Iulia Nănău
Noţiunea de scriitor bartleby este propusă de naratorul anonim din romanul-eseu-pseudo jurnal de istorie literară, Bartleby & Co al lui Enrique Vila-Matas. Pornind de la o experienţă scriitoricească de tinereţe necontinuată din cauza unei “traume” precum şi de la nuvela Bartleby, copistul a lui Herman Melville, autorul jurnalului ajunge să dezvolte o întreagă teorie care-l conduce în final la descoperirea unui sindrom având evident acelaşi nume: “Draghez de mult amplul spectru al sindromului Bartleby în literatură, studiez de multă vreme boala, un rău endemic al literelor din zilele noastre, o pulsiune negativă sau o atracţie pentru neant, care, în pofida (sau poate tocmai în virtutea) conştiinţei lor literare foarte exigente îi face pe unii creatori să nu ajungă niciodată să scrie; ori să scrie una sau două cărţi şi apoi să se lase de scris; ori chiar, după ce au început o scriere şi aceasta progresează, să rămână, într-o zi, literalmente paralizaţi pe vecie.”[1] Unii dintre scriitorii prezentaţi în carte există doar pentru că îi amintesc în cărţile lor alţii sau pentru că au fost redescoperiţi...
Despre Franz Liebhard se vorbeşte abia după 1970, când avangarda maghiară devine obiect de studiu “temeinic” şi “prietenii de altădată ai lui Robert Reiter nu mai cred necesar să-şi ocolească amintirile.”[2], identitatea lui Robert cu Franz rămânând astfel necunoscută foarte multă vreme[3] şi nu doar din raţiuni politice: Reiter scrie în maghiară poezii de factură avangardist expresionistă[4], pe când Liebhard traduce mult şi se ocupă mai ales de publicistică, scriind în germană; poeziile sale publicate după 1944 în România nu mai păstrează nimic din spiritul avangardist, dimpotrivă. Era dificil de găsit o legătură organică între cele două opere.
Cine este Robert Reiter în anii 1917-1919 şi 1922-1924, perioada de studii în străinătate, dar Robert Reiter întors în ţară, din 1925 şi până în 1944 când este deportat? Şi cum rămâne cu Franz Liebhard? Avem de-a face, după cum se întreabă Maria Pongrácz cu un scriitor bilingv sau cu “un alter ego poetic misterios care aparţine deopotrivă celor două literaturri?”[5]. Altfel spus, nu cumva avem de-a face cu un caz bănăţean de scriitor bartleby ?
1. Biografia esenţială a celor doi Robert Reiter şi a lui Franz Liebhard
Biografia lui Robert Reiter se poate scinda în trei etape principale care stau sub semnul plecării şi al revenirii:
1. studiile la Budapesta care-i oferă posibilitatea de a intra în contact cu Kassak Lajos şi al său grup Má în 1917-1919 şi la Viena în 1922-1924
2. întoarcerea în ţară (sfârşitul anului 1924), renunţarea la limba maghiară[6] şi interesul pentru publicistică
3. deportarea din 1944 în U.R.S.S, întoarcerea şi adoptarea pseudonimului literar
Istoria personală îi este inevitabil legată de spaţiul şi istoria Europei Centrale : s-a născut la Timişoara într-o familie de şvabi bănăţeni[7], având rădăcini slovace după mamă; studiază la Budapesta şi Viena; face parte din avangarda europeană; întors în ţară se ocupă de traduceri, devine redactor şef la ziarul Banater deutsche Zeitung; este deportat în U.R.S.S, dar nu pentru “nazism”[8] ci “pentru că făcea parte dintre germanii care trebuiau să plătească.”[9]; este preocupat de soarta comunităţilor şvăbeşti, pe care le reprezintă precum un adevărat poet vates; după întoarcerea din Rusia devine un promotor cultural al oraşului, ocupându-se şi de teatru (secretar literar la Teatrul German de Stat şi Teatrul Maghiar de Stat 1953-1968).
