Ştiţi când este somnul mai dulce şi simţiţi că nimic nu v-ar putea convinge să renunţaţi la această plăcere? Exact una dintre acele zile este şi aceasta, iar eu presupun că nici nu mai trebuie să specific că toate dimineţile sunt la fel, cu excepţia week-end-ului, bineînţeles. Doar atunci pot să mă bucur pe deplin de un somn liniştit şi plăcut. Bineînţeles că telefonul meu este de negăsit şi alarma aceea este îngrozitoare pentru că dacă nu ar fi, sunt convinsă că aş adormi la loc, adorm eu şi aşa, după ce o opresc, dar atunci urmează runda a doua:
- Mariaaa! Strigă mama, care face alarma să pară un mic copil pe lângă ea.
- Aaaa… încerc să spun ceva, dar nu reuşesc decât să mormăi.
- Sper că nu dormi!
- Nuu! De ce ar dormi cineva la 7:00 dimineaţa?
- Ai spus ceva?
- Doar că eşti cea mai drăguţă mamă din lume.
- Sunt convinsă! Nu mă face să vin la tine în cameră şi să văd că încă eşti în pat!
- Crede-mă că nu este nevoie, mă duc imediat la baie să fac un duş. Nu de alta, dar nu m-ai vedea doar pe mine în pat, ai vedea şi dezastrul din camera mea şi chiar nu am chef să fiu cicălită la prima oră a dimineţii.
Ştiţi că duşul îi face pe mulţi să se trezească la realitate? Pe mine parcă mă adoarme, dar este mama lângă mine care să îmi reamintească să revin cu picioarele pe pământ:
- Grăbeşte-te! Iar vei întârzia la şcoală!
- Asta nu s-ar întâmpla dacă mi-ai lua şi mie o maşină… Doar am învăţat toată vara pentru carnetul ăla şi stă degeaba în portofelul meu. Cred că de asta mă doare spatele, ghiozdanul meu e mai greu din cauza carnetului!
- Ai spus ceva, domnişoară?
- Nu!
- Mă gândeam eu. Ştii bine că dacă mi-aş permite, ţi-aş lua chiar azi o maşină, deşi nu ştiu dacă o meriţi.
- Gata, ştiu, nu am vrut să te supăr. Off… Lucrul la care mama e expertă este să mă facă să mă simt prost. Şi culmea e că mai are şi dreptate!
Aş vrea să vă cer scuze că nu v-am spus nimic despre mine până acum, dar voi încerca să fiu cât mai concisă. După câte aţi putut vedea, eu sunt foarte aiurită, sarcastică şi, după cum vă puteaţi imagina, sufletul petrecerilor (adică aş fi sufletul petrecerilor dacă mama m-ar lăsa să mă duc). Această parte a vieţii mele este mai puţin plăcută deoarece tatăl meu m-a părăsit când eram mai mică, adică pe la trei ani, iar mama a fost nevoită să mă crească singură, temându-se că aş putea s-o iau pe căi greşite pentru că am o fire mai deosebită, aş spune eu, dar ea spune că e mai dificilă, adică foarte dificilă. Totuşi, în sufletul ei, ea ştie că fac toate lucrurile astea doar ca să-i condimentez puţin viaţa, să nu se înveţe cu prea mult bine, după cum se spune.
Toamna pare a fi mult mai frumoasă când ştii că eşti ultimul an la liceu, dar poate părea îngrozitoare dacă te gândeşti la examenul de bacalaureat care urmează şi apoi la înscrierea la facultate, căutarea unui loc în care să stau şi, nu în ultimul rând, găsirea unui loc de muncă pentru că nu pot aştepta în fiecare zi să câştig la lotto (fără să joc, ţin să specific), deşi nu cred că ar fi rău să te trezeşti peste noapte că ai o mulţime de bani. Totuşi, cred că ar trebui să le port şi lor de grijă, adică ar trebui să-i cheltui pentru că decât să duc grija banilor, mai bine le duc dorul..
- Încotro vă îndreptaţi, domnişoară?
- Spre liceu, domnule, dar nu prea cred că am făcut cunoştinţă. Eu sunt Maria.
