Drd. George MOTROC: Recomandări

Aura Christi – Foamea de a fi

Editura Contemporanul, 2010

Mărturisesc faptul că nu am citit niciodată un atât de mare jurnal cu o atât de mare plăcere şi într-un timp atât de scurt, aşa cum mi s-a întâmplat acum, cu acesta. Despre Aura Christi, mărturisesc că nu încetez să mă mir cum de reuşeşte în,,doar” 24 de ore să facă atât de multe lucruri şi amintesc doar câteva: să coordoneze activitatea unei reviste literare de înaltă ţinută precum,,Contemporanul”, să scrie şi să publice atâta poezie, dar şi proză de foarte bună calitate, să fie editor pentru alte zeci de volume anual, să participe şi să realizeze evenimente culturale şi, iată, deloc în ultimul rând, să scrie şi jurnal, unul consistent, atât la propriu (doar 3 ani în aproape 500 de pagini!), dar mai ales la figurat deoarece reprezintă o oglindă exemplară a ceea ce înseamnă destinul unei scriitoare exemplare în actuala lume literară românească…

Un portret moral pentru aceasta adevărată DOAMNĂ a literaturii române contemporane îl face Nicolae Breban, un scriitor pe care rar l-ati auzit să facă un asemenea exerciţiu de admiraţie, chiar şi într-un dialog epistolar:

Sunt mândru de ceea ce însemni, de creaţia ta, de incredibila ta energie şi splendida ta ambiţie literară; de fidelitatea ta unică, de complictatea ta ce m-a făcut să mă simt mai puţin singur în acest mai-mult-decât-un-deceniu de când ne cunoaştem…

Eşti un poet «stăpân pe mijloacele sale», cum spunea severul Maiorescu despre Eminescu. Nimeni şi nimic – cu excepţia ta! – nu te mai poate abate de la drumul tău regal, de o rară anvergură în literatura noastră încă provincială.

Chiar dacă, aşa cum mărturiseşte în jurnal, scriitoarei nu-i plac formulele de genul,,cel mai..”, îndrăznesc,de fapt trebuie să spun că,,Foamea de a fi” este cel mai bun jurnal publicat în 2010 şi NU numai…

Sorin Crişan – Sublimul trădării

Editura Ideea Europeană, 2011

De fiecare dată când citesc o carte semnată de Sorin Crişan am sentimentul acela rar de a redescoperi însăşi plăcerea actului de a citi, dar şi a actului cărturăresc de a scrie, o contemplare plină de substanţă care te face să te simţi, oricât de mult ai fi citit (între timp), că eşti încă la început de drum... Nu face excepţie de la aceată adevărată regulă de aur nici ultima sa carte intitulată Sublimul trădării şi apărută la Editura Ideea Europeană, în anul 2011.  Autorul, Sorin Crişan, are o carte de vizită impresionantă, iată doar câteva informaţii preluate de pe site-ul Editurii Ideea Europeană:

,,Profesor universitar la Facultatea de Teatru a Universităţii de Arte din Târgu Mureş, unde predă, la nivel de licenţă, masterat şi doctorat, cursuri de Estetică teatrală, Teatrologie şi Doctrine regizorale. La Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca a obţinut licenţa în Teatrologie şi masterul în Artă teatrală şi spectacologie. Doctor în teatru al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ Bucureşti. Prorector al Universităţii de Arte din Târgu Mureş. Membru în colegiile de redacţie ale revistelor Symbolon şi Jurnalul Artelor Spectacolului. Conducător de doctorat în domeniul Teatru. Expert manuscrise-carte veche, acreditat de Ministerul Culturii şi Cultelor, expert evaluator ARACIS şi CNCSIS. Membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, al UNITER, al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat studii teatrale şi de istoria culturii, eseuri, cronici şi proză în revistele „Tribuna“, „Steaua“, „Contrafort“, „Vatra“, „Sargetia“, „Apostrof“, „Teatrul Azi“, „Symbolon“, „Studia Dramatica“ etc.”

