MOTTO:
“Societatea noastră industrială şi comercială are,
ca toate celelalte, o plagă; această plagă o reprezintă
muncitorii. Nici o fabrică fără muncitor : cu ei, mereu
în stare de necesitate şi în număr din ce în ce mai mare,
nici un răgaz de linişte pentru societate. Fără comerţ,
societatea noastră lâncezeşte, stagnează, moare;
revitalizaţi-l, îmbogaţiţi-l, dezvoltaţi-l, şi veţi îmbogaţi
în acelaşi timp o populaţie proletară care trăieşte de pe
o zi pe alta, pe care un accident oricât de neînsemnat o
poate lipsi de mijloacele de subzistenţă.”
(Saint – Marc Girardin)1
Studiul de faţă pleacă de la premiza că omul este fiinţa care, în general, îşi creează conjunctura şi ambianţa de viaţă, prin puterile sale fizice, morale şi intelectuale. În mod special, aspectele diverse ale societăţii engleze din Epoca Industrială au fost determinate ( cum s-a arătat deja, în Introducere) tot de om, de o anumită mentalitate a sa, de un anumit stadiu al devoltării sale morale şi psihice, al inţelegerii sale. Considerăm, de aceea, că o perspectivă antropologică asupra epocii de industrializare masivă a Angliei (subînţelegându-se aici atât ontologia cât şi gnoseologia) este un necesar liant pentru închegarea cât mai adecvată a imaginii romanului englezesc ce surprinde aspecte sociale din vremea respectivă.
Rămâne de înţeles în ce condiţii se produce marea invazie a romanului – specie majoră a literaturii şi adevărate „recipiente sub presiune” – în epoca venirii la putere a reginei Victoria şi, totodată, a revoluţiei industriale.
Secolul al XIX-lea a fost marcat, nu numai în Anglia, dar în toată Europa, de ascensiunea la putere a burgeziei, a micilor şi marilor comercianţi, industriaşi, deţinători de capital. Poate fi împărtăşită opinia a numeroşi istorici europeni, că secolul al XIX-lea a început, în fond, în 1789, anul Revoluţiei franceze, şi s-a întins până în 1914, anul izbucnirii primului război mondial. Epoca burgheză a început cu asaltul asupra Bastiliei şi s-a sfârşit în zgomotul asurzitor al tunurilor războiului mondial din 1914.
Marele eveniment din 1979 aducea lumii o idee mai elaborată despre libertate. Erau recunoscute drepturile universale ale omului, era eliberat de constângerile clasei sociale de origine individul, era asigurată participarea cetăţtenilor la viaţa politică şi, de asemenea, suveranitatea naţiunii formate din cetăţeni şi ancorarea la o constituţie a regimului, oricare ar fi fost el.
1. Saint Girardin, în Journal des Debats, concluzii cu privire la zilele fierbinţi din Lyon, din noiembrie 1831, când s-a desfăşurat greva muncitorilor de la fabricile de mătase, totul în volumul Omul secolului al XIX- lea de Ute Frevert, H. G. Haupt., Editura Polirom, Bucureşti, 2002, p.17.
Omul nu căpăta atunci numai libertate politică. El era eliberat şi de impedimentele economice şi sociale, printr-un diversificat program de reforme. Astfel, el devenea un individ cu libertatea de a-şi alege profesia, independent de originea sa socială, cu posibilitatea de a-şi cumpăra teren destinat exploatării şi scutirea de orice gen de restricţii (în afara celor de ordin economic, bineînţeles), cu dreptul de a locui după libera lui alegere.
La prima impresie, s-ar putea spune că omul reintrase intr-o perioada edenică, că regăsise, în sfârşit, Paradisul pierdut. Dar era oare aşa? Mişcările revoluţionare şi reformatoare, despre care am vorbit anterior, din vremea aceea, arătau că omul e liber dar numai în măsura în care este subiect economic. În inepuizabila natură a omului, se producea, astfel, o zguduire sufletească puternică: de la filozofii iluminişti ai secolului al XVIII –lea, care reclamau şi proclamau maturitatea spirituală, adică primordialitatea valorilor spirituale, scara de valori se inversa şi începuse vremea consideraţiei sau desconsideraţiei în funcţie de bogăţia materială a individului. Ce însemna aceasta? Însemna că, dintr-o singură lovitură puternică (aşa cum fusese Revoluţia din 1789) erau sfărâmate cele mai puternice vechi înclinaţii, erau distruse cele mai adânc înrădăcinate obişnuinţe, ca şi când revoluţia ar fi şters, ar fi ars cu flacăra ei întreaga istorie anterioară a omului, pentru a începe o istorie nouă, sub un stindard nou.
Noul steag avea „ stema” industrializării în centru. Marea Britanie a fost statul pionier în care s-a produs schimbarea fundamentală în sfera productivă, determinând şi o creştere vertiginoasă a activităţii economice, cu repercursiuni în ceea ce privea raporturile dintre oameni. În doar câteva decenii, datorită incipientei organizări capitaliste, noile tehnologii mecanizate au înlocuit vechile mijloace de producţie, bazate în cea mai mare parte pe munca manuală. Introducerea lor avea drept consecinţă creşterea productivităţii care, la rândul ei, determina extinderea pieţei bunurilor materiale de natură industrială, atăgându-se, astfel, tot mai multă forţă de muncă. Dacă la începutul secolului al XIX –lea majoritatea covârşitoare a oamenilor îşi găsea încă propria sursă de subzistenţă, în agricultură, situaţia apărea mult schimbată după ce-a de-a doua jumătate a secolului şi, mai ales, spre sfârşitul lui, când se înregistra un număr tot mai mare de femei şi bărbaţi implicaţi în activităţile industriale şi urbane.