- Cine eşti dumneata?
- Numele meu este Valentin. Încântat de cunoştinţă!
- Nu ştiu dacă pot spune acelaşi lucru şi eu.
- De ce eşti rea? Întotdeauna te laşi greu..
- Ştiu! Ce ai mai făcut toată vara?
- Ştii tu… Excursii, distracţie, nimic nou. Tu?
- Pe acasă. Am încercat să fiu cumninte.
- Şi ţi-a ieşit?
- Tu ce crezi? Cred că mama e fericită că a scăpat de mine măcar cât sunt la şcoală. Am dat de carnet.
- Ai şi luat?
- Normal, din prima!
- Nu te cred. Vreau dovada!
- Off… Stai puţin să-ţi arăt carnetul !
- Impresionant! Sigur eşti tu în poză? Arăţi mai rău decât în realitate, să nu te simţi prost, şi în realitate arăţi rău.
- Ha ha ha! De când ai tu un simţ al umorului aşa de dezvoltat?
- Nu crezi că m-am plictisit să mă tachinezi numai tu?
- Fii fericit cât mai poţi pentru că nu mai durează mult, nici măcar nu mi-am făcut încălzirea.
Cam aşa arată fiecare început de an şcolar când eu mă întâlnesc cu cel mai bun prieten al meu, Valentin, care este un răsfăţat şi jumătate, dar îmi place că nu este superficial şi îl cunosc ca în palmă. Ceea ce nu îmi place este faptul că şi el mă cunoaşte atât de bine încât uneori am senzaţia că îmi citeşte gândurile. El este o persoană populară în liceul nostru, deoarece ai lui au bani, însă el nu se mândreşte cu acest lucru şi vrea să reuşească de unul singur, ceea ce este admirabil. Eu sunt cam opusul lui pentru că nici bani nu am, nici populară nu sunt, însă mulţi mă găsesc antipatică pentru că nu gustă glumele mele. Ei spun că sunt prea sărate, dar ce pot să zic? Gusturile nu se discută, se bârfesc doar.
Prima zi este de-a dreptul plictisitoare în ceea ce priveşte şcoala: acelaşi discurs plicticos din fiecare an, pe care eu sunt nevoită să îl ascult pentru a patra oară, ni se comunică materiile, orarul şi cărţile pe care trebuie să ni le procurăm în acest an şi singurul lucru interesant poate fi faptul că avem un nou professor, dar şi acela este în vârstă, deci totul este neinteresant. Deşi nu aş avea de ce să fiu epuizată, ajung acasă destul de obosită şi îmi fac un duş ca să adorm mai devreme, dar mă sună Vali:
- Ai treabă?
- Depinde. De ce întrebi?
- Nu ai vrea să ieşi?
Pot simţi că s-a întâmplat ceva pentru că îi tremură vocea, iar el nu obişnuieşte să-mi spună la telefon lucrurile importante.
- Pentru tine fac un efort. Unde ne întâlnim?
- Sunt la tine în faţa blocului.
- Atunci aşteaptă să mă îmbrac şi cobor imediat.
M-am îmbrăcat cu prima pereche de blugi pe care am găsit-o, mi-am luat un tricou şi adidaşii, după care am urcat în maşină fără să spun nimic, iar el a şi pornit. Între noi s-a aşternut tăcerea şi niciunul nu pare să aibă curajul să spună ceva, dar eu ştiu că este supărat şi nu spune nimic dacă este întrebat aşa că aştept să se liniştească şi să înceapă să îmi povestească singur ce i s-a întâmplat. După ce a condus de parcă ar fi fost la curse, s-a oprit în parcul de lângă liceu şi a coborât din maşină. Eu am făcut acelaşi lucru şi l-am urmat. În cele din urmă s-a oprit lângă un copac bătrân care era plin de frunze arămii, exact ca părul său. S-a îndreptat spre copac şi a început să se holbeze la trunchiul copacului. Când mă pregăteam să verific dacă nu cumva şi-a pierdut minţile, el mi-a spus:
- Vezi iniţialele astea?
- Da, ce e cu ele? Pe trunchiul copacului erau inscripţionate două iniţiale: S&R.