Nucleu dur al fiinţei şi personalităţii lui s-a constituit prin: relaţia cu familia (i-a fost mereu aproape, l-a sprijinit şi i-a insuflat forţa necesară rezistenţei în lagăr, aşa cum reiese din scrisorile trimise soţiei-8 martie 1948: “Dragă Luiza, mereu îmi imaginez că mă aflu din nou printre voi, bucurându-mă de bunătatea şi căldura voastră, sporovăind şi apoi ascultând în tăcere vocea inimilor voastre-această imagine m-a însoţit în tot aceşti ani, invadându-mi gândurile şi visele. M-a încălzit la lumina sa de soare blând. Adesea mi-a dat puterea de a suporta orele grele ale despărţirii. Nimic nu caracterizează mai bine un om decât aceste voci interioare; purtăm în noi vocile iubirilor noastre. Le lăsăm să vibreze în sufletul nostru, iar ele ne răspund cu o mare sinceritate, dându-ne impresia că am atins rădăcinile binelui.”[10]); pasiunea pentru literatură (care-i oferă confortul psihic extrem de preţios în perioada carcerală[11]); asumarea şi valorizarea multietnicitatăţii (“După bunicii din partea tatălui sunt şvab bănăţean, iar din partea mamei am sânge slovac. Am învăţat limba şi modul de a gândi al multor popoare. Astăzi, când mă aflu în faţa celor 80 de ani, pot spune că a fost deosebit deinteresant pentru mine să ştiu, să simt, să percep că sunt o chintesenţă de popoare, de oameni ce vorbesc limbi diferite…”[12]); legătura totală/absolută cu Timişoara şi Banat (mărturisită printre altele şi într-o scrisoare adresată lui Endre Karoly:”Noi, amândoi, care suntem fiii acestui oraş complex şi controversat prin istoria lui şi prin cea a vieţii noastre, cred că avem ce discuta şi ce ne împărtăşi. Am iubit acest oraş zgomotos, ne-am ataşat de fiecare colţ al lui, i-am îndrăgit forfota citadină, cu ciudăţeniile şi specificităţile lui, iertându-i chiar şi lipsurile inerente, fiindcă am văzut, am sesizat strădaniile lui spre mai bine.”[13] ; ”Sunt un timişorean înnăscut”[14]; “Acest oraş e o parte din inima mea. Îl iubesc, e oraşul meu.”[15]).
2. Robert Reiter/ Franz Liebhard văzut de prieteni şi apropiaţi
Walter Engel: La vârsta de 75 de ani Franz Liebhard trăieşte evenimentele contemporane cu un sentiment de dăruire tinerească şi cu înţelepciunea omului care a acumulat conştient experienţa istoriei trăite. (Orizont, 16. 5. 1975)
Dr. Aurel Cosma (prieten din copilărie): Dar cea mai vădită preţuire a mea a fost găsind în fiinţa D-Tale mereu nu numai un prieten fără ascunzişuri, devotat şi sincer, ci mai cu seamă un om care iubeşte deopotrivă pe toţi cetăţenii vrednici şi harnici, indiferent de naţionalitatea lor sau de limba pe care o vorbesc.(Orizont,nr. 26, 1979, p.3)
Nikolaus Berwanger: Franz Liebhard rămâne pentru mine cel mai bun cunoscător al Banatului, al Timişoarei, al cartierului Fabric, unde s-a născut acum opt decenii ca fiu al unui pantofar şi al unei spălătorese, unde a învăţat să scrie prima slovă şi unde trăieşte şi azi. O plimbare în compania lui, prin venerabilul nostru oraş, rămâne pentru orcine o amintire de neuitat. (Orizont,nr. 26, 1979, p.3)
Hans Keher: Franz Liebhard a fost omul care ne-a îndemnat să scriem teatru, pornind de la experienţele noastre practice cu publicul, a discutat cu noi proiecte de piese, a contribuit în mod substanţial la finisarea lor…am avut… omul potrivit, pe îndrumătorul, animatorul, criticul sever şi pretenţios al autorilor…(Orizont,nr. 26, 1979, p.3)