Din punct de vedere al structurii cărţii, trebuie spus că aceasta este formată din patru capitole, fiecare având mai multe subcapitole, iar titlurile sunt atât de frumoase încât merită amintite măcar câteva dintre ele: 1.,,Teatrul şi (în)semnele sale”; 1.1,,Pretextul realităţii”; 1.4,,De la subiectivare la inventarea realului”; 1.5,,Tragicul interiorităţii sau,,subiectivitatea reflectată în sine”; 2.,,Jocul teatral sau închiderea ludică”; 2.1,,A juca înseamnă a-fi-jucat”; 3.,,Către lucrurile însele”; 4.,,Memoria teatrului”.

Nu trebuie trecut cu vedere nici un fapt aparent doar în aparenţă mai puţin important: o impresionantă bibliografie finală, peste 10 pagini, atât de rară astăzi, ceea ce spune multe despre seriozitatea demersului său, dar şi care pune într-o lumină nouă metoda sa, modul său de a scrie: o documentare impresionantă, o analiză echilibrată, fără excese de entuziasm sau de subiectivitate şi o construcţie a frazei în care fiecare cuvânt se află la locul său şi nimic nu este spus în plus.

Finalul cărţii, ultimul paragraf din capitolul,,Ieşirea din natural”, despre ceea ce înseamnă teatrul şi paradoxul condiţiei sale merită şi el citat:

Prin utilizarea raţională a limbajului teatral ca mijloc al cunoaşterii, corpul actorului – şi, prin proiecţie, corpul spectatorului – este profilat scenic printr-o dublă experienţă, ontologică şi artistică, pe care nu o poate neglija şi de care nu se poate îndepărta decât cu riscul compromiterii năzuinţelor şi disoluţia reperelor spiritului. Observăm, din nou, că teatrul se regăseşte în lucruri, supraveghind expresia lumii şi deschizându-se afluviilor imaginalului. In această clipă, fenomenalitatea teatrului ne survine ca secundară, produsă de intenţionalitatea privirii şi a sinelui care o descoperă în clipa în care deschide breşele interiorităţii. Iar, prin aceasta, ca rezultat imediat, teatrul se predispune echivocului şi unei stări născânde de sine: afirmă,,ceva”, pentru ca în clipa următoare să relativizeze şi să pună sub semnul întrebării tot ceea ce îşi imaginase.

Iulian Boldea – Aproximaţii

Editura Contemporanul, 2010

Ce sunt toate textele literaturii, de la începuturi încă, dacă nu aproximaţii, căutări febrile ale unei forme înche­iate, tentative de a prindeîin conturul unui cuvânt, al unui enunţ, al unei fraze semnificaţia unui adevăr uneori abia întrezărit, care nu se lasă, însă, revelat în starea sa pură şi definitivă?

Aşa începe, cu această întrebare retorică despre definiţia şi importanţa literaturii, una dintre cele mai interesante cărti de critică literară din 2010, publicată de Editura Contemporanul, intitulată Aproximaţii şi semnată de Iulian Boldea. Acesta este o prezenta discretă care trăieşte din şi pentru literatură, de aceea iată o scurtă biografie, preluată de pe coperta interioară a acestui volum:

,,Iulian Boldea s‑a născut la 2 martie 1963, în oraşul Luduş, judeţul Mureş. A absolvit Liceul teoretic „Al. Papiu‑Ilarian” şi Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii „Babeş‑Bolyai” din Cluj‑Napoca. De­but absolut în anul 1983. Între anii 1985‑1989 a fost redactor al revistei Echinox, iar între 1987‑1989 redactor şef‑adjunct. A publicat în pagini­le revistei studii critice, eseuri, cronici literare şi poeme. Este profesor universitar în cadrul Universităţii „Petru Maior”, decan al Facultăţii de Ştiinţe şi Litere, conducător de doctorat. De asemenea, este redactor al revistei Vatra, redactor‑şef al revistei Târnava şi redactor‑şef al revistei Studia Universitatis „Petru Maior” Philologia. De‑a lungul timpului a publicat poezii, studii, eseuri critice şi cronici literare în reviste de cultură din ţară şi din Republica Moldova.”