- Acum douăzeci şi cinci de ani doi îndrăgostiţi şi-au jurat dragoste în faţa acestui copac şi şi-au promis că nu se vor despărţi decât atunci când acest copac va fi doborât, dar aceste două persoane vor să se despartă întrucât susţin că dragostea s-a stins şi că au pe altcineva în vieţile lor. Poate să se sfârşească dragostea? Credeam că este eternă..
Imediat am realizat că cei doi îndrăgostiţi de care vorbea erau părinţii săi despre care ştiam că au ceva probleme, dar chiar m-a surprins faptul că vor să se despartă.
- Tu ce crezi că poţi să faci? am spus într-un final. Nu îţi voi spune că o să treacă cu timpul pentru că, deşi rănile se închid, întotdeauna vor rămâne cicatricile care îţi vor aminti tot restul vieţii de această experienţă şi de câte ori ai să le vezi te va durea, însă la fel de tare ca acum.
- Nu cred că ar trebui să-mi dai sfaturi. Tu nu ştii cum mă simt.
- Nu, nu cred că ştiu cum e să se despartă părinţii tăi de comun acord, eu ştiu cum este ca tatăl tău să nu vrea nici măcar să te vadă şi să te părăsească fără niciun cuvânt, aşa că nu-mi spune mie ce este uşor şi ce nu.
În secunda următoare am plecat extrem de furioasă, deşi ştiam că mai târziu îmi va părea rău că i-am vorbit aşa. În aceste momente el nu conştientizează cât rău pot face vorbele sale deoarece este rănit.
Următoarea dimineaţă se petrece cu vechiul meu ritual în care telefonul meu este de negăsit, iar mama îmi strigă ca voi întârzia la şcoală, dar parcă astăzi am un gust amar, nu mai sunt la fel de bine-dispusă ca de obicei. Trec prin parcul de lângă şcoală şi aştept ca Vali să apară din clipă în clipă în spatele meu să mă sperie, dar am străbătut aleea, iar el nu a venit. Întreaga zi am aşteptat ca scaunul său să nu mai fie gol, ca el să apară, chiar dacă nu mi-ar fi vorbit, dar totul a fost în zadar. Acest lucru m-a pus pe gânduri pentru că el nu obişnuieşte să se supere pe mine orice i-aş spune, deoarece ştiu că îi place gustul dulce-amărui al cireşelor, dar şi al vieţii, pentru că el ştie că viaţa nu este un film alb-negru, ci este multicoloră.
Toată săptămâna am fost deprimată, dar când am văzut-o pe mama sa parcă a apărut soarele pe cer, deşi afară turna cu găleata. Când m-am apropiat de ea, un fior mi-a străbătut corpul, ca şi când presimţeam că ceea ce aveam să aud nu îmi va plăcea deloc.
- Bună ziua, doamna Simona. Ce faceţi? Vali este cumva răcit? Nu am vorbit cu el toată săptămâna şi nu am sunat pentru că am crezut că deranjez, m-am străduit eu să mint.
- Nu ştii?
- Ce ar trebui să ştiu?
- Nu este răcit, vrea doar să se mute la alt liceu. Să zicem că lucrurile nu merg aşa de bine în familia noastră şi s-a hotărât să se mute din acest loc care îi aminteşte de trecut, spune el. Sunt surprinsă că nu ţi-a spus nimic, doar sunteţi cei mai buni prieteni.
- Da, aşa credeam şi eu.
Am plecat de la şcoală în grabă şi încă nu îmi vine să cred ce am auzit. În momentul ăsta o mulţime de întrebări îmi vin în minte. Vreau să alerg, să plâng, să uit de tot. Nu pot înţelege de ce mă simt aşa şi de ce nu mi-a spus nimic. Îmi scot repede telefonul şi îl apelez, dar are telefonul închis şi îmi răspunde căsuţa vocală. Încerc să nu îi arăt cât de tare sufăr şi îmi rămâne doar să sper ca mă voi putea abţine să nu izbucnesc în plâns:
- Bună! Am auzit că vrei să te muţi. Frumos din partea ta că m-ai anunţat. Dacă nu e prea mare deranjul, îmi poţi spune şi mie unde anume te vei muta? Tot aici, în China sau în vreo insulă pustie unde să te rupi de realitate, unde să nu te mai întâlneşti cu nimeni şi nimic care "să-ţi amintească de trecut”? În sfârşit, să nu te mai deranjezi să mă suni!