Mircea Şerbănescu: Puţini ca el cunosc oraşul. Şi puţini ca el îl trăiesc.Trecutul ca şi prezentul Timişoarei, oraş trecător prin veacuri ca şi corabia peste valuri. Franz Liebhard îi cunoaşte zidurile şi pietrele, deopotrivă cele care se văd, ca şi cele demult dispărute. …Neuitate rămân, pentru cel care semnează prezentele rânduri, clipele când mai vârstnicul venea la cel tânăr cu tinereţea amintirilor, cu prospeţimea lor…Ascultându-l, nu se putea să nu absoarbă, în afara cunoştinţelor documentare, acea dragoste tăcută, adâncă şi pătimaşă pentru oraşul de ieri, de azi şi de mâine; pentru poet, oraşul în care s-a născut. (Orizont,nr. 26, 1979, p.3)
Ion Arieşanu: …din făptura sa niţel austeră, înmuită de privirea ochilor săi de un albastru patetic, deasupra căreia descopeream înfoindu-se părul său răzvrătit, beethovenian, iriza mai întotdeauna o lumină specială. În aceste peste trei decenii, de când am avutprivilegiul de-a exista şi munci în vecinătatea sa, am admirat tăcerile sale princiar-meditative, unite cu elocvenţa interlocutorului. (Orizont, nr.45, 1989, p.2)
Cornel Ungureanu: Era un bărbat de mare echilibru şi de o remarcabilă decenţă. …Poezia lui Franz Liebhard era a unui clasic. A unui scriitor senin, a unui educator. El însuşi era un educator. În anii ’50, când se punea la cale”noua” viaţă literară timişoreană, a fost un om de bine. Semăna cu Beethoven, îmi spuneau mai-tinerii, impresionaţi de severitatea ilustrului. …Avea – cum să spun? – goetheanitate. Olimpianism, siguranţă, stabilitate, harul de a transforma cultura în viaţă şi viaţa în cultură…(Orizont, nr.10, 9martie, 1990)
Amintirile cunoscuţilor sunt legate mai ales de figura lui Franz Liebhard şi nu ne spun mai nimic despre perioada din tinereţe a lui Reiter: înţelepciunea celui trecut prin Istorie, toleranţa, dragostea pentru oraş, austeritatea, tăcerile “princiar-meditative”, elocvenţa, echilibrul, decenţa, spiritul de educator, clasicitatea, carisma.
Câte din toate acestea se puteau regăsi şi-n personalitatea avangardistului nostru? Desigur nu echilibrul sau clasicitatea… Grupul Má era în sintonie cu celelalte mişcări ale avangardei istorice, în scrierile membrilor săi fiind dezbătute ideile futurismului, dadaismului, deconstructivismului.[16] Noua sensibilitate, problematica mişcării, criza conceptului de realitate, noul statut al artei, războiul, spiritul de frondă, toate acestea trebuie să fi lăsat o urmă în perioada colaborării la Má.
Evenimentul care-i va marca permanent fiinţa şi existenţa este detenţia în lagărul sovietic, despre care însă alege să nu vorbească şi care este învăluită într-o aură de mister, după cum observă Walter Engel, deoarece atunci îşi va alege numele unui fost coleg de celulă decedat drept pseudonim literar. Dincolo de motivaţiile care l-au determinat să facă acest gest, indubitabil multiple, poate aspectul cel mai straniu îl constituie identificarea acestui Franz Liebhard cu persoana reală a lui Robert Reiter de către noile generaţii.[17]
3. Robert Reiter despre sine şi operă
1. În sufletul meu nu sălăşluieşte atmosfera (dramatică a) despărţirii potenţată de o mare linişte interioară; eu port în mine furtună; mă tulbură fraze înţelepte şi frumos construite, în care adjectivele se încorporează organic; mă simt străfulgerat în faţa unui tablou ce surprinde sufletul pictorului.