În Precizare, secvenţa introductivă, criticul literar explică structura cartii:,,Structura ternară a cărţii (Profiluri, Lecturi, Shortcuts), chiar dacă poate părea artificială sau aleatorie, sugerează protocolul critic căruia i se subordonează textele, de la profilul cu caracter de generalitate mai apăsat, la cronica literară sau recenzia în care reacţia rapidă e cea care are preeminenţă.”

Aşa cum se poate observa chiar şi numai din aceste câteva rânduri citate mai sus, din punct de vedere al stilului, acesta este unul discret, echilibrat, un tip de scriitură fără excese de entuziasm critic sau de pesimism demolator, dar cu o substanţă a gândului scris, dublată de o eleganţă încântătoare a frazei.

Se poate vorbi chiar de un recurs la metodă, la o metodă Iulian Boldea, astfel încât, deşi sunt cronici publicate în perioade diferite şi în reviste diferite, in general ele respectă un tipar autoimpus şi cristalizat probabil în timp: incipitul este o frază caracterizantă care trebuie să stârnească interesul cititorului, apoi o scurtă incursiune biobliografică printre cele mai importante titluri ale autorului respectiv, o analiza a celor mai importante creaţii ale sale, fără pretenţia orgolioasă şi inutilă de a epuiza subiectul, dar care oferă în schimb nişte,,aproximaţii”- nişte chei de lectură esenţiale pentru cititorul de literatura română…

Cassian Maria Spiridon - 101 Dialoguri în libertate

Editura Ideea Europeană, 2011

După aproape patru ani, Cassian Maria Spiridon publică cel de-al doilea volum din seria încântătoarelor,,101 DIALOGURI ÎN LIBERTATE”, o serie de interviuri grupate cronologic şi apărute începând cu anul 1999, în revistele,,Convorbiri literare” şi,,Poezia”. .Fiecare dialog este interesant deoarece reprezintă o scurtă trecere în revistă a unei vieţi de,,truditor” în Republica Literelor, lista este numeroasă şi fiecare dintre interviuri ar merita o analiză separată...

Stilul lui Maria Cassian Spiridon este unul special, acesta nu se limitează la o conversaţie ocazională, se simte o documentare riguroasă care stă în spatele fiecărui interviu, dar şi o ştiinţă din ce în ce mai rară în zilele noastre de a provoca intelectual interlocutorul, de a-l obliga să spună numai lucruri esenţiale sau măcar interesante; toate acestea se puteau rezuma foarte bine şi prin formula caracterizantă folosită de Constantin Ciopraga:,,jurnalul superior-ceremonios al unui melancolic de extremă luciditate”.

Ştefan Borbely – Existenţa diafană

Editura Ideea Europeană, 2011

Cine este Ştefan Borbely? Informaţiile esenţiale ale biografiei sale literare se găsesc atât pe pagina de prezentare a autorului de pe site-ul Editurii Ideea Europeană, cat şi pe coperta interioară a cărţii:

Ştefan Borbely (n. 31 oct. 1953, in Fagaras) este profesor universitar la Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Catedrei de literatură universală şi comparată. Doctorat în literatură comparată (1999). Echinoxist ca formaţie, a debutat editorial în 1995, cu volumul de eseuri „Grădina magistrului Thomas”. A mai publicat: „Xenograme” (1997), „Visul lupului de stepă” (1999), „De la Herakles la Eulenspiegel. Eroicul” (2001), „Opoziţii constructive” (2002), „Matei Călinescu. Monografie” (2003), „Cercul de graţie” (2003), „Proza fantastică a lui Mircea Eliade. Complexul gnostic” (2003), „Mitologie generală”, vol. I. (2004), „Despre Thomas Mann şi alte eseuri” (2005), „O carte pe săptămână” (2007). A coordonat volumul colectiv „Experienţa externă” (1999) şi a realizat câteva traduceri. Este membru al Uniunii Scriitorilor. Face parte din consiliul de coordonare al revistei „Observator cultural”. A colaborat la numeroase volume colective, printre care: „Dicţionarul Scriitorilor Români” (DSR, I-IV), „Dicţionarul Esenţial al Scriitorilor Români” (DESR), „Dicţionar Analitic de Opere Literare Româneşti” (I-IV).