Omul secolului în discuţie era, din ce în ce mai des, un muncitor. Locul său de muncă era un nou spaţiu numit fabrică. În acest spaţiu nou se făcea producţie industrială, iar maşinile asigurau o economie de timp şi energie. Locurile de muncă în fabrică erau organizate în direcţia unei nete diviziuni a muncii. Spre deosebire de vechea industrie manufacturieră, fabricile asimilau, de obicei, un număr mare de bărbaţi şi femei dar muncitorii concentraţi în ele trebuia să se supună unei discipline a muncii şi a timpului cu totul nouă şi neobişnuită pentru ei. Prin urmare, apariţia „fabricii” a însemnat un proces mai lung şi mai anevoios de adaptare a omului la noua situaţie economică ivită.
Pe de altă parte, fabrica era şi un loc trist şi unul vesel. Trist pentru că atât bărbaţi cât şi femei şi chiar copii (la început) erau nevoiţi să lucreze până la paisprezece ore pe zi pentru un salariu de cele mai multe ori de mizerie, muncitorii cunoscând în felul acesta o nouă formă de dominaţie socială şi de dependenţă. Ei erau oameni care se aflau pe ultima treaptă a unei piramide sociale bine diferenţiate, având în vârful ei un alt tip de om nou, şi anume „patronul”. Acesta era constructorul şi persoana care înfiinţase întreprinderea în prima fază a industrializării şi, de aceea, el lua toate deciziile cu privire la dezvoltarea afacerii şi la categoriile de muncitori şi angajaţi din subordinea sa. De asemenea, patronul fixa durata activităţii, programul de lucru cotidian şi săptămânal, valoarea retribuţiei. Totul era în mâinile lui, ca proprietar, şi dispunea de orice exista pe teritoriul său. Acesta va fi şi aspectul cel mai speculant în romanele vremii, scriitorul, ca om al acestei noi societăţi, simţindu-se răspunzător pentru soarta grea a confraţilor din acest nou segment de societate. Trebuie, totuşi, menţionat faptul că, treptat, întreprinzătorii s-au obişnuit cu faptul că muncitorii lor puteau să aibă idei diferite şi că e necesar să fie lăsaţi să se exprime, unele dintre ele conducând chiar la lucruri constructive.
Fabrica a fost, însă, şi un loc de bucurie, pentru că, în ea, muncitorii au deprins noi forme de cooperare şi solidaritate, necunoscute până în momentul acela. Era o unitate de interese, de suferinţe şi de nevoi care dădea solidaritate noii bresle formate în rândurile societăţii umane. Unirea lor se clădea, mai ales, pe durerea umilinţelor suportate pentru a-şi putea câştiga traiul zilnic. La ea s-a apelat, ulterior, în luptele muncitoreşti, secolul al XIX-lea fiind recunoscut şi drept secolul marilor greve, îndelungate uneori şi sângeroase alteori, prin intermediul cărora muncitorii încercau să-şi impună propriile exigenţe.
Profesii noi
Pe măsură ce societatea britanică a secolului al XIX-lea devenea din agricolă industrială, prestigiul întreprinzătorului şi al omului de afaceri creştea. Ei au pătruns în rândurile elitei sociale şi politice în mod durabil.
Curând, însă, ei s-au văzut nevoiţi să cedeze tehnicienilor şi inginerilor reputaţia de inventatori geniali şi de promotori temerari. Energiile creatoare ale epocii s-au concentrat tot mai mult, în decursul secolului, în acest grup de profesionişti care devenea tot mai numeros şi mai conştient de propriile capacităţi. În acest cadru se inventa şi se experimenta, se perfecţiona şi se ameliora, se breveta şi se încerca. Inginerul reprezenta prototipul omului progresului, alături de omul de ştiinţă.
În iureşul acestui curent scientist a fost implicată şi respectabila profesie de medic. Secolul al XIX –lea recunoaşte medicului propria competenţă profesională asigurându-i-se, astfel, ca şi avocatului, un statut de expert de care nu se bucurase niciodată până atunci.
Era o reevaluare determinată de calitatea ştiinţifică a pregătirii sale şi de victoria repurtată de medicină în domeniul diagnozei, şi, pas cu pas, chiar în terapia bolilor. La ea a contribuit şi faptul că oamenii au început să conştientizeze tot mai mult importanţa propriei lor sănătăţi. Trecuse vremea în care bolile fuseseră văzute ca fiind destinate omului de către Dumnezeu. Totuşi, existau încă pături largi ale populaţiei care au refuzat să urmeze recomandările experţilor profesionişti, preferând să caute consolare şi ajutor în practicile străvechi sau pe lângă autorităţile şi instituţiile tradiţionale.
Percepţia familiei era, şi ea, una nouă. Famila, în noua societate, terbuia să fie un spaţiu închis, unde adevăratele virtuţi ale omului erau stimulate şi ocrotite. În sensul acesta, se ţinea foarte mult la asa-numita „ privacy” (intimitate). Centrul de greutate al familiei era femeia, care îşi îngrijea cu devotament copiii şi soţul, lăsând în plan secund interesele personale. Era un stil de viaţă care se apropia foarte mult de ideal şi care exercita o fascinaţie puternică asupra micii burghezii. În familia burgheză, exista o diviziune a muncii între bărbat (care avea o meserie şi primea un salariu) şi femeie (care trebuia să se preocupe de treburile casei). Diviziunea de acest fel avea un corespondent în sfera mentalităţilor şi se repercuta asupra repartizării rolurilor în societate chiar şi dincolo de graniţele sferei familiale, în sectoarele lucrative.
Stilul de viaţă la care ne-am referit era de neconceput fără o menajeră. Menajera era aceea care reprezenta dovada bunăstării şi respectabilităţii burgheze şi trăda pretenţia unei familii de a aparţine segmentului superior al societăţii.Pe de altă parte, profesia de menajeră oferea multor femei tinere, provenind din familii nevoiaşe, şansa de a avea un salariu şi de a asimila o serie de cunoştinţe care se puteau dovedi utile mai târziu, când ele îşi întemeiau propria familie. Chiar dacă organizarea unei case burgheze şi calităţile pe care ea le cerea nu erau de natura celor întâlnite într-o familie de muncitori, în mentalitatea individuală şi în comportamnetul social rămânea întdeauna o urmă ce trimitea cu gândul la acel tip de experienţă. Este un aspect care ne îndreptăţeşte să considerăm că menajera, în fond, reunea două universuri sociale, altfel separate cât se poate de clar.