După ce am închis telefonul, bineînţeles că am izbucnit în lacrimi. Ceea ce se întâmpla mă durea mai tare decât mă durea când copii îmi spuneau că din vina mea a plecat tatăl meu. Măcar atunci Vali alături de mine şi mă apăra tot timpul, doar aşa ne-am cunoscut. Treizeci de minute mai târziu îmi sună telefonul. Este el, dar nu putu vorbi acum. Primesc un mesaj în care el nu-mi scrie decât că-i pare rău, dar nu-şi mai poate schimba decizia, e stabilit că va pleca într-un alt oraş şi că îmi va spune mai târziu, când se vor mai linişti lucrurile, în ce oraş se află.
Am aşteptat mai bine de trei luni să primesc o veste din partea lui, dar nu mi-a mai dat niciun semn de viaţă, aşa că sunt nevoită să accept că viaţa merge înainte, că eu am un examen de trecut, după care am tot viitorul în faţă.
Examenul de bacalaureat a trecut, iar eu tocmai am primit rezultatele care sunt mai bune decât m-aş fi aşteptat, iar mama, nu ştiu cum de a făcut rost de bani, dar mi-a luat o maşină. Cu lacrimi în ochi, îmi şopteşte:
- Nu m-am îndoit nicio clipă de tine. Meriţi din plin maşină, mai ales că vei intra la ce universitate vrei cu media ta şi, în plus, vei avea nevoie de ea acum că te vei muta la Bucureşti şi ne vor despărţi mai bine de două sute de kilometri, dar am încredere că mă vei vizita destul de des.
- Da, mami. Nu-ţi face griji. Ştii bine că eşti persoana la care ţin cel mai mult pe lumea asta şi eşti singura care nu m-a dezamăgit.
- Ce n-aş da să fii din nou la fel de răutăcioasă ca înainte să plece băiatul acela!
- Mamă, te-aş ruga să nu-mi aminteşti de el, pentru că ceea ce a făcut este o mare laşitate.
- În locul tău, nu l-aş judeca atât de aspru, nu ştii niciodată încotro te duce soarta.
- Acum nu mai contează. El nu mai contează.
- Nici tu nu crezi ce spui. În plus, nici nu cred că eşti supărată pe el, cred că eşti supărată pe tine pentru că nu i-ai spus niciodată ce simţi. Aşa e?
- Ce simt? Mamă, cred că te-au copleşit prea tare emoţiile.
- Cum spui tu, dar ştii că am întotdeauna dreptate.
Această conversaţie, mai exact ultima parte, mi-a ruinat complet ziua. De parcă nu ar fi fost suficient că îi simt lipsa în fiecare zi, dar şi mai mult în zilele importante, precum aceasta.
Bucureştiul este un oraş excepţional, spre deosebire de oraşul în care m-am născut. Aici simt că pot face orice fără să conteze ce spun cei din jurul meu, şi aşa nu mă cunoaşte nimeni. Tind să cred că ar fi mâna destinului dacă m-aş întâlni cu cineva cunoscut. Zilele acestea au trecut foarte repede, deşi, poate, a fost cea mai agitată perioadă din viaţă mea. De mult timp nu m-am mai simţit atât de satisfăcută sau împlinită, adică am reuşit să intru printre primii la Univesitatea Bucureşti , Comunicare şi Relaţii cu Publicul, adică eu, cea care nu făcea niciodată nimic altceva în afară de pozne şi glume pe seama profilor. Să-mi găsesc un apartament a fost de-a dreptul infernal, adică nu sunt pretenţioasă, vreau doar jacuzzi, geamuri termopane cu protecţie împotriva razelor ultraviolete, lift personal şi, dacă se poate, să am şi un servitor personal. Adică, cer prea mult? Glumeam, preţurile sunt extreme de piperate, dar mi-am găsit o garsonieră drăguţă chiar în centru şi am acces la toate mijloacele de transport în comun pentru că încă nu mi-am luat limuzină personală, iar deocamdată nu prea am bani de benzină pentru maşinuţa mea. Trebuie să mă angajez, dar nici atunci nu cred ca voi circula prea mult cu ea pentru că, la traficul din capitală, sigur am să-mi tocesc nervii şi creierii mei vor fi terci înainte de a-mi fi venit momentul să sufăr de Alzheimer sau altă boală la fel de convenabilă, aş putea spune. Adică aşa nu m-ar mai certa mama că am oprit alarma şi am adormit la loc, aş putea spune că am uitat. Că veni vorba, mi-am luat şi ceas şi m-am trezit chiar şi în vacanţă la şapte dimineaţa, doar ca să mă învăţ să fiu gata la timp că doar trebuie să mă descurc singură, doar sunt independen-tă, nu că nu aş fi fost dintotdeauna! Uneori cred m-am născut să încalc regulile şi să fac doar ce îmi doresc, sau mai bine spus, să fac ce nu-şi doresc alţii să fac.