2. Mai devreme sau mai târziu orice poezie devine un document. Ea nu mai acţionează vizibil, dar este un martor al timpului său. De-a lungul vieţii am fost “infestat” de publicistică, astfel încât am fost nevoit să exprim în poezia mea aspectele societăţii contemporane. Cred că un poet trebuie să se confrunte cu astfel de întrebări.
3. Bineînţeles că există forme ce te însoţesc întreaga viaţă. Oare nu-şi mai aminteşte nimeni de Walt Whitman? Împlinisem 16 ani când l-am cunoscut. Aspiraţia lui spre eliberare m-a impresionat în mod deosebit. Tinerii de azi nu se mai interesează de unul ca Rimbaud, de exemplu, deşi e unul dintre cei mai mari poeţi. Dacă ar fi să enumăr influenţele pe care le-am suferit, în capul listei s-ar afla expresionismul german.[18]
Furtuna interioară, necesitatea eliberării, pasiunea pentru forme care-l apropie de György Lukacs, apetitul pentru poezia modernă, pe de o parte, literatura-document, conştientizarea rolului activ pe care îl are omul de cultură în societate, angajarea, pe de alta. De la poezie la publicistică şi istorie literară: ruptură dramatică sau evoluţie naturală, aşa cum este văzută de majoritatea criticilor? Probabil un pic din amândouă, importantă rămânând tocmai această diferenţă înregistrată la nivelul operei literare, aceşti mai mulţi Reiter care renunţă la un tip de literatură avangardist-expresionistă pentru a se avânta în publicistică, istorie, dramatrgie şi mai apoi (anii 50) în realism socialist. Dar sub un alt nume, cel al unei victime a sistemului…să fie aceasta o formă de protest într-o lume în care “carnetul de membru al Uniunii asigură, dacă nu un nou statut, dacă nu “reabilitarea”, atunci măcar dreptul la libera circulaţie în istoria lor personală. O istorie care trebuia să devină “curată” lipsită de momente inconfortabile pentru cronicarii oficiali ai vremurilor.”[19], adică anii de închisoare şi activităţile legate de manifetările decadente ale artei burgheze (cum este paradoxal considerată avangarda de către ideologii comunişti). O lume în care trebuie să devii un alt om prin cenzură şi mutilare, un om mort, asemenea adevăratului Franz Liebhard.
4. Criticii despre Franz Liebhard
Lucian Raicu: Experienţa “avangardistă” de care ni se vorbeşte în prefaţa semnată de Ion Maxim, experienţă a începuturilor îndepărtate ale liricii lui F. Liebhard, se lasă prea puţin sau aproape deloc surprinsă în culegerea de astăzi [ Aurul înălţimilor]…
Pe placul poetului sunt mai curând valorile stabile, munca răbdătoare, cuminţenia tacticoasă, bunul meşteşug, care alungă pustiul din suflet şi singure pot da vieţii un sens; această lecţie de morală şi echilibru o spune în versuri egal de atent lucrate, limpezi şi cumpănite, având un soi de aură mijlocie, ca orice lucru bine făcut …emană în poezia sa un farmec domestic, tradiţia plăcută a utilităţii. …Indiferent de mişcarea din interior, suprafaţa versului sugerează seninătate, împăcare cu mersul firesc al lucrurilor. …
Poezia sa fuge de orice investigaţie şi acordă credit doar experienţei, situaţiilor repetabile…
Sobru, precaut, tenace, poetul “înălţimilor” cantonează într-un mediu pământesc, de care nu înţelege să se despartă. …
…seria de miniaturi confirmând vocaţia unui poet laconic, econom cu inspiratia şi grijuliu faţă de cuvinte.[20]
Walter Engel: Mesajul său ar fi următorul: evadare din forme înăbuşitoare, găsirea unor contexte spirituale noi, toate acestea fără a pierde din vedere tradiţia şi istoria ţinutului său natal, Banatul.