Slujba de menajeră era, prin urmare, caracteristică numai fetelor şi tinerelor femei din pătura muncitorească sau ţărănească. Ea fusese iniţiată cu mult înainte de secolul al XIX- lea şi tipul feminin uman reprezentat de această preocupare a fost bine surprins în romanele „Pamela” şi „Clarisso” ale lui Samuel Richardson. Pentru tinerele de origine burgheză apărea în scenă, în vremea aceea, cariera didactică. Atrase de această profesie, fetele de familie bună optau din ce în ce mai des pentru activitatea la catedră, după terminarea perioadei de şcolarizare. Lor le venea în întâmpinare marea operă de construcţie a sistemului educaţional şcolar, inclusiv a celui de învătământ superior, prin care se încerca să se ridice gradul de alfabetizare al cetăţenilor. Omul secolului al XIX –lea ştia să citească, să scrie şi să socotească şi frecventa cel puţin şcoala elementară. Din ce în ce mai mult începeau şi fetele să beneficieze de educaţie şcolară. Totuşi, femeilor le erau inaccesibile prestigioasele cariere academice ca şi accesul în universităţi. Tocmai de aceea, învăţătoarele au constituit una dintre primele generaţii de combatante pentru emanciparea femeii. Ele reclamau libertatea de a suprima orice privilegiu sau restricţie de clasa şi, mai ales, de sex, de a li se oferi posibilitatea să îşi fructifice fără impedimente propriile capacităţi şi de a se împlini ca oameni, în aceeaşi măsură în care şi bărbaţii beneficiau de această libertate. Din nefericire, doar cu timpul şi foarte lent, abia în secolul XX, s-a reuşit să fie demontate asemenea restricţii nejustificate.
De la inechitatea privind interdicţia accesului femeilor la sistemul de învăţământ superior, s-a ajuns, inevitabil, şi la rezistenţa împotriva echivalării drepturilor politice ale bărbaţilor şi femeilor. Căile de acces al femeilor la viaţa politică au continuat să fie blocate un timp mult mai îndelungat. Tocmai diferenţierile acestea tranşante au aprins mai mult dorinţa unei mai ample participări politice a femeilor.
De altfel, trebuie spus, în secolul al XIX-lea, politica nu se făcea numai în cabinetele şi cercurile ministeriale, ci ea se desfăşura şi pe străzi, în cârciumi, în redacţiile ziarelor, la întrunirile de partid.
În sfârşit, meseriile menţionate vorbesc despre o altă realitate a vremii: despre mobilitatea care exista în interiorul frontierelor naţionale. Oamenii se stămutau dintr-o regiune în alta, dintr-un oraş în altul şi, mai ales, de la sat la oraş, în căutarea unui loc de muncă sau a unor oportunităţi de câştig. În această situaţie, înainte de aventura radioului şi a televizorului, cititul (mai ales cititul de romane) era activitatea recreativă cea mai răspândită în familiile din clasa de mijloc. Cititul se realiza cu voce tare în mijlocul membrilor familiei strânşi pentru a asculta. Ce implicaţii avea acest lucru? Multe şi foarte importante pentru dezvoltarea culturală a Angliei.
În primul rând, acest aspect stimula scriitorul să scrie romane, să lucreze la opera sa devenind dintr-un fel de outsider (cum era, în general, înainte) un insider, bineînteles în limitele pe care le impune condiţia de artist, în general. Metaforele izolării şi liberăţii, iluminării creatoare şi inspiraţiei violente, de care sunt pline biografiile artiştilor din această perioadă, nu permit crearea unor prea mari iluzii legate de idee că artistul ar fi fost legat de public o dată pentru totdeauna, în secolul al XIX –lea. Avea nevoie de el în sens material, ca mecena şi cumpărător, dar avea nevoie şi de iubirea lui idolatrizantă, de veneraţia lui, de adeziunea lui. Artistul, ca om de creaţie, devenise încă din vremea Renaşterii conştient că, prin puterea sa, era cu adevărat “după chipul şi asemănarea Creatorului Suprem”. De aceea, ca şi acesta, artistul îşi dorea o armată de adoratori credincioşi care să îi confirme latura sa divină, creatoare. Existenţa artistului era de neconceput în absenţa publicului. Chiar dacă, uneori, îl blestema pentru că nu îl înţelegea, fugea de el sau îl ignora pur şi simplu, artistul suferea pentru el, trăia prin public, iar dacă ar fi trebuit să trăiască fără el viaţa ar fi fost un supliciu.
Prin urmare, romancierul victorian, ca artist al cuvântului, scria pentru un public cititor din ce în ce mai numeros. Acest fapt implica alte două profesii care devin foarte avantajoase pentru economia naţională a Angliei aflate în plină industrializare: este vorba de proprietarul de editură şi de cititorul aşa-numit “profesionist”, adică editorul. Apar bibliotecile de împrumut, vânzătorul de carte şi publicul cititor. Se crea o complexă reţea de relaţii între romancierii victorieni şi oamenii implicaţi în comerţul de carte. Spre cea de-a doua decadă a secolului al XIX-lea, când Walter Scott şi Jane Austen scriau, romanele erau publicate, în general, în trei sau patru volume. Deşi romanele în trei volume, “ Three – deckers” („corabie cu trei punţi”) – cum li se spunea -, vândute la un preţ standard de o jumătate de guinee pe volum, punea cititorii din clasa de mijloc în imposibilitatea de a le cumpăra, ele rămâneau forma comercială de bază pentru carte, în perioada aceea.