În afară de această biografie literară, am găsit şi un altfel de portret, subiectiv, dar nu mai puţin interesant în jurnalul,,Foamea de a fi”, al scriitoarei Aura Christi şi care merită citat deoarece conţine şi o prezentare succintă a cărţii şi a stilului său:

,,Ştefan Borbely, discret, iată, alegând turnul de fildeş, cu liniştea-i prolifică, benefică lecturii şi scrisului, ne dă încă o carte bine construită, scrisă într-un stil extrem de viu, savant-ludic, cu scriitori-personaje de prim rang, între care Ion Ianosi, Irina Petras, Ion Simut, Gheorghe Crăciun, Matei Călinescu, Adrian Marino, Paul Cornea etc. Alegand, iar şi iar, să servească din umbră cultura română. Cu nuanţa obligatorie că umbra – în cazul acestui spirit sclipitor, absolut sclipitor! – se transformă în altceva; poate într-o neobişnuita lumină atipică, istoria şi critica literară semnată de mâna domniei sale transformându-se în artă pură. Erudiţia (impresionantă!) – în textele borbelyene – nu transformă analiza într-o incursiune doctă,,,uscată”, ţinând la distanţă lectorul, ci, din contră, prilejuieşte incursiuni neaşteptate în universul de litere al cărţii supuse analizei, comparaţii insolite, lunecarea benefică în imperiul eseului interdisciplinar – o rara avis în peisajele noastre de silabe.”

Marian Victor Buciu – 10+10 Prozatori exemplari nominalizaţi la Nobel

Editura Contemporanul, 2010

Despre autor nu voi spune decât faptul că este o personalitate a lumii academice, profesor universitar la Craiova şi autor a nenumărate cărţi, dacă ştiu eu bine, peste zece; interesant este şi faptul că în ultimii ani autorul s-a ocupat de această adevărată obsesie naţională din punct de vedere literar numită Nobel şi a încercat să găsească, să vadă în ce măsură literatura română poate să propună nişte alternative viabile pentru acest premiu.

În Argument, în primele rânduri, Marian Victor Buciu explică contextul apariţiei acestei cărţi:,,Prezentul volum reeditează, la iniţiativa şi cu un titlu propus de editoarea şi scriitoarea Aura Christi, căreia ii readuc mulţumiri, Zece prozatori exemplari. Perioada interbelică (Ed. Ideea Europeana, 206) şi Zece prozatori exemplari. Perioada comunistă (Ed. Euro Press Group, 207). Acestea se propun, în fapt, drept capitole dintr-o Panorama a literaturii române în secolul XX.”

Criticul literar atenţiona ca literatura noastra rămâne una,,insuficient cunoscută” şi că, dincolo de valoare, câştigarea acestui premiu depinde şi de găsirea unor traducători pe măsură:

Dincolo de valoarea intrinsecă, prin traducere merituoasă şi meritată, se va arăta că literatura română, chiar şi prin proză, vine într-un (de)mers firesc, de vie comunicare, spre doritul şi hulitul Premiu Nobel...

Nu ne rămâne decât să sperăm că, într-o zi mai mult sau mai puţin îndepărtată, atât de,, doritul şi hulitul Premiu Nobel” va ajunge în cele din urmă şi pe meleagurile noastre literare...