Astăzi am avut primul curs la istorie, iar materia m-a fascinat, adică primul examen e ca şi luat din moment ce va fi din cele două Războaie Mondiale şi din perioada Războiului Rece. Cred că am uitat să menţionez că istoria este una dintre marile mele pasiuni, la fel ca şi literatura. Nu cred că am citit până acum o carte care să nu-mi placă. Am senzaţia că toate au ceva aparte, nu contează dacă autorii sunt faimoşi sau dacă sunt mai puţin cunoscuţi, întotdeauna găsesc o parte pozitivă în ceea ce citesc şi pe zi ce trece sunt din ce în ce mai uimită de acest Tărâm al Cărţilor care mă poartă în locuri inimaginabile. Acum că am terminat tot ce aveam de făcut la Univesitate , cred că ar trebui să mă grăbesc să prind metroul. Trebuie să ajung în Drumul Taberei la un interviu pentru o slujbă. Ar trebui să fiu ajutorul unui agent de publicitate pentru puţin timp, adică să fac toată munca în timp ce persoana în cauză culege toate laudele, dar, fără să fiu răutăcioasă, aş lucra puţine ore (teoretic) şi aş câştiga experinţă (pentru că bani oricum nu prea câştig pentru început), iar cu timpul aş avanasa şi nu se ştie niciodată pentru că atunci când fac ceea ce îmi place învăţ repede şi s-ar putea să evoluez. Noroc că îmi place acest job, pentru că, dacă nu mi-ar plăcea, probabil, cineva ar trebui să-mi deseneze, ca să înţeleg ce am de făcut.
Am pătruns în clădire şi nu înţeleg de ce sunt aşa de emoţionată, adică ştiu că este primul meu interviu şi asta demonstrează cât m-am maturizat, însă nu este tipic pentru mine să mă emoţionez aşa de uşor pentru că nu mă imprezionează nimic şi nimeni decât dacă persoana în cauză depune eforturi supraomeneşti. Odată ce pătrund în sala de interviu voi păstra totul pentru mine pentru că nu vreau să-mi furaţi ideile dacă îi cuceresc pe angajatori.
După ce am ieşit din sală, eram mai roşie decât aveam nasul când am stat două săptămâni la pat şi am consumat un bax de hârtie igienică, pentru că şerveţelele erau inutile, dar să revenim la oile noastre; cred că a mers bine, adică pot jura că la un moment dat tipul acela scorţos a zâmbit cu un sfert de gură, deşi nu ştiu dacă râdea de ceea ce spusesem (adică de o mică glumă) sau dacă râdea de mine pentru că mi se pare că m-am cam fâstâcit la un moment dat. În sfârşit, totul s-a încheiat prin promisiunea că voi fi contactată dacă se va hotărî că îndeplinesc toate condiţiile necesare.
După această zi stresant de minunată, bine, mai mult stresantă decât minunată, cred că merit să-mi cumpăr o bluziţă sau ceva simpatic şi care este locul cel mai potrivit? Păi nu sunt vreo două mall-uri în Drumul Taberei? Să merg în Platza sau în Afi Palace? Hmm.. Grea decizie. Dacă primul mall nu mă va epuiza, atunci cred că îmi voi lua câte ceva din fiecare că doar sunt o fată conştiincioasă, mi-am luat viaţa în propriile mâini şi vorba aceea, mai sunt şi modestă!
