Convorbire cu Prof.univ.dr. Sorin CRIŞAN
– Domnule Profesor Sorin Crişan, în primul rând am dori să ne spuneţi cum vi s-a părut anul care a trecut, din punct de vedere al evenimentelor culturale?
Este dificil să faci o retrospectivă a evenimentelor culturale, în măsura în care nu ţi-ai propus să parcurgi tot ceea ce s-a întâmplat de-a lungul unui an şi într-o arie de evenimente extrem de largă. Şi, oricum, nu mă pot considera sub nici o formă un barometru al vieţii culturale, de la noi sau de aiurea. Am putea să vorbim despre Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu sau despre Festivalul „George Enescu”, însă, cred, că pe lângă aceste evenimente majore, extrem de vizibile pentru un public larg, au avut loc numeroase evenimente fără ecou, dar cu nimic mai puţin importante faţă de marile manifestări culturale, din perspectiva a ceea ce ele şi-au propus şi au realizat. Apoi sunt evenimentele internaţionale organizate de România, prin ICR, sau cele la care s-au promovat parteneriate; este suficient să ne gândim, în acest sens, la montarea piesei „Kebab” de Gianina Cărbunariu în Turcia, la Istanbul. A mai avut loc şi întâlnirea de excepţie de la Ateneul Român a lui Andrei Pleşu cu eseistul polonez Adam Michnik. Şi, să nu uităm, anul trecut s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Emil Cioran. Sunt multe, prea multe evenimente pe care ar trebui să le menţionez...
– Care sunt cele mai interesante cărţi pe care le-aţi citit?
Mai întâi ar trebui să definim termenul „interesant”, întrucât acesta poate să acopere sensuri şi semnificaţii dintre cele mai diferite. Dacă prin acest cuvânt vizăm divertismentul, atunci aş putea să vorbesc despre romanele poliţiste de care nu mă pot despărţi, cele semnate de Georges Simenon, dar, mai nou, cele ale nordicilor, între care Stieg Larsson. De buna seamă, unele sunt lejere, cuminţi din punct de vedere scriitoricesc, însă simt nevoia de a evada uneori din mijlocul cărţilor cu care îmi petrec majoritatea zilelor, cele de estetică şi filosofie, de teoria teatrului şi exegeză literară. Am descoperit de câţiva ani romanele lui Ian McEwan, un scriitor pentru care ficţiunea în sine ne apare ca personaj. Citesc şi recitesc clasicii antici, Shakespeare şi Dostoiewski. În rest, îmi aloc o bună parte din timp încercând să mă ţin la curent cu noutăţile din zona cărţilor despre teatru şi din cea a studiilor care nu abandonează reprezentaţia teatrală în braţele cronicilor de întâmpinare şi în cele ale spectatorilor care caută buna dispoziţie, intuind pe undeva că prin artă putem încerca să ne depăşim condiţia umană, aruncând o privire în lumea de dincolo de contingent. Acum (nepermis de târziu) am încheiat lectura la una dintre cele mai fascinante cărţi de critică literară pe care le-am citit vreodată, cea a lui Ion Vartic, Cioran naiv şi sentimental, o demonstraţie de probitate exegetică şi de supleţe a stilului. Fişez cartea lui Eugenio Coşeriu, Istoria filozofiei limbajului şi mă aşteaptă, stivuite, alte câteva zeci de lucrări pe care încă nu am idee când o să le parcurg.
– Apropos de cărţi, la Editura Ideea Europeană aţi publicat, în 2011, o carte intitulată Sublimul trădării. Ne puteţi spune de ce aţi ales acest titlu paradoxal?
