Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti a fost gazda unor evenimente care au reunit artele plastice şi dansul. Studioul ’’ Artele plastice şi dansul’’ a adus împreună la iniţiativa Lianei Tugearu, critici de artă, muzeografi, balerini şi muzicieni, pentru a ilustra dorinţa de asociere şi cumulare a experienţelor trăite separat în ceea ce priveşte reflexia dansului în artă.
Programul s-a desfăşurat între 1985 şi 1997 şi a fost alcătuit din opt programe, fiecare program, conţinând între cinci şi opt spectacole.
Programul inaugural a pornit de la o expoziţie de sculptură modernă, deschisă în 1979, la Muzeul Rodin din Paris intitulată Muzica şi Dansul. Liana Tugearu a scris un eseu pe tema ritmului care direcţionează spaţial sculptura, segmentează scurgerea temporală a muzicii şi marchează dansul atât spaţial cât şi temporal. Raluca Ianegic a compus o coregrafie care cuprindea dansuri inspirate din sculptura lui Brâncuşi, precum lucrarea Zbor sau Cuminţenia Pământului interpretate pe un cvartet de coarde de Maia Ciobanu.
Al doilea program a fost dedicat Indiei, Confluenţe de gând şi ritm. Prezentarea dansului aşa cum apare el în pictura şi sculptura indiană a fost făcută de Carmen Brad, care sublinia strânsa legătură dintre imagine şi simbol în arta indiană. Cu această ocazie coregraful Ion Tugearu a susţinut împreună cu alţi cinci dansatori, un recital de dans prin care se dorea evidenţierea confluenţei culturii româneşti cu cea indiană, pe linia Eminescu, Blaga, Brâncuşi. Astfel, pe muzică indiană ilustrată de Ravi Shankar, O oră de iubire, era un eseu coregrafic surprindea interferenţe de idei dinte Luceafărul eminescian şi fragmente din Katha Upanishad. Coregrafia Unul în doi şi doi în unul, pleca de la un text din Brhadaranyaka Upanishad şi de la Sărutul lui Brâncuşi.
Programul trei şi opt au avut ca temă dansul ritmic românesc realizate coregrafic de Vera Proca şi grupul Columna. În programul al treilea recitalul de dans intitulat Desenul şi Dansul, pasiune şi disciplină, a fost însoţit de o prezentare făcută de Ioana Beldiman a schiţelor şi crochiurilor în creion şi cărbune făcute de Mac Constantinescu în studioul balerinei Floria Capsali.
Pentru programul al optulea, spectacolul ritmic de dans românesc, Sărbătoarea, ipostaze ale spiritualităţii româneşti a fost însoţit de un eseu asupra picturii Magdalenei Rădulescu, conceput de Andrei Paleolog.
În programul patru, denumit Mâna cugetă şi descoperă gândul materiei, Codruţa Cruceanu a amintit sculptura lui Brâncuşi, Moore sau Barbara Hepworth. Dansul a fost interpretat de compania Contemp şi de de elevii ai Liceului de coregrafie, care pe muzică de The Beatles concurau prin ‚’’fotogramele’’ lor sculptura‚’’dezvăluind uriaşul rol pe care îl deţinea tăcerea în muzică şi poezie, golul în sculptură şi nemişcarea în dans’’( Luminiţa Vartolomei,’’Confluenţe’’, în Contemporanul,ian.1996).
Programul cinci a avut ca temă Valoarea gestului în artele plastice şi în dans, susţinut teoretic de Andrei Paleolog care puncta momente din istoria artelor europene şi care a fost urmat de recitalul coregrafic susţinut de balerini ai Operei Române care, urmând acelaşi traseu cronologic începeau cu ilustrarea Poemului Bizantin de Doru Popovici, continuau cu Pentru ce? după Goya, ajungând la Omagiu lui Ţuculescu tot de Doru Popovici.
Programul şase a avut ca temă opera lui Toulouse Lautrec şi dansuri ale epocii 1900. Elena Mateescu a susţinut un discurs despre Art Nouveau, iar balerini ai Operei au interpretat dansuri negre aduse la Paris de unul dintre personajele lui Lautrec, Achille dar şi french - cancan.
În programul şapte locaţia s-a schimbat pe scena Theatrum Mundi fiind abordat un spectacol care evoca lumea Evului Mediu#.
Muzeul de artă a devenit astfel un spaţiu deschis experimentelor şi regăsirilor, perpetuând experienţa pe care Europa de Vest sau mai înainte S.U.A., o avuseseră în organizarea de astfel de evenimente. Inspirată de o expoziţie de la Paris, manifestarea din România a permis pentru prima dată în anii ‚’’80, o deschidere a porţilor muzeului pentru evenimente suprapuse sau colaterale expunerii permanente. Rolul dansului a fost legat de ilustrarea sau punerea intr-o formă nouă, adesea amintind de original, a operei unui artist sau a unei perioade. Crearea unei atmosfere în care dansul intră în rolul operei de artă, o descompune, o reinterpretează, nu face din el decît să sugereze o viziune de supunere faţă de opera de artă pe care o însoţeşte sau o evocă.
Relaţia artelor plastice cu dansul a fost mai întâi descoperită pe scena teatrelor din capitală. De data aceasta spectacolul de dans care era o creaţie independentă a coregrafului era însoţit de lucrări ale artiştilor chiar pe scenă, aşa cum s-a întâmplat în 1974, la Teatrul Ţăndărică, atunci când lucrări ale sculptorului Alexandru Călinescu - Arghira erau plasate acolo în timpul dansului creat de compania Contemp#. Experimentul a fost repetat şi în 1979, pe scena teatrului Mic, compania Contemp având ca şi colaboratoare pe Wanda Mihuleac, totul într-o atmosferă compusă din lucrări de artă obiectuală ale lui Mihai Epure.