Cum am pătruns în acel loc divin, bineînţeles că nu am puteam decide, asta până când a sosit clipa în care l-am văzut pe el, adică ştiţi că se zice că există dragoste la prima vedere. Credeţi-mă că nici eu nu prea mă încred în astfel de lucruri, dar pur şi simplu nu am putut rezista, aşa că mi-am spus:
- Gata, îmi fac curaj! Trebuie să fie al meu cu orice preţ.
În timp ce am apropiam, o angajată a magazinului respectiv vine lângă mine şi mă trezeşte din visare.
- Am văzut cum vă uitaţi la el şi pot paria că vi se potriveşte ca o mănuşă. Vreţi să probaţi sacoul?
- Da, crede-mă. Şi eu sunt de aceeaşi părere. Aproape că m-am îndrăgostit de el. Ce? De ce râdeţi? Doar nu credeaţi că vorbesc de un băiat? Doar nu o luasem razna să mă duc la el fără se ne cunoaştem.
Am probat sacoul şi nu îi găseam nici măcar un defect, adică parcă fusese creat pentru mine. Adică era şi normal să vină atât de bine la preţul pe care îl avea.
- Deci? Cum vă vine? Vai de mine, vă stă extraordinar şi nu încerc să fiu linguşitoare. Rămâne?
- Da, rămâne.
- Bun, atunci mă duc să îl împachetez.
- Nu, adică dacă aş avea bani, dar cum momentan nu sunt angajată, nu rămâne, dar voi reveni, dacă voi ocupa un loc de muncă.
- Atunci aşa trebuia să spui, nu să mă faci să pierd timpul, a zis angajata de parcă i-aş fi luat din salariu.
- Vai, domnişoară, dar ce amabilă sunteţi! Chiar nu este nevoie să-mi faceţi o reducere! Mai bine plec decât să nu-l iau la preţul iniţial.
Deci nu pot să cred cât ghinion pot avea câteodată şi cât de falşi sunt oamenii uneori! Cu ce drept să-mi vorbească ea aşa? Doar nu i-am zis să mi-l dea pe gratis, ce-i drept, nu aş fi refuzat o asemenea ofertă.
Nici măcar nu ies bine din încăpere că aud un tânăr, a cărui voce îmi părea cunoscută şi mă opresc, ori din reflex, ori din prostie, pentru că uneori am obiceiul să ascult discuţii la care nu particip, adică la care nu sunt invitată.
- Nu vă supăraţi, aş vrea să cumpăr sacoul pe care l-a probat domnişoara.
- Bineînţeles. Pentru cine este?
- Este pentru o veche prietenă care sper că nu m-a uitat.
După cum cred că mintea v-a fugit la Vali , prietnul meu, care nu s-a comportat întocmai ca un prieten, pot spune că aţi ghicit. Chiar el a cumpărat acel sacou şi acum se îndreaptă spre mine.
- Domnişoară, cred că aţi uitat această pungă la casierie.
- Mulţumesc, dar nu cred că mai am chef de glume după ce nu aud nimic de tine timp de un an. Asta e tot ce ai să-mi spui?
- Ce ai vrea să zic?
- Orice, dar nu asta.
- Ai senzaţia că mie mi-a fost uşor? În plus, nu ai de de ai fi supărată pe mine, nu ţi-am făcut nimic!
- Nu, ai făcut exact ce a făcut tata: m-ai părăsit atunci când aveam cea mai mare nevoie să-mi fii alături, ştii bine cât de mult mă stresam cu bacalaureatul şi cu admiterea.
- Da, dar ai intrat pe locul cinci la Universitate, iar bac-ul l-ai luat cu brio.
- Cum? De unde ştii tu toate astea? Ştii ceva? Nici nu mai contează. Am plecat, păstrează sacoul pentru vechea prietenă care nu te-a uitat, eu mă făcut-o deja .
