SATUL
Ai revenit în viaţa mea,
Eu, însă, te-am uitat.
După cinci ani venişi ăn sat,
Dar totul s-a schimbat.
Nu mai e lanul alb de flori,
Nici nucul ce ni-i drag.
Ai revenit după cinci ani,
Eu însă am plecat
Pe uliţa ca din poveşti
Tu nu mai poţi veni
Să mă iubeşti , să mă săruţi,
Căci totul s-a schimbat.
Dar într-o zi voi reveni
În satul nostru drag.
Vom spune basme la copii
Şi noi vom fi schimbaţi.
CREDINŢA
Un înger stingher, de printre heruvimi,
Cu sabia-i însângerată,
Coborî din ceruri,
Căutând sufletul moartei.
Iubirea-i din privire
Mi-a cauzat fiori
De frica şi uimire:
Poţi să-ţi doreşti să mori?
Poţi să te-mpaci cu gândul
Că urci iar printre nori?
Apoi mirarea-mi cruntă
Se transformă în plâns
Pe aripa-i din dreapta
Mult sânge era scurs.
Şi-un înger mut, al morţii,
Cu dinţii încleştaţi,
Îi aştepta greşeala,
Chiar dacă erau fraţi.
Şi ura-i din privire mi-a cauzat fiori
De frică şi uimire:
În lumea asta crudă
Condusă de călăi
Unde-am ascuns iubirea?
Mai sunt doar îngeri răi?
PRIMĂVARA
Renaşterea naturii
Începe ca un vis.
Şi-ntreaga mea făptură
Admiră-un Paradis.
Mama Natură, iată,
A revenit la viaţă
Şi peste tot în jur
Curg râuri de verdeaţă.
Mirosul dulce-al florii
Ce-a-mpodobit cireşii
Pare a-nteţi chemarea
Spre zburători măieştri.
Pădurea se-nnoieşte
Cu rochii de smarald,
Iar mica mea livadă
E îmbrăcată-n alb.
Se-ntorc în stoluri păsări
De prin străinătăţi
Şi-mi cântă de iubire
Ca şi în alte dăţi.
Se-ntoarce rândunica
La cuibu-i părăsit,
Iar ciocârlia-mi cântă
În mărul înflorit.
Pârâul de sub punte
Cu apa de cristal,
Încearcă să dea viaţă
La tot ce-a fost uscat.
Doar iarna-i supărată
Că-ntregul ei regat
Furat i-a fost, şi iată,
Natura a-nviat.
MOŞ ION
La răsăritul zilei,
Pe prispa cea de lut,
Bunicul cel cărunt
M-aşteaptă ca să vin.
Abia aştept s-ajung,
Căci drumul este lung
Dar totu-i o fantasmă
Şi îmi revin cu greu.
Şi prispa este goală
Şi soarele-a apus,
Bunicul nu mai este,
Căci el de mult s-a stins.
Şi-astept o zi întreagă
S-aud iarăşi poveşti.
Îl simt că e aproape
C-ar vrea s-audă veşti.
Îi spun de Mărioara
Şi de cei cinci copii,
Şi-i spun de casa nouă,
Clădită între vii.
Şi simt o boare blândă
Venind de printre stupi,
Miros de miere dulce
Şi faguri de albine.
Îi simt îmbrăţişarea,
Şi mă opresc din plâns
Căci ştiu că mă iubeşte,
Chiar de acum s-a dus.
Toţi l-au iubit pe Moş Ion,
Şi chiar de a plecat,
Şi-a mers la ceruri, printre nori,
El nu va fi uitat.