În jurul acestui obiect străin denumit teatru, există mai multe perspective, ca antropologia, sociologia, pragmatica, semiologia, care îl analizează. Teatrul este mai puţin o experienţă literară, ci o prezenţă sau o experienţă. Teatrul este o abordare semiotică orchestrală de coduri şi semne teatrale care contribuie în egală măsură la o înţelegere mai bună a obiectului teatru. Cunoştinţele elementare ale semnelor pot uşura înţelegerea fenomenului complex care este spectacolul teatral. Prin intermediul teatrului se pot surprinde şi exprimă situaţii esenţiale privind gândirea, comportamentul şi acţiunea socială. Afinitatea frapantă între societate şi teatru a fost evidenţiată încă din antichitate. Asociabil altor activităţi de reprezentare publică (precum ritualurile, întrecerile sportive, meetingurile politice), teatrul se delimitează prin funcţia poetică (de la conotaţiile lumii şi laitmotivele muzicale, la cele gestuale şi existenţiale), prin ficţionalitate (lumea universului ficţional se construieşte ca o alternativă a lumii reale) şi prin polivalenţa textualizării. Teatrul manipulează sistematic repertoriul de semne şi procedee teatrale pe care locutorii le utilizează spontan: ostensiunea, mimica, gestualitatea, interacţiunea.
Interacţiunea scenică: la nivelul personajelor ficţiunii
sau la nivelul comunicării non-funcţionale: eventualele discuţii între
personajele secundare în momemente de non-acţiune. Interacţiunea actor-public:
la nivelul „iluziei” având ca efect „catharsis-ul” aristotelic sau la nivelul
demontării iluziei. Interacţiunea spectatorilor: la nivelul ficţiunii. Exemplu:
copiii care intervin în desfăşurarea „istoriei” prin replici ca: „ Nu mânca
mărul, Albă ca zăpada!” sau la nivelul lumii reale – comentariile legate de
prezenţa actorilor, sancţionarea prin aplauze sau fluierături a jocului
acestora. Teatrul mymesis-ului este un teatru carusel – spectatorul îmbrăcat
într-o istorie pe care nu o controlează, se iluzionează asupra fiinţelor,
peisajelor întâlnite. Teatrul anti-mimesis-ului este un teatru planetarium,
opoziţie aparţinând lui Brecht, planetarium în care mişcările astrelor se sunt
reconstituite schematic, iar spectatorul păstrează distanţa faţă de ele. Conceptul de semn este perfect adecvat
teatrului ca sistem de semne de gradul al doilea. Lumea teatrului este un
sistem modelant secundar, o lume paralelă şi închisă în sine însăşi. Bertolt
Brecht afirma că „teatrul trebuie să semnaleze realitatea, mai degrabă să o
încarneze.” Faţă de teatrul grec (persoana ca mască, deci disocierea
actor-personaj) evoluţia teatrului occidental va însemna răsturnarea
perspectivei: personajul se va identifica tot mai mult cu personajul pe care îl
întruchipează. Identificare ce se va transmite şi cititorului. Personajul
încarnat de actor este un semn motivat, care seamănă cu modelul său (actorul
este un semn iconic nu numai din punct de vedere fizic, ci si psihic. El
seamănă cu caracterul personajului său, din moment ce execută acţiunile
acestuia. Exista şi reacţia eronată de a respinge un actor pentru că a jucat un
anumit rol). Personajul are şi o încărcătură indicială: printr-un detaliu de
pronunţie, manieră de a se mişca. Actorul indică de la prima sa apariţie
apartenenţa socială a personajului. Astfel că, relaţia emiţător-receptor devine
esenţială.
Umberto Eco afirma faptul că, o convenţie semiotică se stabileşte când o relaţie între două semne a devenit regulă şi această regulă a fost înscrisă: “Este
vorba de semn ori de câte ori un grup uman decide să folosească ceva drept
vehicul pentru altceva. Iată deci cum elemente care provin dintr-o sursă
naturală pot fi înţelese ca semne.”
Dacă luăm ca
exemplu piesa Oedip rege, o piesă tragică de excepţie, observăm că piesa începe
cu monologul lui Oedip către
un preot, căruia îi împărtăşeşte mâhnirea pricinuită de epidemia de ciumă care a cuprins
cetatea. Aceasta era cauza unui bluestem năpustit asupra Tebei, un canon pe
care l-a primit Oedip. Originea pedepsei îşi are originea de la tatăl său Laios, care i-a mâniat
pe zei, prin necinstea adusă
în casa lui Pelops,
răpindu-l şi batjocorindu-l pe Crissipus – fiul său.
Zeii au adus un bluestem asupra lui
Laios, care a urmat să fie
ucis de fiul său – Oedip. După împlinirea profeţiei, a apărut un nou păcat şi
un nou vinovat ce trebuia pedepsit –Oedip, ucigaşul de tată şi cel ce a săvârşit incest cu mama sa.
Acest periplu de evenimente însumează mitul Tebei,
ce poate fi privit ca un cod de semne: păcatul (necinstirea lui Crissipus)
–mânierea zeilor(blestemul asupra lui Laios) –pedepsirea lui Laios (uciderea
lui) – păcatul nou (paricidul şi incestul) –mânia zeilor (molima) –
autopedepsirea (scoaterea ochilor).
Citește
materialul integral în ComUnique Nr. 10-12 / 2015