Titlul a ieşit la lumină în momentul în care am încheiat lucrul la carte. Tot ceea ce am ştiut, de-a lungul întregii cercetări, a fost că doresc să înţeleg modalităţile, formele în şi prin care „realul scenic” modifică – adică „trădează” – realitatea cotidiană. Însă am încercat să trec dincolo de maniera de interpretare pur teatrale şi să scot la iveală ceea ce constituie latura ontică a reprezentaţiilor, instrumentele prin care Eu şi Tu se pun în relaţie, pentru a se putea cunoaşte pe sine şi pe altul. Desigur, o atare incursiune nu este lipsită de riscuri, întrucât nu am putut evita chestiunile legate de filosofia limbajului şi, mai ales, de estetica unui limbaj complex, paradoxal în sine – ameţitor uneori prin ceea ce relevă –, cel al teatrului. Întrebarea pe care mi-am pus-o şi care încă îmi persistă în memorie este: ce reprezintă întâlnirea, comuniunea spectatorilor? Trebuie să admitem că, în existenţa de zi cu zi, comunicarea se sprijină pe intenţia lui A de a-l convinge pe B de conţinutul exact al cuvintelor pe care le rosteşte şi de o realitate extralingvistică semnificantă. Or nimic nu ne îndreptăţeşte să afirmăm că acest lucru se şi petrece. O aceeaşi deducţie o putem aplica, până la un punct, desigur, şi expresiei verbale scenice. Şi, atunci, care este rostul de a-fi-împreună-cu-altul în calitatea de spectator? Un posibil răspuns îl găsim în speranţa creatorilor de teatru de a întrona o „limbă universală” care să depăşească inconvenientele gnoseologice de care s-au lovit Descartes, Leibnitz şi alţii. Arta dramatică – ca formă abilă de legare a sunetelor, gesturilor şi afectelor – nu aspiră să atingă pragul artefactelor sau al stărilor de lucruri, ci al virtualităţii Fiinţei, al esenţei lumii, al semnificaţiilor ultime, al ideilor generale, al realităţii „reale”. În acest fel, oricâtă coerenţă ar dori să probeze, reprezentaţia ne apare ca un (alt) exemplu de abstractizare a lumii în care trăim.
– Titlurile de capitole şi subcapitole sunt atât de frumoase încât ar merita citate toate, iar cartea citită chiar şi numai pentru ele; am încă în memorie: Pretextul realităţii, De la subiectivare la inventarea realului, Tragicul interiorităţii sau,,subiectivitatea reflectată în sine”, Jocul teatral sau închiderea ludică, A juca înseamnă a-fi-jucat sau Către lucrurile însele. Ar putea rezulta din ele şi o definiţie a teatrului sau aceasta trebuie căutată în interiorul cărţii?
O definiţie a teatrului nu cred că poate fi dată. Un lung şir de tatonări există de la Arsitotel până în zilele noastre. Cu unele dintre ele ne reîntânim de-a lungul veacurilor, cu altele încercăm să descifrăm faţete ascunse ale artei despre care vorbim, faţete pe care abia le-am intuit sau despre care n-am avut nici măcar idee. Oricum, semnificaţia actului teatral (a colectorului de semne scenice) nu se pliază pe un lucru recognoscibil într-o formă sau alta, ci pe cunoaşterea acestui lucru, pe ceea ce Sfântul Augustin (în altă ordine de idei, un deloc iubitor al teatrului!) numea, în – De magistro, IX, 26 – cognitio rei: „Cunoaşterea unui lucru este preferabilă semnului cu ajutorul căruia o efectum, deoarece se ştie că nu cunoaşterea a fost dată pentru semn, ci semnul a fost instituit în scopul cunoaşterii.” Exemplul este cel al teatrului-în-teatru, prin care reprezentaţia dobândeşte o funcţie auto-referenţială, desemnându-se pe sine ca joc scenic, încărcat cu sens şi distinct de un al „joc”, cel cotidian. Ca urmare – şi aici întâlnim, din nou, orizontul de idei al Sfântului Augustin –, spectatorului i se dă prilejul să-şi pună la încercare capacitatea de înţelegere şi interpretare mai curând prin intermediul lucrului genezic, la care trimit acţiunea şi gesturile scenice, decât prin mijlocirea semnelor reprezentaţiei, care se precipită să închidă plaja semnificaţiilor. Afirmaţia