În general, condiţiile erau favorabile pentru producerea unui număr mare de romane în perioada victoriană. Aşa cum s-a arătat, acest lucru se datora şi faptului că Revoluţia Industrială extinsese şi întărise poziţia clasei de mijloc care constituia majoritatea cititorilor de romane de atunci.
Valorile, prejudecăţile şi cutezanţele clasei de mijloc erau, adesea, mai clar reflectate în subspecii ale ficţiunii victoriene cum au fost : romanele de senzaţii, poveşti destinate şcolii şi despre şcoală, utopii. Ele sunt de un interes deosebit pentru că apariţia lor atunci, reflecta schimbările largi culturale din epocă. Ele întruchipau, de asemenea, mode literare mai extreme şi explorau mai în detaliu cele mai discutabile chestiuni din contemporaneitate. Convenţii şi idei lucrau în variate subspecii ale ficţiunii engleze, furnizând scriitorilor mari ai epocii material cu care să experimenteze în scris. O categorie de ficţiune scrisă majoră era aceea care transcede celelalte categorii tratând teme sociale, religioase sau istorice (ca şi altele) dar intr-un stil mult mai elaborat. Un asemenea exemplu ar fi, în perioada de criză a industrializării, subspecia cunoscută sub numele de “roman de probleme sociale” în care conflictele dintre clase, dintre proprietar şi om, sau dintre bărbat-seducător şi victima lui, femeia, sunt dramatizate cu mult talent.
Credinţa
Pe lângă apariţia unor profesii noi, pe lângă schimbările majore care se produceau la nivel social, secolul al XIX –lea englez înregistrează şi un puternic proces de raţionalizare şi secularizare a multor instituţii bisericeşti. Totuşi, ca o conduită contrară, se manifestă şi o reînflorire a credinţei în miracole. Cele mai credincioase adepte ale Bisericii rămân, cu precădere, femeile. În timp ce bărbaţii se înstrăinau tot mai mult de formele ecleziastice, de devoţiune, femeile le-au rămas fidele. Mai mult chiar, ele căutau căi noi pentru a-şi mărturisi credinţa şi de a întări comunitatea confesională, care includeau pelerinaje colective şi muncă socială în cadrul Bisericii, rugăciune individuală şi reculegere în sânul familiei. Pentru multe confesiuni, protestanţi, evrei şi catolici, familia era cel dintâi şi cel mai semnificativ loc în care se exercita şi se practica devoţiunea creştină. Aşa se face că feminizarea familiei şi feminizarea religiei evoluau în paralel.
Concomitent cu acest aspect se mai petrecea şi alt fenomen: religia a permis femeilor accesul la viaţa publică, a favorizat socializarea lor şi a ajutat la depăşirea orizontului îngust, familial.
Ca o consecinţă a acestui accent acordat de femei religiei, se răspândea în rândurile oamenilor o adevărată cultură a autocontrolului şi a regulării care prescria ca atitudinea faţă de corp să stea sub semnul pudorii şi al ruşinii. Era o cultură care înconjura secreta gestiune a corpului cu numeroase tabuuri lingvistice, pe care nici un proces verbal nu avea dreptul să le încalce.
Ceea ce este important în această stare de lucruri, în modul de abordare a religiei de către omul din Epoca Industrială, se rezumă tot la o scindare profundă care se petrecea în societate. De data aceasta, era vorba de o departajare certă (prin intermediul capacităţii de a crede, a abilităţii de a fi credincios) între ceea ce Mircea Eliade a numit “ omul religios” şi “ omul areligios” 1. Era, în fond, o dublă divizare a societăţii pentru că, aşa cum s-a arătat, a avut şi un substrat care ţinea de gen, “ omul religios” caracterizând mai ales femeile acelui timp, iar “ omul areligios” descriind cel mai bine pe bărbaţii timpului respectiv. Atributele primului tip de om, aşa cum le-a observat Mircea Eliade ar fi: omul religios “ crede în sacru ca realitate absolută, care transcede lumea aceasta, dar care se manifestă în ea şi, astfel, o sacralizează şi o face reală”, “crede că viaţa are origine sacră”, “ crede că viaţa umană îşi realizează posibilităţile în măsura în care e religioasă”, “ crede că, reactualizând istroria sacră şi imitând comportamentul divin, omul se situează aproape de divinitate” 2.
Trăsăturile omului areligios sunt exact opusul celor ale omului religios: refuzul transcendenţei, acceptând că realitatea e relativă şi întâmplându-i-se stări în care se îndoieşte de sensul existenţei; recunoaşterea sa ca subiect şi agent al istoriei şi refuzul oricări chemări la transcendenţă; întelegerea că omul se realizează întrucât se desacralizează şi desacralizează lumea; o rezultantă de un anumit tragism şi o anumită măreţie care iese din toate acestea.Reiese că, odată în plus, femeia era aşezată în vremea aceea în poziţie antagonică faţă de bărbat. Întrebarea care se naşte este următoarea: „Este posibil ca până şi credinţa să provoace dezbinare?”. Răspunsul este categoric „Nu”. Pe de o parte pentru că aceste atitudini antitetice ale femeilor şi ale bărbaţilor, se armonizau şi se rezolvau în sânul familiei, devenind caracteristici care se completau una pe cealaltă, iar pe de altă parte pentru că esenţa acestei aparente scindări este comună şi unui tip uman şi celuilalt. Acest ultim aspect este foarte bine redat de Mircea Eliade atunci când afirmă: „ Acest om areligios coboară însă din „homo religiosus” şi, fie că vrea fie că nu, el este şi opera acestuia, s-a constituit pornind de la situaţiile asumate de strămoşii săi.” 1
În ce ne priveşte, am mai adăuga că omul nereligios semăna cu cel religios în măsura în care cultiva binele şi alte valori pozitive, pentru că valorile au caracter universal.