- Maria, fii serioasă! Chiar nu ai simţit că am fost lângă tine tot timpul? Singura problemă este că deabia acum mi-am făcut curaj să îţi vorbesc. Crede-mă că am regretat foarte mult comportamentul meu care a arătat cât de laş sunt şi cât de puţin valorez fără tine alături de mine.
- Te-aş ruga să nu vii acum ca să îmi tulburi viaţa. Nici nu ai idee cât de mult timp mi-a luat să-mi recapăt simţul umorului. Dacă îţi poţi imagina că nici de glume nu mă mai ţineam, atunci probabil îţi dai seama că am fost o epavă după ce ai plecat. Nu m-a deranjat faptul că ai plecat, ci modul în care ai ales să te retragi în lumea ta, să te izolezi şi să nu permiţi nimănui să se apropie de tine.
- Hei, nu mai plânge, a spus el şi s-a apropiat de mine.
De abia atunci am realizat că plângeam şi am simţit că mi se taie respiraţia când l-am simţit lângă mine, când mirosul său mi-a pătruns în fiecare por şi abia atunci când m-a strâns în braţe am realizat cât de mult i-am simţit lipsa.
- Gata! Potoleşte-te! Hai să plecăm de aici, să mergem să vorbim în altă parte.
L-am urmat fără să opun rezistenţă pentru că ştiam că voi regreta toată viaţa dacă aş refuza această invitaţie.
- Vrei să mergem la mine sau mergem într-o cafenea?
- Mi-e indiferent..
- Hai mai bine să mergem la mine. Prefer să nu fie prea aglomerat, deoarece noi doi avem multe de vorbit.
Am ajuns în apartamentul său care nu era deloc grandios, după cum ştiam că avea gusturile. S-a oferit să mă servească cu ceva, dar i-am spus că sunt bine, aşa că a început să-mi povestească ce a mai făcut pentru că avea multe de spus. Se pare că tatăl său se hotărâse să divorţeze de mama sa şi o mare parte din tot acest timp l-au petrecut prin tribunale pentru că tatăl său este pornit să îi păteze numele doamnei Simona.
- Uite ce e, ştiu că nu am nicio scuză pentru comportamentul meu faţă de tine, însă i-am promis mamei că am să o urmez oriunde şi că o voi sprijini să nu se lase călcată în picioare de acea persoană care are senzaţia că banii cumpără totul, inclusiv fericirea.
- Ştiu, nu te judec, însă nu înţeleg de ce nu mi-ai spus nimic, ştii bine că te-am ascultat întotdeauna şi m-am străduit mereu să te fac să te simţi mai bine.
- Da, ştiu, dar eram atât de furios încât aveam senzaţia că aş distruge tot ce e mai frumos în tine şi nu îmi puteam petrmite să-ţi schimb viaţa, pe care nici nu ştii cât o invidiez. Mi-aş dori atât de tare să mă fi părăsit tata când aveam trei ani.
- Nu mai spune asta, măcar pe tine te-a dorit. Poate că s-a răzgândit puţin mai târziu, am încercat eu să destind atmosfera.
- Da, ai dreptate. Cred că s-a răzgândit mai de mult, dar deabia acum şi-a făcut curaj să spună lucrurilor pe nume.
- Hei, era o glumă, nu cred că e nevoie să reacţionezi aşa!
- Ştiu, dar eu vorbem serios. Vroiam să te felicit că ţi-ai ales facultatea la care ai visat dintotdeauna.
- Mulţumesc. Şi eu sunt fericită că am ajuns până aici. Tu la ce universitate eşti?
- Tot la Universitatea Bucureşti.
- Serios? Ce coincidenţă. La ce facultate?
- La Drept.
- Nu ştiam că te pasionează dreptul. Credeam că eşti total dezamăgit de sistemul juridic din România.
- Păi tocmai de aceea mă ales această facultate. Simt că este timpul ca cineva să facă o schimbare.
- Da, şi tu te-ai schimbat destul de mult.
- Mai mult decât ai crede... Oricum vreau să îţi spun ceva ce nu am avut ocazia să-ţi spun când ar fi trebuit, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Când eram în clasa a şaptea am realizat că sunt îndrăgostit de tine, iar la liceu mi-am dat seama că, de fapt, te iubesc.