Istoria este mereu prezentă în poezia şi eseistica lui Franz Liebhard într-o simbioză ce se reinventează mereu cu actualitatea pe care o trăieşte intens şi care nu arareori se transformă într-o experienţă traumatică. …
După părerea mea, F. Liebhard va rămâne în istoria literaturii bănăţene de limbă germană ca un maestru al formelor fixe, aşa cum îl găsim în sonetele şi stanţele sale, adică în Miniaturi. …
De asemenea, poezia meditativ-filozofică a lui Liebhard a fost catalogată de critica socialistă drept fantastică şi desprinsă de valorile general umane. …
Deşi în cele cinci decenii de la debutul său în contextul literar contemporan, implicarea politică şi orientarea liricii sale s-au schimbat radical, motive şi atitudini expresioniste pot fi găsite chiar şi în miniaturi, care sunt de fapt de o factură post-expresionistă.[21]
Cornel Ungureanu: Spuneam că există o goetheanitate prezentă în înfăptuirea lui Franz Liebhard. Există o productivitate fericită atât în Mozaic Bănăţean, cât şi în Convorbiri Attention:productivitate fericită în sonetele sale în care putem descoperi, de asemenea, privirea universală goetheană. … Era născut să fie “clasic”. Anii expresionişti ai tinereţii nu au lăsat urme în scrisul său de mai târziu. [22]
În 1923 scrisul lui Reiter capătă alte note- un idilism nou apare în poemele lui…
Desărţirea de iluzia revoluţionară, de proiectele socialiste, poate fi descoperită în poeziile anului 1923. Şi apropierea de un fel de lirică idilică poate explica de ce poetul va traduce, puţin mai târziu, baladele româneşti în germană.[23]
Avangardist, expresionist, post-expresionist, idilist, peisagist, meşteşugar al cuvântului, sobru, precaut, tenace, laconic, grijuliu faţă de cuvinte, clasic…
Acestă serie contradictorie ar trebui să definească opera unui singur autor care scrie însă în două stiluri diferite. Nu este un caz de personalitate multiplă sau de schizofrenie literară, ci mai degrabă urmarea unor circumstanţe inextricabile. Artistul avangardist încetează să mai creeze pentru că doar aşa poţi rămâne autentic, autodistrugând ceva ce tinde să se transfrme în normă, să-şi oprească mişcarea, să-şi osifice forma fluidă. Să fie acesta unul din motivele pentru care Reiter renunţă definitiv la a mai scrie literatură avangardistă în maghiară, înainte de a avea probleme cu regimul comunist? Să fi urmat exemplul lui Rimbaud, sau să-i fi devenit acest mod de exprimare extrem de neîncăpător? Dacă alegerea pseudonimului ar sta doar sub semnul camuflării, al ascunderii unui trecut condamnat de socialism, de ce alege numele unui coleg de celulă decedat? De ce un nume real, “pătat” şi nu o soluţie sterilă? Dintr-un spirit de frondă? Şi mai apoi de ce devine unul din autorii realismului socialist? Doar din comoditate?
O personalitate nuanţată pentru o operă nuanţată, dificil de clasat sub eticheta unui singur curent/unei singure mişcări literare.
5. Poeziile lui Robert Reiter vs. poeziile lui Franz Liebhard
Incursiunea în istoria personală şi cea literară a lui Robert Reiter/ Franz Liebhard, nu se poate încheia decât printr-o întoarcere la poeziile sale. Analiza lor este cel mai în măsură să ofere indicii care să ne conducă spre un răspuns la întrebarea: “A fost sau nu a fost Robert Reiter un scriitor bartleby?”
Poeziile publicate în Má stau mai mult sub semnul avangardei decât al expresionismului. Sunt încărcate de imagini vizuale şi dinamice extrem de puternice. Deşi prezentă, ambiguitatea textuală nu este ridicată la rangul de valoare absolută, ci incită la găsirea unui mecanism de decodificare, oferind indicii uneori chiar din titlu.