În altă ordine de idei, religia a trebuit să îndeplinească, de la bun început, o funcţie teoretică şi una practică. Ea conţine o cosmologie şi o antropologie răspunzând la întrebarea despre originea lumii şi despre originea societăţii omeneşti. Din această origine, ea deduce îndatoririle şi obligaţiile omului, dar şi două aspecte care nu se disting în mod clar, ele fiind combinate şi contopite în acel sentiment fundamental care s-ar putea numi sentimentul solidarităţii vieţii. Multe dintre cele mai arzătoare chestiuni în Anglia industrializării puternice erau controversele religioase.
1. Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992
2. Ibidem, p.188
Concurenţa sectară sau provocarea la credinţa ortodoxă a criticismului biblic, filozofia materialistă şi ştiinţa au fost teme care se reluau în operele literare ale scriitorilor de frunte ai epocii, începând cu Dickens şi până la Hardy. Ei adaptau stereotipurile ficţiunii religioase a vremii (cum erau corpolentul pastor, sectantul slăbănog, filantroapa religiei Înaltei Biserici) propriilor ţeluri mai largi. Literatura, care se ocupa de problemele sociale şi religioase, reflectă seriozitatea cu care scriitorii şi cititorii abordau cele mai presante întrebări ale prezentului lor la jumătatea secolului industrializării engleze. În capitolul repartizat special modului de realizare al acestor romane cu teme sociale, se va vedea cum rolul caracteristic al naratorului – autor, din astfel de romane, este similar aceluia de înţelept sau de profet din proza victoriană care nu era de natură fictivă.
Profil
Cunoscând „ universul” unui om, imaginea pe care şi-a facut-o asupra lumii, modul cum reflectă realul cu toate formele lui de manifestare, se poate defini profilul său psihologic, moral, social şi politic. Omul nu poate fi redus la niciuna din aceste dimensiuni ale sale, el fiind, în fond, unitate a lor.
Aşa cum a fost arătat, în secolul al XIX –lea se produc schimbări majore în societatea englezească, şi aceasta ca urmare a fluxului firesc cu care viaţa şi-a continuat cursul. În plan politic, din anul 1840, Victoria a început să îşi îndeplinească atribuţiile de regină. Traiectoria vieţii societăţii în Anglia, a vieţii omului de secol nouăsprezece, în această ţară, era, din multe puncte de vedere o consecinţă a însăşi traiectoriei vieţii acestei regine.
La 10 februarie 1840, ea se căsătoreşte cu prinţul Albert Sake – Caburg Gotha, vărul ei primar, neascultând sfaturile mamei sale. În ciuda tuturor aşteptărilor, regina formează un cuplu ideal împreună cu acesta, dând naştere la nouă copii: patru băieţi şi cinci fete. Totuşi, pe vremea aceea, Victoria, în vârstă de douăzeci şi unu de ani, abia îşi începuse cariera de regină. Prinţul Albert a primit titulatura de prinţ consort în anul 1857. Acesta a jucat un rol important în formarea comportamentului reginei; el a înţeles mai bine importanţa menţinerii unor bune relaţii ale monarhiei cu guvernul.
Înclinaţia reginei de a scăpa de persoanele neagreate, indiferent de poziţia lor în stat, s-a manifestat des, dar în 1852, regina a provocat îndepărtarea temporară de la putere a prim-ministrului de atunci, Palmerstone.
1. Mircea Eliade, op. cit., p.189
Totuşi, datorită prinţului consort Albert, regina Victoria a reuşit să câştige simpatia poporului său pentru coroană. În anul 1851, prinţul a contribuit financiar la organizarea renumitei Expoziţii Regale, în timpul căreia englezii au putut să vadă pentru prima oară Palatul de Cristal.
Regina Victoria, între timp, a devenit atât de absorbită de naşterea urmaşilor, de scrierea memoriilor (s-a ocupat de ele minuţios, timp de aproape şaizeci de ani) şi de vizitarea posesiunilor regale tot mai noi (castelul Osborne şi Balmoral au fost cumpărate doar de ea), încât puterea ei în stat era din ce în ce mai simbolică. Totuşi, regina se interesa în continuare de politică, mai ales de afacerile externe.
În anul 1861, ea suferea tragedia vieţii, prin moartea prinţului Albert. Era motivul major, pentru care Victoria are o cădere psihică gravă şi se retrage la castelul Windsor. Timp de câţiva ani ea era o pradă a disperării, spunându-se chiar că ar fi crezut că vorbeşte cu spiritul lui Albert. In acelaşi timp, regina a refuzat ca fiul ei, prinţul Edward (viitorul Edward al VII –lea) să devină rege.
După însănătoşire, pentru câţiva ani, regina se retrage din viaţa politică. S-au depus eforturi, de nenumărate ori, pentru a-i aminti de obligaţiile ce le avea; în acest sens i-au fost trimise scrisori, au apărut articole în presă care o îndemnau la preluarea rolului ei de regină. Totul era fără succes.
Intervenţia primului-ministru Disraeli – acelaşi Disraeli amintit deja, care împreună cu Carlyle răspândea împătimit programul reacţionar promovat de gruparea „Tânăra Anglie” – făcută cu diplomaţie, a determinat-o pe Victoria să aibă prima sa apariţie publică în 1864 şi să celebreze deschiderea sesiunii parlamentare, peste doi ani. Disraeli este acela care, în 1876, i-a dăruit reginei titlul de Împărăteasă a Indiilor. Era momentul care marca puterea absolută a Imperiului Britanic şi, totodată, supremaţia reginei în lume.
În plan economic, englezii asistau la o masivă industrializare care a dus la dezvoltarea marilor întreprinderi şi a permis oamenilor de afaceri să domine sectorul economic. În prima fază a industrializării, marile industrii au jucat un rol minor. Avântul marilor afaceri engleze în a doua jumătate a secolului a cunoscut două faze distincte. Cea dintâi a fost etapa societăţilor feroviare, primele mari afaceri economice ale lumii engleze moderne. În 1850, în Anglia, nouăsprezece companii feroviare deţineau un capital de peste trei milioane de lire sterline, într-o vreme în care puţine societăţi rulau un capital mai mare de cinci sute de mii de lire.
