Nu oricine putea intra undeva, nu oricine putea ieşi de undeva, nu oricine putea fi stăpânul unui spaţiu anume. Cu timpul, spaţiul a luat forma şi structura celor ce-l dominau, aşa cum o închisoare, de pildă, materializează imaginaţia justiţiară a celui ce închide şi nu a celui ce este închis. Dar cunoaştem noi, oare, taina spaţiului, a proprietăţii asupra lui, a mişcărilor omului de la un spaţiu la altul?! Cât poate sta cineva într-un spaţiu şi de ce? Când poate intra undeva, cum, de ce? Întrebările devin spinoase când vine vorba de spaţii care ne sunt interzise. Unele de oameni, altele de Transcendent. Pentru a lărgi accesul, eşti obligat să plăteşti. Cu ce? O imensă tradiţie spirituală şi mistică ne transmite în mod cât se poate de deschis – că nu chiar oricine poate accesa mesajul – dar şi codificat, modalităţile prin care câştigăm acces în spaţii superioare. Dar cu cât mai mult înaintăm sufleteşte[1], cu atât mai puţine drepturi avem în această lume. Drepturile sunt diferite. Iar lumea aceasta, în starea de acum, nu este tolerată de Dumnezeu, ci compătimită, milostivită.
*
Un celebru dicton spune că Puterea se vede doar când este folosită prost. De aceea foarte mulţi oameni nu văd puterea dumnezeiască. Emigrarea puterii deţinute de oameni începe când ea devine prea vizibilă, arogantă, depăşind orice limită a moralei şi chiar a ridicolului. Atunci puterea trece de la cei care o deţineau până la proasta folosire, la ceilalţi, la supuşii a căror existenţă era doar tolerată, nu şi respectată, ca să nu vorbim de iubirea aproapelui. Decăderea unei puteri, trecerea de la o entitate la alta, se vede exact la creşterea toleranţei dintre părţi. Pentru că cineva tolerează doar când realizează că nu mai poate stăpâni ca odinioară. Încep astfel tratativele, compromisurile de genul: eu tolerez cutare persoană, comunitate, mişcare etc. şi cer în schimb (...) Fenomenul pare a fi exclusiv de natură politică, dar se regăseşte din plin şi în viaţa culturală. Bunul mers al acesteia presupune numeroase sacrificii, iar în vremea noastră: tăria unei adevărate schimnicii. Altfel, mesajul cultural se dizolvă, se altoieşte, absoarbe frânturi de pseudo-valori, servindu-i inculturii. O veche parabolă orientală ilustrează cât se poate de clar întâmplarea. După îndelungate încercări de a cuceri o fortăreaţă, căpeteniile armatei trimit o delegaţie formată numai din intelectuali. La doar două săptămâni, porţile fortăreţei se deschid singure şi ocupanţii primesc invitaţii, ba chiar sunt rugaţi să intre, să ia ce-şi doresc, să conducă destinele fortăreţii! Incultura devastează spaţiul public nu prin reprezentanţii ei de seamă, ci tocmai prin slabii noştri reprezentanţi care-şi pierd răbdarea şi vor să fie răsplătiţi în natură pentru misiunea dusă mai mult în virtualitate şi dedicată timpului etern, nu cotidianului. Aceştia se tolerează între ei şi pe ei înşişi, pentru că nu sunt devotaţi mesajului cultural autentic, ci sacrifică mesajul unui viitor apropiat (citeşte: miop).
*
Un alt chip a ceea ce poate produce aşa numita toleranţă în cultură se întrevede în legea nescrisă potrivit căreia cine nu dă drepturi culturale, va fi obligat să cedeze teritorii. Legătura drepturilor culturale cu teritoriile este la fel ca cea între text şi realitate descifrată prin text. Până la începutul Războiului Rece, spaţiile Europei, indiferent de dezvoltarea lor economică, aveau o evoluţie firească din punct de vedere cultural. Mari personalităţi născute şi formate în Balcani îndeplineau misiuni culturale remarcabile în Occident, unele adoptând chiar limbi de largă circulaţie, şi nimeni nu vedea aici o absorbţie rafinată de vitalitate, ci doar schimb de experienţă, înfrăţire, regăsire a rădăcinilor comune sau unire în cultură, ceea ce avea să uşureze unirea geopolitică. Războiul Rece a impus un îngheţ fără precedent, iar spaţiile mai îndestulate ale Bătrânului Continent au creat insule bine controlate de cultură – de fapt: insule părăsite în mila politicului – au restrâns spaţiul de circulaţie a mesajului cultural, ceea ce a dus la deformarea Adevărului. Confundând tradiţia culturală cu viaţa culturii (care zilnic nu trebuie să moară), Occidentul n-a făcut aproape nimic pentru schimbarea situaţiei, convins că duhul internaţionalismului proletar va mortifica cultura balcanică, fără a o atinge pe cea apuseană. Şi se vede astăzi stăpânit de o devitalizare fără precedent – pe care nici măcar birocraţia şi vidul unui nou limbaj de lemn n-o pot prezenta ca fiind ireală – şi a fost obligat, spre sfârşitul anilor '80, să destrame graniţele geopolitice.
*
Trăim cu impresia greşită că semenii noştri înstăriţi în principii şi realităţi democratice ne tolerează cel puţin lunar. În schimb, trebuie să tolerăm lucruri ce zguduie chiar principiile morale care le înaintează la semnat. Cităm şi ridicăm în slăvi autori mediocri, dar celebri, şi ţinem izolaţi cu nepăsarea noastră genii ce nu-şi pot plăti întreţinerea şi care, înconjuraţi de starlete, vedete, reclame, politofili, turişti ai gândirii etc., par a se fi născut în zadar. De fapt, limbile de largă circulaţie şi majoritatea covârşitoare a autorilor ce le reprezintă nu mai au de mult vreun mesaj demn de atenţia noastră, deşi încă dispun de un mecanism puternic de mediatizare. Dar există o diferenţă uriaşă între a circula un mesaj şi a (se) vinde un mesaj de cultură şi civilizaţie. Sunt cărţi care circulă şi cărţi care se vând. Cărţi care spală creiere şi cărţi care spală păcate. Cei care supravieţuiesc prin cultură sunt denumiţi consumatori de cultură. Majoritatea lor s-a supus materialismului şi crede că nu mesajul contează, nu esenţa lui, ci numărul celor ce-l primesc, îl acceptă, îl asimilează, îl transmit înspre gemenii lor spirituali şi carnali, făcând din lăuntricul război cultural o modă. Această majoritate, de fapt, nu trăieşte, ci doar supravieţuieşte, din ce în ce mai uniformizată, convinsă că tolerează o minoritate de „poeţi” nostalgici, neputincioşi, inadaptabili, victime ale unui conservatorism extrem, pe când, în realitate se întâmplă tocmai invers. Şi sună straniu, poate, dar de câteori incultura a depăşit un anumit prag, a adus războaie devastatoare sau n-a permis încetarea lor.
[1] Vezi dialogul lui Atanasios Rakovalis cu marele nevoitor Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2006.