Alice THEODORESCU
Socrate: Ne-am adunat azi, în această zi luminată de Apollo, pentru a-i asculta pe doi mari înţelepţi, maestru şi discipol devenit la rându-i maestru, cum vor încerca să arate de-i retorica o artă, un meşteşug ori doar simplă linguşire. Platon, Aristotel, ce e retorica în fapt?
Platon: Aristotel, Socrate, prearăbdător auditoriu, permiteţi-mi să încep prin a vă ruga să acceptaţi ca încercarea noastră să se constituie, nu din discursuri meşteşugite, ci, asemeni unei gimnastice a minţii, din întrebări şi răspunsuri nu prea şlefuite, dar pline de înţeles profund.
Aristotel: Maestre, în adevăr, este un exerciţiu foarte bun, cel pe care îl propui. De aceea, voi face un pas înainte în demersul nostru de a descoperi adevărul şi te voi întreba: De ce toate scrierile tale fac din retorică o palidă şi răuvoitoare linguşire? Nu este oare retorica o artă a vorbirii?
Platon: Dragul meu Aristotel, cândva mi-ai fost discipol şi te minunai de cuvintele ce le rosteam, dar, ca orice discipol, ai crescut pentru a-ţi depăşi învăţătorul, începînd a-i pune la îndoială puterea de a da glas unor adevăruri incontestabile. Totuşi, pentru a fi cât mai clar şi pentru a-ţi face pe plac, îţi voi răspunde asemenea: Aşa cum tiranul este ascultat şi poate domina mulţimile, nu pentru că mulţimea ştie, ci tocmai pentru că e neştiutoare şi oarbă, tot astfel, retorul, cel ce se foloseşte de topoi, poate convinge mulţimea de cele ce zice, fără ca acestea să fie neapărat adevărate. Ori nu este asta oare doar o linguşire? Retorul nu face decât să rostească acele lucruri pe care mulţimea vrea să le auda pentru a se lăsa sedusă. În Agora, nu deţine el puterea tocmai din acest motiv?
Aristotel: Maestre, dar retorica e mai presus de linguşire, pentru că nu caută să înşele, ci caută să lumineze mintea auditoriului. Ea este „antistrofa” dialecticii, căci, asemeni acesteia, e artă şi meşteşug deopotrivă, iar scopul său este de a găsi răspunsul pentru marile probleme ale omenirii, iar această dorinţă este consacrată celor puţini, care reuşesc să ajungă la esenţa adevărurilor lumii şi care sunt învestiţi prin aceasta cu încredere. Oamenii capătă încredere într-un retor, tocmai prin forţa argumentelor sale ce apar ca adevărate ori verosimile. Oare mă poţi contrazice, maestre, dacă afirm că retorica este în căutarea adevărului şi că doar acela ce vrea a deosebi între drept şi nedrept, între bine şi rău poate fi numit retor? Chiar tu, în Phaidros ai afirmat că retorica e psychagogie, iar că pe acela ce cunoaşte adevărul lucrurilor toate nu îl poţi acuza de linguşire.
Platon: E adevărat ce spui tu, Aristotel. Dar, dacă eşti bun să-mi răspunzi la următoarea întrebare, poate o sa înţelegi sensul celor ce am scris cândva: Trebuie să cunoască retorul adevărul despre orice lucru pentru a şti care sunt asemănările şi neasemănările dintre lucruri?
Aristotel: Negreşit că trebuie, după cum am susţinut eu însumi.
Platon: Eşti de acord şi cu faptul că cel ce ţine un discurs nu trebuie să se abată de la aceste adevăruri?
Aristotel: Fără doar şi poate că retorul cel autentic, nu impostorii şi diletanţii, nu se abate de la calea adevărului.
Platon: Mă bucur că până în acest moment am căzut de acord asupra acestor fapte. De aceea voi continua în dorinţa mea de a afla de poţi afirma că Omul este perfect.
Aristotel: Nu ştiu încotro te îndrepţi maestre, dar pentru a-ţi face pe plac şi pentru a menţine atenţia auditoriului nostru îţi voi răspunde la această întrebare: bineînţeles că fiinţa umană nu este perfectă, căci perfecţiunea e rezervată zeilor din Olimp.
Platon: Dă-mi voie să-ţi demonstrez că afirmaţiile tale sunt contradictorii. Tu afirmi că retorul este deţinătorul adevărurilor ultime, dar că nici un om nu poate fi perfect. De aceea eu pot spune cu încredere că nici un om nu poate deţine adevărurile toate despre lume, căci ar însemna să fie asemenea zeilor, deci perfect, iar primii oameni au fost pedepsiţi tocmai pentru că au avut astfel de pretenţii. Mai mult, pentru că ţi-am arătat că omul nu poate fi perfect, pot merge mai departe pentru a afirma că retorul vorbeşte prin intermediul credinţelor sale şi al adevărurilor de care el este convins. Mă poţi tu contrazice că, în fapt, retorul are dorinţa de a-i convinge pe alţii de ceea ce crede el, dar că ceea ce crede el poate fi sau nu adevărat?
Aristotel: Maestre, demonstraţia ta este un act de gimnastică a minţii nemaipomenit, iar Socrate trebuie că e mândru de faptul că i-ai fost discipol, dar permite-mi să-ţi arăt ca ai pierdut ceva din vedere.
Platon: O minte tânără este mereu încăpăţânată, dar de dragul adevărului şi pentru delectarea auditoriului nostru, te voi lăsa să-mi arăţi ce crezi tu că am putut pierde din vedere.