A doua fază a dezvoltării a înregistrat apariţia marilor societăţi industriale şi bancare. În Anglia, încă din anii premergători lui 1850 se înfiinţaseră bănci ca: „ London and Westminter”, „ National Provincial” sau „Midland”. Până în 1870 sectorul bancar a fost dominat de marile dinastii ale bancherilor privaţi, prezenţi şi la Londra, printre celelalte oraşe mari ale lumii (Paris, Frankfurt, Berlin, Hamburg, Amsterdam sau Bruxelles). Totuşi, din 1880, dinastiile acestea (cum a fost şi Rothschild) n-au mai putut rezista pe termen lung în confruntarea cu imensele resurse de care dispuneau băncile associate, ale căror capitaluri se alimentau masiv cu economiile aşa-numitei “ clase de mijloc”. Competiţia îşi începuse lunga sa carieră din economia de piaţă, din economia de tip capitalist.
Industriile grele – cărbune, fier şi oţel – au constituit vârful de lance al ofensivei marilor industrii. Cea mai importantă forjă din lume, Downlais Iron Co (precursoarea lui Guest Keen and Nettlefolds), înregistra în 1842 şase mii de muncitori.
Revoluţia industrială a fost nu numai o revoluţie tehnică, ci şi una socială, ea marcând trecerea de la producţia capitalistă mabufacturieră la producţia de fabrică. În economia Angliei au avut loc schimbări calitative importante, aşa cum s-a arătat. Dintr-o ţară predominant agrară, Anglia devine o ţară predominant industrială; dintr-o economie dominată de capital comercial, într-o economie dominată de capital industrial; dintr-o ţară în care lupta de clasă avea un caracter mai puţin ascuţit, într-o ţară împărţită în clase profund antagoniste.
Din punct de vedere social, industrializarea a fost un proces de amploare şi a produs transformări profunde în societăţile tradiţionale. Fireşte, muncitorii au existat întotdeauna. Revoluţia industrială nu a făcut decât să le sporească numărul în proporţii considerabile. Ei formau o adevărată clasă socială în plină antiteză cu noua clasă formată, aceea a industriaşilor şi a oamenilor de afaceri, a bancherilor, care formau clasele superioare. Astfel, dacă stilul de viaţă al oamenilor de afaceri era unul luxos şi aristocratic, chiar şi industriaşii din provincie locuind la oraş în reşedinţe elegante, iar la ţară în castele, despre muncitori cu greu se putea spune că au un stil, ducându-şi viaţa mai mult de azi pe mâine. Ei erau prost hrăniţi, umblau în haine rele, locuiau în condiţii foart grele, cartierele lor constituind insalubre focare de epidemii. Totuşi, situaţia muncitorului a fost cu adevărat cumplită în timpul crizelor care au marcat prima jumătate a secolului. Dificultăţile din domeniul industrial erau strâns legate de cele din agricultură şi atunci, crizele coincideau cu perioadele de scumpire a grâului.
Pe lângă toate acestea, nivelul de salarizare, chiar pe durata deplinei angajări în muncă, abia reuşea să acopere nevoile unui muncitor celibatar. Pentru o tânără muncitoare necăsătorită, salariul era cu totul insuficient, astfel încât ea era aproape condamnată să se prostitueze, cel puţin ocazional, (retribuţia femeilor reprezenta jumătate din cea a bărbaţilor). Tot la fel de mic era salariul şi pentru lucrătorii şi lucrătoarele în vârstă, obligaţi să recurgă la mila publică.
De asemenea, salariul nu ajungea pentru întreţinerea unei familii, în cazul în care ea avea şi căţiva copii. Cea mai mare parte a resurselor disponibile – întotdeauna mai bine de jumătate – era destinată hranei. Banii se duceau mai ales pe pâine – evident neagră-, pe cartofi şi alte alimente de proastă calitate (când nu erau lăsate intenţionat să se altereze de către vânzătorii sau comercianţii prea puţin scrupuloşi).
Odată asigurată hrana, rămânea prea puţin pentru alte necesităţi. Erau puţini bani pentru îmbrăcăminte, şi mai puţini pentru bunurile casnice. Adeseori, muncitorii se vedeau nevoiţi să se mute, şi nu într-un spaţiu mai încăpător, ci din contră, în unul mai mic ori mai prost plasat.
Condiţiil proaste de locuit au făcut obiectul unei bogate literaturi în epocă, întrucât în ele se vedea cauza patologiilor tipice condiţiei muncitoreşti, în special a trei dintre ele: înainte de toate, instabilitatea, de aici imoralitatea conduitei de viaţă, frecventarea cârciumilor şi a alcoolismului. Apare şi fenomenul concubinajului. Acesta îsi găsea o justificare amplă în dificultăţile pe care le întâmpinau muncitorii în a obţine binecuvântarea părinţilor, sau cel puţin acordul lor tacit, şi în a strânge toate documentele necesare. În plus, în Anglia reformată, nu era simplu să celebrezi căsătorii non-anglicane.
Muncitorii şi muncitoarele, asumându-şi de timpuriu independenţa faţă de familiile lor, se căsătoreau la vârste mult mai fragede comparativ cu alte categorii sociale.
În acelaşi timp, în condiţiile unei incredibile supraaglomerări, adeseori semnalate la jumătatea secolului al XIX –lea şi persistente spre sfărşitul lui, cârciumile şi tripourile se bucurau de mare căutare în rândurile muncitorilor. Acestea erau lourile unde ei puteau să bea, ca să uite de grijile vieţii şi, poate, să mai evadeze din când în când din sânul propriilor familii.