Eugenia Ţarălungă – biu (poeme şi texte-bloc)

Chiar şi în acest deloc splendid secol p(r)ostmodern în care nenorocul te aşteaptă aproape la fiecare colţ de stradă, se poate spune că există şi coincidenţe fericite… Spre exemplu, într-o zi de marţi, probabil că nu şi 13, trebuia să joc rolul lui Hermes şi să duc o carte cu dedicaţie cuiva, dar, după ce am ajuns, doamna m-a rugat să aştept puţin… Spre surprinderea mea, la plecare, mi-a dat o altă carte cu dedicaţie pentru,,expeditor”, dar eu, pe drum, asemenea cetăţeanului turmentat (chiar dacă nu eram deloc asa!), am îndrăznit să arunc un ochi în interiorul ei şi apoi, dupa primele poezii, am citit mai multe în acea seara şi apoi câteva zile la rând m-am tot delectat cu poeziile sale, uitând total de,,destinatarul” cărţii…

Mărturisesc faptul că am fost uimit să descoper o tulburătoare, atipică autoare de poezie şi poate că nu aş fi avut această ocazie dacă nu ar fi existat acel prim imbold, acel prim lucru care mi-a stârnit curiozitatea- privirea ei, felul ei de a zâmbi, deschis, prietenos, pur, dar şi solemn, aparent prevenitor- ea vede dincolo de aparenţe, aşa că putem renunţa la inutilele şi politicoasele preţiozităţi… Toate acestea le-am regăsit şi în poezia acestei poete, până atunci necunoscută mie, dar, tare mă tem că şi multor altora; ca să vă conving că lucrurile stau chiar aşa şi nu e doar o găselniţă pentru a vă atrage atenţia asupra unei importante, dar totuşi aproape necunoscute autoare de poezie, îl voi cita pe criticul Alex. Ştefănescu care a trăit, iată, o senzaţie asemănătoare:

,,Este o plăcere să vorbesc despre poezia scrisă de Eugenia Ţarălungă, pentru că este o poezie care nu seamănă cu nimic din ce se scrie în momentul de faţă, la noi. Am explicat odată că avem nu zeci, ci sute de poeţi buni care seamănă între ei. Şi dacă ai lua un poem dintr-o carte şi l-ai include în altă carte, nimeni n-ar observa această schimbare. Ai putea să amesteci cărţile tinerilor poeţi ca pe cărţile de joc şi ţi-ar fi greu să identifici autorii.

Despre Eugenia Ţarălungă nu se poate spune acest lucru; chiar o bucată de foaie dintr-o carte de-a ei dacă aş găsi-o pe jos, aş spune imediat: asta e Eugenia Ţarălungă! Prin ce se remarcă? Se remarcă în primul rând printr-un fel de cruzime. Eu aveam o imagine a feminităţii probabil transferată din poezia lui Eminescu, îmi imaginam femeia ca pe o Veronica Micle sau ca pe femeia generică din poezia lui Eminescu, aşa, mlădioasă, sfioasă, tăcută.

Eugenia Ţarălungă aduce în poezie o altfel de feminitate, o feminitate inflexibilă, ironică, intransigentă, care are şi o anumită cruzime în observarea lumii. Nu înfrumuseţează nimic, dar face totul interesant. Deci nu se afiliază direcţiei mizerabiliste din poezia de astăzi, nu coboară, nu înjoseşte ceea ce vede în jur, ci dezvăluie, are ceva necruţător. Ti se face şi frică. Parcă face autopsia lumii. Mie mi-e şi teamă, când se uita prea pătrunzător la mine, că vede ce e în interiorul meu. Sau poate vede ce visuri secrete am. Sau poate vede ce fapte inavuabile am săvârşit în ultima vreme. Are o privire pătrunzătoare. Periculos de pătrunzătoare.”

Biu (poeme şi texte-bloc) a apărut la Editura Limes din Cluj, în anul 2010 şi urmează dupa o carte de debut- Mici unităţi de percepţie considerată de omul care aduce cartea la Protv, Dan C. Mihăilescu, drept,,o poezie interesantă, o poezie foarte cuminte într-o epocă de exasperare şi de exhibare a senzualităţii”;,,o frazare fără stridenţe, neostentativ subtilă, mărturiseşte faptul că poeta ştie perfect lecţia poeziei şi o practică în majoritatea cazurilor cu o eleganţă naturală de invidiat”, remarca Ioan Es. Pop.

