Se vorbeşte atât de mult despre schimbare în ultima vreme, din presă şi până în mediile de socializare 2.0, 3.0 şi câţi de 0 or mai fi, încât stau şi mă întreb: De ce aşa subită nevoia asta? Tot pe site-urile de socializare proliferează poze, citate, recenzii de carte care mai de care mai ”motivaţionale”, de la cele umoristice (de pe site-ul ce creează aproape la fel de multă dependenţă precum Facebook, şi anume 9gag) şi până la cele învăluite într-o aură de mistică urbano-postmodernistă (ori capitalistă?). Se pare că toată lumea respiră schimbare, energie – o adevărată revoluţie e pe cale să se petreacă, fiţi pe fază!
Ce e cu atât mai fascinant este faptul că am ajuns în mult-aşteptatul ori urâtul (a se citi în ambele sensuri ale cuvântului) 2012 – acest an al apocalipsei New Age în care ”schimbarea” va veni, iar cei pregătiţi o vor îmbrăţişa pentru a urca pe o nouă treaptă a vieţii/devenirii umane. Scepticii au deja un zâmbet strâmb în colţul gurii. Însă stau şi mă întreb un alt lucru, care mi se pare, cel puţin, de bun-simţ: Oare nu trăim în permanentă schimbare şi avem iluzia unui mare boom? Cu ce suntem diferiţi faţă de oamenii care trăiau în antichitate ori în epoca industrială? Natura umană nu s-a schimbat, percepţia schimbării este aceeaşi, ceea ce s-a schimbat într-adevăr este modul de transmitere a acestei percepţii – mai mult decât atât, această percepţie s-a multiplicat aproape spre infinit odată cu apariţia acestui ”neînsemnat” şi ”banal” Internet.
Suntem bombardaţi zi şi noapte cu ”ultimele” noutăţi în materie de tehnologie, cu o publicitate agresivă care ne spune că nu putem trăi fără acest nou iPhone/iPad/iWhatever, în timp ce, pe partea cealaltă trăim într-un adevărat ”extaz” al dezvoltării personale, cunoaşterii de sine, pentru că, nu-i aşa?, totul porneşte de la ”tine”. Unde e, mărog, schimbarea, în toata această degringoladă consumeristă? Capitalismul e atât de deştept şi parşiv încât cu o mână creează aşa-zisele nevoi ne-necesare, tocmai pentru a face oamenii să trăiască în stadiul de uniformizare şi cu doza de depresie potrivită pentru a consuma şi mai mult, iar cu cealaltă mână ne oferă soluţii magice precum ”coaching”, ”training”, ”personal development” şi ”self-knowledge” (simţeam ”nevoia” de a folosi termenii în original tocmai pentru a sublinia această schimbare uniformizantă), soluţii ce trebuie, bineînţeles, cumpărate. Normal că trebuie să lucrez aproape 12 ore pe zi, pentru că trebuie să am o casă şi o maşină în rate şi să plec într-o croazieră exotică, altfel ce ar crede lumea despre mine? Iar dacă simt că mă cuprinde disperarea pentru că mă transform într-un robot, nu-i nimic!, coach-ul meu mi-a spus că este ”vina” mea pentru tot ce mi se întâmplă, aşadar trebuie să gândesc pozitiv şi să îmi spun în fiecare dimineaţă că ”the sky is the limit!”. Ce bine că îmi permit să am aşa un coach bun!
Deci, e normal? Asta e mult-aşteptata schimbare? Iluzia unei libertăţi de acţiune şi de gândire care se traduce prin gânduri/comportamente/valori trase la indigo, pentru că asta e societatea în care trăim, astea sunt standardele!? Atunci, nu mulţumesc. M-am săturat de discursuri lipsite de conţinut şi de relaţii copiate. Unde e adevărata schimbare? Cea care vine cu sacrificii, lupte interioare, suferinţă şi transpiraţii reci, dar şi cu revelaţii, forţă, împliniri şi zâmbete? Eu pe aceasta din urmă o vreau!