Obiectiv privind toate aceste aspecte, nu se poate să nu se observe că esenţiala cauză a mizeriei în care trăiau muncitorii o constituia faptul că ei întemeiau familii prea de timpuriu şi aduceau pe lume copii fără discernământ, atâta vreme cât nu aveau cu ce să îi intreţină. Conform teoriilor lui Malthus (de care am amintit deja), săracii tebuia să aibă mai puţini copii, în primul rând pentru că însuşirea unei mai înalte moralităţi în ceea ce privea procreaţia nu putea avea decât efecte benefice asupra comportamentului claselor inferioare, şi apoi pentru că i-ar mai fi ferit astfel din calea risurilor inerente ale existenţei, ceea ce le-ar fi permis să îşi asigure nişte condiţii de viaţă mai bune pentru anii bătrâneţii. În rândurile mediilor muncitoreşti, acest moralism malthusian al claselor conducătoare părea total neverosimil. Pentru muncitori, fiii erau consideraţi o avuţie, o garanţie pentru viitor. Ei erau hărăziţi muncii de timpuriu şi osteneau adesea umăr la umăr cu părinţii lor, iar câştigurile pe care le agoniseau putea echilibra bilanţul familiei, însă până în momentul în care îşi părăseau căminul. Pentru batrâneţe, dacă cineva o apuca, fiii constituiau singurul sprijin pe care se putea conta, deoarece în marea majoritate a cazurilor nu exista un sistem de prevederi sociale, iar precarele pensii alocate prin normativele de ajutor reciproc sau patronale nu reprezentau, la urma urmei, decât un paleativ faţă de nevoile reale.
În ceea ce privea distracţiile sau timpul liber, acestora li se aloca un spaţiu restrâns în viaţa muncitorilor, munca umplându-le o buna parte din ea. Pentru un muncitor adult, ziua nu se sfârşea niciodată.
Pe parcursul întregului secol munca în domeniul industriei îi copleşea pe unii dar era dominată, totuşi, de cei care au fost consideraţi un fel de „ muncitori de profesie” sau „aristocraţie muncitorească”. Din rândul acestora proveneau purtătorii de cuvânt şi liderii care, implicaţi în miezul proceselor productive, deţineau o reală putere asupra mâinii de lucru şi în confruntările cu patronatul. Aceştia erau şi segmentul care mereu revendica o demnitate personală. Printre altele, demnitatea muncitorului implica şi refuzul stigmatului, al imaginii umilitoare sau compătimitoare pe care ceilalţi, autorităţile şi burghezia, voiau să i-o imprime. De aceea, se impune imediat o distincţie: muncitorii nu erau nişte cerşetori sau nişte criminali. Enormul efort organizatoric depus de timpuriu de acele „Friendly societies”, societăţile de ajutor reciproc ale muncitorilor englezi, se explică prin obstinata hotărâre de a-i feri pe aceştia de umilinţa supunerii la legile privitoare la săraci şi la regimul semicarceral al asa-numitelor „workhouses” (un fel de puşcărie a săracilor rău-platnici).
În aceste condiţii, muncitorii se integrau cu greu în societate. Ei rămâneau marginalizaţi din punct de vedere politic, social şi cultural.
***
Având în vedere toate aceste aspecte – al epocii istorice, al situaţiei politice, economice şi sociale – cu consecinţele lor, evidenţiate pănă în acest punct al studiului, este de înţeles măsura în care au influenţat ele felul de a gândi, de a se comporta, cu alte cuvinte, profilul omului din Epoca Industrializării engleze.
Au apărut în perioada aceea câteva tipologii ale omului bazate, în special, pe clase sociale şi profesii. Aceste cadre tipologice uniformizante nu au desigur un caracter de constrângere absolută, ele îngăduind individului o libertate de a fi şi o relativă independenţă, dar ele exercită asupra lui o acţiune formatoare evidentă, pe care o va nuanţa, însă, specificul fiecărei individualităţi.
Activităţile şi instituţiile sociale, obiceiurile şi cadrul de viaţă imediat al omului (oraş, sat), societăţile constituite, alcătuiesc tot atâtea date exterioare ce pot conduce la construirea de tipuri sociale.
O formulare a participării vieţii individuale la valorile sociale înconjurătoare, avea să fie dată mult mai târziu decât epoca de care se ocupă lucrarea de faţă. Ea a fost formulată de Eduard Spranger prin 1930 şi este total adecvată pentru tipurile umane care se conturează în perioada victoriană a Angliei şi nu numau – atâta vreme cât procese similare cu acelea perecute in Marea Britanie, aveau loc şi în Franţa, în Germania, în Belgia sau în Luxemburg. Recunoscând dependenţa fiinţei umane de viaţa totala a unei culturi şi precizând că valorile culturii îmbracă forme speciale de manifestare, Spranger stabileşte o clasificare a tipurilor umane după apartenenţa acestora la direcţiile valorilor culturale. El stabileşte în acest mod şase tipuri generale:
- omul teoretic, orientat esenţial asupra raporturilor obiective dintre lucruri, reducând totul la facultatea cunoaşterii (şi s-a văzut, în capitolul „Introducere” al lucrării, câţi teoreticieni au existat în perioada industrializării engleze),
- omul economic, interesat în mod deosebit de aspectele concrete ale vieţii practice,
- omul estetic, străin de concretul utilitar şi depărtat de curiozitatea obiectivă, dar corespunzând cu realitatea prin contemplaţie şi participare intuitivă,
- omul social, având deyvoltat simţul convieţuirii sociale,
omul puterii, repreyentat prin politicieni,
- omul religios.
Tipologia propusă de Spranger este un bun criteriu de orientare generală, în încercarea de a realiza conturul omului victorian.