- Wow… Nu ştiu ce să zic.. Nu mă aşteptam la o asemenea declaraţie după atâta timp (chiar sunt surprinsă).
- Nu trebuie să-mi răspunzi acum.
- Ba da. Ce-i drept, şi eu am realizat că te iubesc de-abia atunci când te-am pierdut. Dar acum cred că deja este prea târziu să mai facem ceva în acest sens. Am crescut, ne-am maturizat, gândim altfel şi, după cum bine zici, ne-am schimbat amândoi chiar mai mult decât am fi crezut.
- Eşti sigură? Cred că mai ai nevoie de puţin timp.
- Uite ce este, nu vreau nici să-ţi tai creanga de sub picioare, dar nici să-ţi faci iluzii deşarte nu îmi doresc. Este adevărat că încă am sentimente puternice pentru tine, dar în niciun caz nu mai este iubire, ştii bine că focul neîntreţinut se stinge.
- Da, probabil ai dreptate. Nu te-am apreciat suficient cât te-am avut. Cred că înţeleg cum te-ai simţit când am plecat fără să spun nimic.
- Nu, nu înţelegi. Eu sunt aici, nu plec nicăieri. Sunt aceeaşi prietenă din-totdeauna, dar atât, nimic mai mult. Nu ar avea rost să suferim mai mult. Eu sunt fericită că am avut ocazia să vorbim. Chiar simt că m-am eliberat acum că am vorbit cu tine. Mi-a fost dor de clipele astea.
- Şi mie, a spus el aproape fără voce.
- Eu trebuie să plec, am stat prea mult. Aştept un telefon.
- În regulă.
- Maria!
- Da, am zis eu.
- Ce s-ar fi întâmplat dacă discuţia asta ar fi avut loc cu un an în urmă?
- Va rămâne un mister absolut pentru mine, am spus eu zâmbind după care am plecat.
Nu m-am mai simţit de mult timp la fel de eliberată ca acum, pot spune că sunt cu adevărat fericită şi împlinită, iar pe deasupra m-am mai făcut şi cu un sacou formidabil. Recunosc că mă gândesc cum ar fi stat lucrurile dacă această conversaţie ar fi fost purtată cu mai mult timp în urmă, dar noi ne cunoşteam atât de bine încât între noi nu mai exista niciun secret şi dragostea fără mister nu are niciun farmec. Acum viaţa ne-a schimbat prea mult şi nu ştiu dacă mai suntem compatibili. Oricum, nu aş putea să mai fiu cu o persoană care nu are încredere în mine. Am ajuns în garsonieră aproape dansând de drag, nu ştiu dacă din cauză că mă întâlnisem cu Vali sau din cauza sacoului. Văd că am un mesaj ceea ce înseamnă că probabil s-a întâmplat ceva important pentru că puţine persoane mai folosesc telefoanele fixe în zilele noastre. Puteţi ghici ce mi s-a întâmplat din moment ce sunt extaziată? Ei bine, tocmai am primit vestea că am fost acceptată la locul de muncă pentru care am aplicat şi nu oricum, cu toate mulţumirile de rigoare că voi face parte din echipa lor de muncă, sunt carismatică, simpatică, deşteaptă şi alte nenumărate calităţi, deşi am reformulat eu puţin mesajul, nu am dat un citat.
Seara asta va fi cu siguranţă una dintre cele mai fericite din câte am trăit, deşi nu ştiu dacă voi dormi în noaptea aceasta la cât de euforică sunt. Cred că a venit şi rândul meu să mă bucur de viaţă şi de toate satisfacţiile pe care aceasta ni le aduce şi deabia aştept prima mea zi de lucru, mai ales că şeful meu cel scorţos nu pare să aibă mai mult de treizeci de ani şi presimt că voi destinde eu puţin atmosfera, dar cam atât pot spune despre mine pentru moment şi singurul sfat bun pe care i-l recomand oricui este să ia viaţa ca pe o glumă şi să trăiască la maxim fiecare moment, la fel cum eu voi face de acum înainte (chiar mai mult decât am făcut-o până acum).