Aristotel: Maestre, tocmai pentru că suntem amândoi în slujba Ideii, îţi mulţumesc pentru a mă fi lăsat să continuu. Pentru că am vorbit despre psychagogie şi despre faptul că asta înseamnă că retorica este arta de a călăuzi sufletul cu ajutorul cuvântărilor, aceasta presupune că, în momentul în care retorul îşi ţine discursul, toţi cei ce îl ascultă au sufletul deschis şi se afundă în profunzimile cunoaşterii pentru a proba adevărul celor spuse. Nu consideri că mulţimea ascultă şi cumpăneşte cele ce aude?
Platon: Ba bine că da.
Aristotel: Atunci, de eşti de acord cu mine că fiecare om din auditoriu probează adevărul celor spuse de orator, raportându-se la propriile cunoştinţe despre lume, atunci întregul discurs devine o argumentaţie despre ce e bine şi rău, drept şi nedrept pentru fiecare în parte. Iar puterea argumentului este dată nu de frumuseţea cu care îşi rosteşte oratorul discursul, ci de validarea adevărului pe care îl conţine pentru fiecare persoană din mulţime.
Platon: Tocmai pentru că accentul cade nu pe adevărul în sine, ci pe opinia mulţimii despre adevăr, pot spune că retorica este doar o presupusă artă de a vorbi frumos, nu autentic.
Aristotel: Maestre, nu este însăşi cunoaşterea o sumă de adevăruri presupuse de filosofi de-a lungul timpului ce pot fi probate doar de zei? Aşa cum spunea chiar învăţătorul tău: Singurul lucru pe care îl ştiu este că nu ştiu nimic. Poţi tu oare afirma că adevărurile pe care le deţinem sunt adevărurile adevărate sau oare sunt doar ceea ce zeii vor să ne arate?
Platon: Pot afirma că acesta este compromisul ce guvernează lumea umană şi că filosofii sunt fiinţe ce au acces la Idee, motiv pentru care sunt singurii ce pot recunoaşte adevărul despre lucruri. Iată deci că dialecticianul este cel ce deţine adevărul, şi nu retorul.
Aristotel: Platon, rogu-te să îmi mai răspunzi la câteva întrebări, fără a te lansa în diatribe, pentru ca auditoriul nostru să ne urmărească mai bine. Ştie dialecticianul să vorbească frumos?
Platon: Neîndoielnic.
Aristotel: Este dialecticianul în căutarea cunoaşterii desăvârşite?
Platon: Aceasta este menirea sa.
Aristotel: Are dialecticianul puterea de a convinge asupra adevărurilor pe care le afirmă în teoriile sale?
Platon: Nici nu s-ar putea altfel.
Aristotel: Prin răspunsurile pe care mi le oferi, maestre, e clar că nu poţi contesta următorul adevăr: un dialectician nu este în mai mică măsură şi un retor, pentru că el vorbeşte frumos despre convingerile sale pe care le crede adevăruri de necontestat.
Platon: Dimpotrivă, dialecticianul e acela care este în stare să vadă lucrurile în unitatea şi în pluralitatea pe care ele o au de la natură, iar forţa discursului său e dată de frumuseţea nealterată a adevărului, a naturalului.Dacă retorul vorbeşte frumos este tocmai pentru că, aşa cum bucătăria încearcă să se bage pe sub pielea medicinii, pentru a afirma că ea este cea mai potrivita a se îngriji de trupul omului, tot astfel retorica încearcă a fura creditul dialecticii, crezând că poate oferi adevărata hrană pentru suflet.
Aristotel: Platon, dar retorica se împleteşte cu dialectica, tocmai pentru că ambele se bazează pe resorturile artei cuvântării. Spune-mi te rog de nu este adevărat că ambele uzează de ceea ce numim endoxa?
Platon: Este.
Aristotel: Dar că ambele folosesc metoda deducţiei şi a inducţiei?
Platon: Nici nu se poate altfel.
Aristotel: Dar că atât retorica, cât şi dialectica se folosesc de ceea ce numim topoi?
Platon: Dacă prin topoi înţelegi adevăruri cunoscute de majoritate, atunci da.
Aristotel: Iată de ce îndrăznesc să afirm că cele două sunt legate şi că depind una de descoperirile pe care le face cealaltă, tocmai pentru că ele nu se subordonează unui gen anume şi pentru că nici una nu are un domeniu anume de cercetare.
Platon: Numai că retorica ia drept adevăruri opinia celor mulţi, fiind folosită atât de virtuoşi, cât şi de depravaţi, pe când dialectica nu poate fi înlesnită de o persoană cu suflet întinat.
Aristotel: Să fie vina unui dialectician că un adevăr pe care el l-a formulat poate duce la condamnarea unui om nevinovat?
Platon: Nicidecum.
Aristotel: Atunci putem învinui pe cel ce preţuieşte cu adevărat retorica, care este un suflet îndrumat de bine, că există şi persoane cu suflet corupt ce pretind a fi maeştri în ale retoricii?
Platon: Te-am învăţat bine, copile, să răstălmăceşti vorbele interlocutorului tău. Dar pe mine tot nu m-ai convins de faptul că retorica nu este mai mult decât o pseudo-artă, vorbită frumos spre a convinge de fapte verosimile, ce se află în interesul celui care susţine discursul.
Aristotel: Maestre, îmi faci o mare cinste când afirmi că am devenit un partener de discuţie demn de tine, dar îmi pare rău că în această privinţă, a retoricii, nu o să putem fi niciodată de acord.
Platon: Să mulţumim atunci celor ce au avut răbdarea de a ne asculta şi să-i lăsăm să cugete asupra celor ce s-au discutat aici, pentru a trage propriile concluzii, demne de sufletele lor.
Aristotel: Să mulţumim aşadar auditoriului şi gazdei noastre. Un singur sfat mai am de spus, dacă îmi permiteţi: Cunoaşteţi-vă pe voi înşivă şi adevărurile vi se vor revela fără mari eforturi.