Catastrofă se construieşte pe două planuri, explorând întreaga arie semantică a dezastruosului: catastrofă a naturalului/catastrofă a construitului; catastrofă morală a prostituatei/catastrofă morală a distrugerii; catastrofă personală/catastrofă generală; catastrofă corporală/catastrofă spirituală; catastrofă biologică/ catastrofă ideologică: “Când zăceai în mocirla contagioasă/ implorai pentru un cojoc jerpelit pentru că-ţi /îngheţaseră sânii// apoi nestăvilite primăveri au navigat pe curenţii/ sângelui/ şi-n lacurile ochilor au ancorat nezăgăzuite fericite/primăveri:/în febra ta au pulsat nopţi grele şi zori purpurii/ şi a nins peste rănile tale roşietice/îndurarea străinilor// nervoase vijelii jelii ţi-au zgâriat carnea/şi tufa de trandafir sălbatic a demenţei îţi ardea în sânge/şi roşu aprins de bordel îţi prăjea buzele// elevi imberbi te-au gustat în cotloanele oraşului/şi-n puşcării dospeau consternate viziuni// cu vaiet s-au prăbuşit cocioabele/ lămpi însângerate fredonau melancolice// apoi voinţa s-a zvârcolit în mâlul erotic/transpiraţia s-a prelins de-a lungul culiselor isterice.”
Lăudat fie stă sub semnul preamăririi materiei privită dintr-o perspectivă ştiinţifică, al unui real polivalent şi al aluziilor militare: “Realitatea are infinit de multe colţuri şi fiecare ne/juleşte trupul până la sânge. Sufletul ecedentele a căzut din noi ca un/ leş de pasăre şi cu fanatismul conştiinţei datoriei astfel/ îi salutăm dimineaţa pe membri familiei:”Lăudată fie materia care se contractă la rece şi se dilată la căldură”; “trec greoi oameni cu tălpi de plumb”; “trec prin/ faţa cordonului de păsări şi neapărat trebuie să caut legea/plesnirii mugurilor”; “trebuie să mă grăbesc ca să pot ieşi în faţa marşului/monoton al copacilor de la şosea.”.
Poeziile cu formă fixă din Miniaturi, se bucură de cea mai mare apreciere din partea criticii. Acestea nu mai au în comun cu precedentele decât predominarea vizualului. Pot fi extrem de colorate şi picturale, netrimiţând la o realitate externă imaginii: “Un alb-albăstrui, în lucire/ cu visătoarele perle-nrudit,/fără conturul subţire/câmpia-n zăpezi s-a-nvelit./O linie brună, un catarg, în pustiu/se reazimă parcă-n adins,/soarele-i fruct vişiniu/de creanga cerului prins.”(Acuarelă de iarnă). Uneori poate lipsi culoarea, dar niciodată mişcarea şi caracterul enigmatic:”Ca o iscoadă, luna se ţine după mine,/neobosită şi holbată./Cu paşi de plumb mai caută, călcând peste ruine,/Ca unul ce fusese pe tronul lui odată./Tot mai la margini sunt mânat de vânt/prin împărăţia uriaşilor,/vânt arzător ce-mi ţine urma paşilor,/şi-mi duc, sfărmat ulciorul de pământ.”(Ruine)
De la avangardă la ritm şi rimă…un “căutător de drumuri” cum se autodefineşte în poezia Ca un jucător de şah, analizându-şi trecutul cu minuţiozitate, căutând în cunoaşterea măsurilor empirice a urmelor, adică datele istorice, o reconstituire a unei pierderi care a avut deja loc: “Într-o noapte se vor stinge toate/urmele tălpilor mele,/ultimele urme din ajun,/amprentele primilor paşi, pe undeva/la margini rămase.// Ca un căutător de drumuri, cu privirea-n pământ/umblu încoace şi-ncolo/ peste această învălmăşeală de urme;/cât de lungă-i, să ştiu, fiecare, şi cât de adâncă,/ de la un pas la altul,/ ca un jucător de şah/care cu o răbdare încercată şi cu un /sigiliu pe buze/reconstituie o partidă pierdută…”
Cine este adevăratul Franz Liebhard? Un pseudonim sau un alter ego? Robert Reiter a decis la douăzeci de ani să-şi paralizeze pe vecie latura avangardistă, renunţând până şi la a mai scrie în maghiară, dintr-un impuls de veritabil scriitor al lui Nu, suferind de sindromul lui Bartleby, sau datorită conjuncturilor istorice? Răspunsul este inextricabil, încă…
Bibliografie
Călinescu, Matei, Cinci feţe ale modernităţii, Ed.a 2-a, rev. şi adăug.- Iaşi, Polirom, 2005.