vine şi în sprijinul teoriei care pune sub semnul întrebării atributele literarităţii teatrului, stabilindu-i artei scenice menirea reprezentării şi transformării textului piesei în acţiune fizică, în exhibare a unei întâmplări anume alese. Dar cum să devii martor al unor întâmplări care s-au petrecut într-un timp apus ţie sau în cel al unor fapte care sunt rodul imaginaţiei autorului (dramatic şi / sau scenic)? Cum ar putea spectatorul să cunoască un lucru, atâta timp cât în faţa sa apar doar semnificaţi, semne care ţin locul la ceva de dincolo de scenă? Poate ar trebui să ţinem seama de suma reprezentărilor care s-au fixat în memoria noastră, de experienţele nemijlocite, proprii, cu ajutorul cărora putem verifica veridicitatea celor înfăţişate. În acest fel „vorbim despre realităţile prezente în noi, pe care le întrezărim prin mijlocirea acelei lumini interioare a adevărului, de care se bucură şi prin care se luminează însuşi acela pe care îl numim omul lăuntric.” (Augustin, ibidem, XII, 40). Aici Sfântul Augustin vorbeşte despre puterea „contemplaţiei”, despre o experienţă interioară prin care ceea ce ni se reprezintă poate fi considerat „adevărat” sau „fals”, dar, mai mult, cu sprijinul căreia putem păşi la un nivel superior al cunoaşterii. Or, dacă Sfântul Augustin se opreşte cu deducţiile aici, nimic nu-l poate abate pe spectator să încerce un alt drum, caz în care reasamblarea imaginilor teatrale ar genera noi forme de cunoaştere şi semnificare sau, altfel spus, semnificanţii ar deveni semnificaţi capabili de a genera noi semnificanţi.
– Aveţi o încântătoare pleiadă de analiză a lumii teatrului, de la Circul lumii la D.R. Popescu (2002) şi Jocul nebunilor (2003) la Teatru, viaţă şi vis (2004), Teatrul de la rit la psihodramă (2007), Teatru şi cunoaştere (2010) şi acum Sublimul trădării. Pentru o estetică a artei teatrului. Ce va urma?
Urmează să apară, în acest an, Arta, fizionomia şi circulaţii cărţii în secolele XV-XVI, în Transilvania, o carte de istorie a culturii, desigur cu accent pe evoluţia tiparului în spaţiul geografic amintit. Lucrez, de asemenea, la o carte despre utopie: De la teatrul utopic la utopia teatrului. Sunt interesat să văd dacă imaginarul joacă un rol major în construcţiile utopice, convins fiind că, pe de altă parte, teatrul este unul dintre instrumentele exemplare prin care idealurile iluzorii pot fi interogate.
– Ianuarie este luna dv. de naştere, dar şi a marelui poet Mihai Eminescu... Astăzi, într-o atât de mercantilă post-postmodernitate, receptarea marelui romantic mai poate fi una adecvată?
Pentru cei care adoptă cultura ca mod de a fi, receptarea lui Eminescu este oricând adecvată. Marea literatură şi marea artă nu au nevoie de un timp anume pentru a te apropia de ele. Ba, mai mult, ele pot reprezenta căi de salvare din prăpastia preocupărilor meschine şi a unei păguboase egolatrii.
– Cea mai dificilă întrebare la care aveţi dreptul să nu răspundeţi: dacă dv. aţi fi ministrul culturii cum aţi sărbători aceasta zi atât de importantă pentru cultura noastră?
În acelaşi mod în care o sărbătoresc şi din postura pe care o am acum, printr-o imensă bucurie.
– În ansamblu, chiar dacă nu trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, se poate spune că, măcar din punct de vedere cultural, lucrurile merg spre bine sau...
Îmi este imposibil să răspund. Nu cred că binele şi răul pot fi excavate din această lume sau din oricare alta. Aşa încât să-l ascultăm pe Epicur – măcar cu umor dacă ne este greu altminteri –, cel care afirma că „destinul duce pe cel ce consimte şi târăşte pe cel care se împotriveşte”.
– In final, vă adresez un sincer LA MULŢI ANI! din partea redacţiei, dar şi invitaţia de a deveni membru de onoare al revistei,,Comunique”!
Mă simt onorat şi vă mulţumesc.
A consemnat George Motroc