S-a vorbit, desigur, despre incapacitatea clasificării tipologice de a epuiza varietatea individualităţilor vii, atât de complexe şi de nuanţate. Aceste cadre generale de clasificare îngăduie o încadrare pe categorii în linii mari a indivizilor umani. Dar, în acelaşi timp, dacă realitatea intimă a fiecărui om este originală şi ireductibilă, funcţiunile generale şi structura vieţii, considerate în linia lor mare, sunt aceleaşi.
Cert este că se năştea un om nou în vremea aceea. Într-un fel, acest om avea câte puţin din fiecare tip din tipurile de oameni enumerate mai sus. Indiferent că ne referim la muncitor, la inginer, la medic, la menajeră sau la bancher şi industriaş, un lucru le era comun: toţi erau oameni confruntaţi cu un abnevoios proces de adaptare la marile schimbări sociale şi ale mediului din preajma lor. Este diferită numai poziţia fiecăruia faţă de această viaţă socială în plină schimbare, iar atunci, poziţia depindea mult de interesele activităţii ce o desfăşura fiecare. Interesul mare, major, de propăşire a umanităţii, devenise o utopie, el fiind disipat în manunchiuri de interese mai mici, caracteristice fiecarui grup social în parte. De atunci a început exarcerbarea individualismului, însingurarea omului şi tot mai accentuata lui alienare vizavi de propria esenţă, de firesc.
Omul era din ce în ce mai degringolat. Dacă era lipsit de posibilităţi materiale, atunci îi venea greu să se regăsească din prea multă mizerie a traiului; dacă avea posibilităţi materiale, nu mai putrea ajunge la sine din prea multele dorinţe care îl copleşeau din interiorul său, ca reacţie la ispitele exterioare din ce în ce mai numeroase pe măsură ce disponibilităţile lui financiare îi creşteau.
Industrializarea aducea in Anglia o răsturnare a vechilor valori, în care oamenii au crezut şi instaurarea altora, pe care oamenii încă nu le cunoşteau. Apărea importanţa oraşului cu fabricile lui şi, implicit, se acutiza fenomenul strămutarii oamenilor de la sat la oraş, în căuatrea locurilor de muncă. Marii deţinători de capital evidenţiau necesitatea pragmatismului în lupta cu existenţa şi folosirea logicii reci în orice întreprindere. Apăruse tipul muncitorului care împânzea din ce în ce mai multă populaţie şi prin ale cărui condiţii vitrege de viaţă, se contura tot mai intens ideea unei anumite fatalităţi, a unei zdrobitoare neputinţe venind dint-un exterior în care nu se mai găseau mijloace pentru oţelirea voinţei. Mai mult, pentru ei, pentru mulţi dintre ei, nu se mai găsea speranţa. Noul circuit al vieţii îşi formase “regulile de joc” cu rapiditate şi prinsese nepregătiţi pe mulţi dintre oamenii secolului al XIX – lea.
In modul acesta, ca o consecinţă, sentimentul relativităţii lucrurilor toate – indiferent că erau de natură mprală, spirituală sau materială – copleşea conştiinţa, îndurerând-o şi făcând-o din ce în ce mai imună pentru orice, în afara banilor (Unii să îi acumuleze în sume căt mai mari, ceilalţi să jungă la ei pentru supravieţuire, dar oricum, pas cu pas, “banul” îşi arăta valoarea puterii sale.)
Femeii i se dezvăluiau nebănuite (până atunci) latenţe, în afara ştiutelor atribute de mijloc de procreare şi de alimentare a unor instincte ancestrale. Era uimitor pentru bărbatul secolului al XIX –lea să descopere că nu numai el este om, ci şi femeia, aceasta fiind, ca şi el, capabilă să se instruiască în scoală, să ia decizii ferme, să aibă opinii interesante, să lupte pentru o cauză.
Dispăreau reperele prin schimbarea radicală a unghiului de vedere asupra vieţii, prin înmulţirea năucitoare a obiectivelor (istorice, economice, sociale, morale) prin lărgirea fantastică a cercului de cunoaştere. Prin acordarea unei libertăţi mult mai mari, omul este pus în faţă cu sine însuşi uimindu-se de abisurile pe care le întrezăreşte, de extraordinara forţă de care e în stare, dar şi de sufocantele sale limite pe care, cel mai adesea, nu şi le poate depăşi. De aceea el înţelege că trebuie să facă ceva. Dintr-un om pur contempltiv, el devine un om practic, un om pus în slujba intereselor vitale, biologice, ale sale. De asemenea, făcând, omul are percepţia relaţionării care există între fiinţele umane, pentru că ceea ce face el este folosit şi de alţi oameni contemporani şi poate fi transmis şi de la o generaţie la alta. Apare astfel simţul moral al obligaţiei morale de a participa la efortul de propăşire socială prin contribuţie personală. Ca urmare a acestui fapt, se instaurează iniţiativa. Omul învaţă că “a avea iniţiativă“ este un avantaj pentru perfecţionarea bunăstării sociale şi pentru punerea de valori în circulaţie, dar este un beneficiu şi pentru el însuşi.
De aceea, se poate afirma că omul secolului al XIX – lea are toate contradicţiile necesare pentru a fi un om viu, activ: în el se află şi o scânteie de „om teoretic”, (până şi muncitorul spetit de muncă şi dezgustat de condiţiile sale grele de viaţă, caută soluţii, idei în grupurile de cunoştinţe sau prieteni din cârciumile pe care le frecventează), şi una de „om economic”, şi de „om social”, „al puterii” sau „religios”. În diversele împrejurări, iese la iveală mai accentuat, una sau alta dintre faţetele sale.
Este uşor de înţeles, în acelaşi timp, că în această etapă a revoluţiei sale, omul apare ca un fel de Ianus, cu o faţă care privea înainte (redată de industriaşii, capitaliştii şi bancherii timpului) şi cu una care privea înapoi (simbolizată de noua clasă muncitoare, care din cauză că resimţeau cel mai dureros consecinţele schimbării, aveau nostalgia timpului de dinaintea industrializării).