Ortega y Gasset, Dezumanizarea artei şi alte eseuri de estetică, Bucureşti, Humanitas, 2000. Ungureanu Cornel, Mitteleuropa periferiilor, Iaşi, Polirom, 2002.
Geografia literară, vol.IV Banatul, Ed. Paralela 45, 2005.
Vila-Matas Enrique, Bartleby & Co, Bucureşti, RAO International Publishing Company, 2004.
Popa, Marian, Dicţionar de literatură contemporană, Bucureşti, Ed. Albatros în 1971
Dicţionarul de literatură română, Scriitori, reviste, curente, coordonat de Dim.Păcurariu, Bucureşti, Ed. Univers, 1979.
Dicţionar al Scriitorilor din Banat, coordonat de Al. Ruja, Timişoara, Ed. UVT, 2005.
Walter Engel: Avangardism şi experienţa istoriei, Orizont, 16. 5. 1975.
Lucian Raicu:Lirica lui F.L, România literară, 26.6.1975, p.10.
Hans Kher, Nikolaus Berwanger, Aurel Cosma, Orizont, nr. 26, 1979, p.3
Eugen Dorcescu, Orizont, nr. 40, 1979.
Pia Teodorescu Brînzeu, Orizont, nr. 22, 1986.
Ion Arieşanu, Orizont, nr. 45, 1989.
Cornel Ungureanu: Dragoste şi moarte în provincie II, Orizont, nr. 10, 1990.
Walter Engel: Poetul şi timpul său. La aniversarea centenarului F.L(1899-1999 ),Annemarie Podlipny-Hehn: Avangardistul, Eduard Schneider: Traducătorul şi eseistul, Orizont, nr.10 (143) 22.10.1999.
Maria Pongrácz, Orizont, nr. 3, 2003
Alexandru Cistelecan: Avangarda Maghiară, Vatra, nr. 10, 2003
[1] Enrique Vila-Matas, Bartleby & Co, Bucureşti, RAO International Publishing Company, 2004, p.18.
[2] Cornel Ungureanu, Mitteleuropa periferiilor, Iaşi, Polirom, 2002, p.339.
[3] După cum semnalează Cornel Ungureanu, în Mitteleuropa periferiilor, Petre Pascu, autorul prefeţei la volumul Cele mai frumoase poezii a lui Kassak Lajos, în 1971, deşi ”îl consultase cu insistenţă pe Franz Liebhard, relaţia dintre Reiter/Liebhard şi poetul din Budapesta e trecută sub tăcere.”(p. 342)
Marian Popa scrie despre Franz Liebhard în al său Dicţionar de literatură contemporană, Bucureşti, Ed. Albatros în 1971, fără a specifica adevărata sa identitate sau faptul că a făcut parte din avangarda maghiară ci doar că a fost influenţat de ”dinamismul pictural”al lui Kassak Lajos. În 1979, acelaşi Marian Popa scrie despre el în Dicţionarul de literatură română, Scriitori, reviste, curente, coordonat de Dim.Păcurariu, Bucureşti, Ed. Univers. De această dată pune în paranteză numele adevărat şi menţionează faptul că primele poezii i-au aparut în revista budapestană Ma, fără a specifica însă caracterul avangardist al acesteia.