Biu este format din mai mult de o suta de poeme şi,,texte-bloc” cum le spune autoarea, la sfârşit fiind şi un articol apărut in,,România literară”, dar şi referinţe critice; un amănunt deloc lipsit de importanţă este că acest volum nu este unul oarecare, ci acela care a căştigat premiul al II-lea în cadrul concursului,,Cartea de poezie a anului 2010”, organizat de Asociaţia Scriitorilor Bucureşti şi Agenţia de Carte.

Intr-o lume care luptă mai mult pentru (supra)vieţuire şi se hrăneşte din obsesia pentru bani, politică sau mâncare, există şi cazuri fericite, precum al poetei care a descoperit ceva mult mai important- cubul magic al,, cuvintelor potrivite”, o artă din ce în ce mai rară în zilele noastre şi care îşi permite luxul de a rămâne un om liber care gândeşte, scrie ceea ce vrea şi cum vrea, dar, nu-i mai puţin adevărat că a plătit şi preţul:

,,alţii mă ciufulesc,

alţii mă poticnesc, mă inge-
nunchează, mă vântură, mă tranşează, mă fulgeră,
mă centrifughează până la decantare”

Atacată de vulgaritatea şi superficialitatea,,ex-omului” din cotidian, poeta Eugenia ţarălungă se apără aşa cum poate şi, mai ales, aşa cum ştie mai bine, prin poezie, prin versurile sale şi ne avertizează că:

,,au început luptele

iar noi trebuie să fim înţelepţi ca şerpii

şi nevinovaţi ca porumbeii.”

Citind şi (aparentele) bucăti de proză am observat că şi atunci limbajul său rămâne unul,,îmbibat” de poezie, am înţeles mai bine ce a vrut să spuna prin acea sintagma personală,,texte-bloc”, pusă ca subtitlu al cărţii sale; pentru spaţiu, o să citez doar câteva rânduri:

,,şi eu am trăit oprită, suspendată, imaginându-mi ca şi asta e un soi de viaţă, chit că abia mă târam, cu trena de gafe încâlcindu-se, poticnindu-se de cei din jur. până când nimeni nu a mai rămas în jurul meu. găsisem calea de a răsturna binele în rau şi invers, nu instantaneu, şi de oriîncotro binele era flancat de rău eu încercam să-l extrag, acest bine să-l scot la lumină, să-l aduc la viaţă şi să îi dau putere…”

Desigur, să nu ne facem iluzii, doar Poezia (Eugeniei Ţarălungă), chiar dacă este o,,cale” de,,a aduce la lumină” binele şi,,un scris curgând ca o muzică”, nu poate salva lumea de Răul care ne înconjoară la tot pasul, dar acest,,spaţiu precar şi vulnerabil” poate oferi un respiro într-o lume care,,ne usucă lacrimile” şi merge din ce in ce mai mult spre crepuscul, probabil aceasta şi din cauza unei autentice lipse de comunicare, a televizorului care ne transformă în nişte eterni singuratici:

,,acum sunt săli de teatru mici
şi săli de cinema goale
acum amfiteatrele antice nu s-ar mai umple în veci
şi secole dacă ar trece
amfiteatrele ar fi pustii
chiar dacă s-ar aduna la sfat toţi exilaţii
nu ar avea cine să îi vadă
noi ne exilăm in faţa televizorului
şi ne închipuim că graniţa este de netrecut”

Intr-o lume care a devenit,,un sac fără sipet” preocupată fiind mai mult de supravieţuire prin glorie efemeră sau cum spunea un anonim- prin apariţia,,pe” televiziuni, scriitoarea Eugenia Ţarălungă şi-a găsit menirea – Poezia şi locul ei – unul dintre primele rânduri ale lirici românesti contemporane.