Ion Tugearu a beneficiat în anul 1990 de o scenografie creată de Marcel Chirnoagă atunci când a prezentat spectacolul Puntea în care artistul a introdus două steaguri cu Serafimi#.
Într-o discuţie cu coregrafa Raluca Ianegic am aflat direcţiile principale şi influenţele de la care dansul contemporan românesc a pornit. Am aflat cum în anii ’70-’80, a pătruns şi la noi interesul pentru performance, care a avut un mare impact asupra unor coregrafi importanţi.
În spaţiul coregrafic românesc demersul şi poziţia faţă de scenografie şi artele plastice o regăsim ca un ecou viguros ce vine dinspre Europa pe filieră germană, şi din spaţiul american. Spaţiul german a influenţat lucrări ale coregrafilor Iris Barbura, Trixi Kekais, iar mai aproape de timpurile noastre, toate recitalurile semnate de Miriam Răducanu. Artele plastice prin filiera Germană sunt prelucrate de asemenea personalităţi ce au dezvoltat o cultură a imaginii, a gestului, care izvorăşte din imaginea plastică. Rezultatul a fost legat de naşterea unei culturi a costumului, şi a spaţiului scenic care este sugerat fie ca semn fie ca simbol.
De la spectacolele semnate de Miriam Răducanu, la spectacolele semnate de Adina Cezar, Raluca Ianegic sau Sergiu Anghel, artele plastice sunt prezente printr-un demers scenografic mai amplu, mai consistent, ocupând alte funcţii şi calităţi de ordin scenografic decât cele menţionate mai sus (această afirmaţie ţine cont de multiplicitatea demersurilor de artă plastică şi de realizare a scenografiei în cadrul spectacolului).
Toţi aceşti coregrafi realizează în afară de spectacolele convenţionale ale scenei, lucrări în diferite spaţii neconvenţionale, pornind de la muzee, mişcare de stradă sau dans, în alte tipuri de arhitecturi precum Palatul Mogoşoaia, Curtea Veche, dând dansului statutul de performance.
Un astfel de performance a fost susţinut de Raluca Ianegic în anul 1982. Memoria trupului uman a fost conceput alături de Wanda Mihuleac şi compozitorul Octavian Nemescu. Reprezentaţiile se desfăşurau în locaţii diferite pe parcursul aceleiaşi zile, pornind din curtea Muzeului Colecţiilor la sala Kalinderu, şi de la Kalinderu la Orizont.
Compania Contemp, condusă de Adina Cezar, a realizat un performance într-o sală de expoziţie în anul 1993, la ARTEXPO, cu ocazia expoziţiei Avangarda artistică în anii ‚’20-’30. Artele plastice sunt prezente atât ca substanţă cât şi în toată materialitatea lor în modalitatea de concepere a lucrărilor. Există pentru toţi creatorii români menţionaţi o osmoză între substanţa demersului de artă plastică şi substanţa gestuală, o interinfluenţare între stilistica operelor de artă plastică şi stilistica mişcării coregrafice. Ei îşi ataşează prezenţa corporală în mişcare lucrărilor de artă plastică dând performance-ului o nouă complexitate de opţiuni, prin exploatarea în funcţie de repertoriul lor, fie structuri coregrafice, fie structuri gestuale, fie structuri de imagine, fie microstructuri de acţiune sau de situaţie. În cadrul acestor performance-uri se instalează între evoluţia corporală şi arta plastică un raport uneori complementar alteori de autonomie. Voit uneori minimalist, alteori esenţialist, şi de cele mai multe ori unul de combustie reciprocă în funcţionalitatea performance-ului ca un întreg cu legi speciale.
Generaţia tânără de coregrafi între ai cărui reprezentanţi s-au remarcat, Mihai Mihalcea, Cosmin Manolescu sau Varvara Ştefănescu, renunţă la reperele scenografice, se apropie de zona experimentului în care includ performance-ul şi arta video cât şi arta povera. În zona marginală din care ei se revendică apelează adesea la problematici ce nu ţin de estetic sau conceptual cât de critică socială sau autobiografie, probleme pe care dansul în S.U.A. le descoperise în anii ’70.
Performance-ul Stars high Amnesia’s sky, prezentat de Mihai Mihalcea la Sala Atelier a Teatrului Naţional din Bucureşti, în anul 2005, se situează în zona de non dans.’’ Refuzul personal, temporar, de a mă mişca a venit din absenţa unui răspuns mulţumitor la întrebările pe care le am despre mişcare’’, susţine Mihai Mihalcea.’’ Cred că este şi refuzul de a prelua tehnicile care mi-au fost ’’ transmise’’, singura utilitate a cursurilor de la U.N.A.T.C.( secţia coregrafie de la Universitatea de Teatru) fiind aceea de a-mi arăta cum nu trebuie să creez’’. Improvizaţia stă la baza acestui performance, care îşi propune perpetuarea unui instantaneu. Pe parcursul lui, se remarcă trei personalităţi, care intră în contact cu Mihai, care propune o temă pe care cele trei personaje o asimilează şi o relaţionează şi cu filmul (creaţie artistului video Andu Dumitrescu). Miza a fost aceea a legăturii dintre memorie şi performativitate, dintre trecut şi prezent.