Walter Engel în Orizont,nr. 10, 22.10.1999, p.10: “Întos din Uniunea Sovietică, Robert Reiter îşi va lua numele de Franz Liebhard. De acum înainte va publica sub acest pseudonim. Doar cunoscuţii îl vor mai numi Reiter. Generaţia mea l-a cunoscut sub numele de Franz Liebhard. Acesta fusese un coleg de suferinţă, cu care se împrietenise dar care a decedat în timpul detenţiei.”
[4] Termenul îi aparţine lui Walter Engel, unul dacă nu cel mai bun exeget al lui Reiter/Liebhard.(v. articolul său din Orizont, 16. 5. 1975, Avangardism şi experienţa istoriei)
[5] Orizont, nr.3, 2003.
[6] Conform Dicţionar al Scriitorilor din Banat, Timişoara, Ed. UVT, 2005, “după Primul Război Mondial , R.R. încetează să mai publice în limba maghiară, începându-şi cariera de scriitor şi ziarist de limbă germană.”(p.642)
[7] După cu reiese dintr-o mărturisire a poetui ( v. în Orizont, nr.10 (143) 22.10.1999 , articolul lui Walter Engel: Poetul şi timpul său. La aniversarea centenarului F.L(1899-1999) )
[8] Cum afirmă Marian Popa în Istoria literaturii române, de azi pe mâine, Bucureşti, Fundaţia Luceafărul, 2001, devenit o adevărată “voce a adevărului” care-l demască pe Reiter la pagina 76 drept un “succesiv anarhist, expresionist, social-democrat şi conducătorul foii naziste Südostdeutsche Tageszeitung, revenit din deportare stalinist convins”(apud Cornel Ungureanu, Mitteleuropa periferiilor, Iaşi, Polirom, 2002, p. 340) fără să ţină seama de Avertismentul la al dumnealui Dicţionar de literatură contemporană din 1971, dicţionar ce reprezintă “un omagiu închinat aniversării a 50 de ani de la înfiinţarea Partidului Comunist Român. Momentul insurecţiei de la 23 August 1944, de la care pleacă lucrarea de faţă, nu reprezintă un punct arbitrar sau convenţional de jalonare, ci unul absolut obiectiv în măsura în care unei lumi noi îi corespunde o nouă literatură.”(p.5) ş.a. m. d. Să deducem că şi dumnealui era un comunist “convins”? Şi dacă nu, atunci de ce să nu aplicăm acelaşi “sistem de referinţă” şi în cazul lui Reiter?!
[9] Cornel Ungureanu, Mitteleuropa periferiilor, Iaşi, Polirom, 2002, p.340.
[10] Orizont, nr.10 (143) 22.10.1999, p.10.
[11] Idem, Ibidem, “Citesc mult- tot ce-mi cade în mâini, în germană, maghiară. În primul lagăr am avut ocazia să mă ocup de un volum de Goethe, fapt ce m-a consumat atât de mult încât a devenit una din cele mai profunde experienţe trăite de mine vreodată.”
[12] Idem, Ibidem.
[13] Orizont, nr.3, 2003, p.9.
[14] Orizont, nr.10 (143) 22.10.1999, p.10.
[15] Orizont,nr. 26, 1979.
[16] V. Vatra, nr. 10, 2003, dedicat avangardei maghiare în care sunt reproduse şi unele texte de factură teoretică, cum ar fi cel al lui Santa Pal, Privire de ansamblu (de la futurism la dadaism).
[18] Apud Walter Engel în Orizont, nr.10 (143) 22.10.1999, p.10.
[19] Cornel Ungureanu, Mitteleuropa periferiilor, Iaşi, Polirom, 2002, pp.338-339.
[23] Cornel Ungureanu, Mitteleuropa periferiilor, Iaşi, Polirom, 2002, p.345..