În politica externă a Turciei
Mustafa Kemal era de părere că o politică externă naţională şi independentă constituie condiţia principală a existenţei unui stat suveran. Evoluţia politicii externe kemaliste era legată de necesităţile consolidării Turciei pe plan intern.
De la bun început s-a văzut că Mustafa Kemal nu ar renunţa la împlinirea cerinţelor juste naţionale, pe care Marile Puteri continuau să-i le nege Turciei. Caracteristica principală a politicii externe kemaliste era tendenţa păstrării libertăţii de acţiune în folosul intereselor naţionale.
Aplicând în practică principiul politicii naţionale, Turcia a înregistrat succese succesive în rezolvarea mai multor probleme, moştenite din trecut.
Instabilitatea şi tulburările politice, care începuseră să apară în Europa Occidentală după anul 1933, au dictat luarea de noi măsuri destinate siguranţei naţionale a Turciei. Aceasta din urmă a semnat tratate cu vecini săi din nord, din apus şi din sud, adică cu Bulgaria, cu Grecia, dar şi cu Franţa, cu Anglia şi cu Italia.
În 1932 Turcia a devenit membru al Ligii Naţiunilor, iar în 1935 a aderat în Pactul de la Sa’adabad, alături de Iran şi Afganistan. Aceşti paşi au fost primiţi în mod favorabil de către statele vecine şi de celelalte state, dat fiindcă mărturiseau dorinţa guvernului kemalist de a trăi în bună înţelegere şi de a stabili relaţii pe picior de egalitate şi de interes reciproc între poporul turc şi celelalte popoare. Această politică i-a dat Republicii Turcia posibilitatea să se ocupe de soluţionarea problemelor interne, pe care le punea vremea respectivă.
În condiţiile creşterii tensiunii pe plan internaţional, guvernul kemalist a hotărât să mai facă un pas în privinţa modificării regimului existent al strâmtorilor. Printr-o notă din 10 aprilie 1936, au fost chemaţi la Montreux, oraş de pe malul lacului de la Geneva, semnatarii Tratatului de la Lausanne, ca să formuleze un nou statut al strâmtorilor. Cu excepţia Italiei, toate celelalte state au venit la data fixată la Montreux. După dezbateri dificile, care au durat circa trei luni, a fost încheiată o nouă convenţie, potrivit căreia Bulgaria, Franţa, Marea Britanie, Grecia, Iugoslavia, Româ-nia, Turcia, Uniunea Sovietică şi Australia (care funcţiona ca reprezentant al dominioanelor britanice), au luat decizia să schimbe regimul stabilit la Lausanne. Comisia internaţională a fost suprimată. Supravegherea şi controlul navigaţiei navelor prin zona strâmtorilor i-au fost încredinţate guvernu-lui turc.
De asemenea, Turciei i s-a acordat dreptul de a-şi menţine în acea zonă trupe şi de a construi instalaţii militare. Noua convenţie lăsa liberă trecerea prin strâmtori a navelor comerciale aparţinând tuturor statelor, atât la timp de pace, cât şi la timp de război.
În ceea ce priveşte statele care aveau ieşire la Marea Neagră, navele lor militare, de acum înainte, puteau să treacă liber prin strâmtori în timp de pace. Trecerea navelor militare, precum şi a navelor care aparţineau statelor fără ieşire la Marea Neagră, s-a limitat simţitor. De acum înainte, aceste state, în timp de pace, puteau să treacă în zona strâmtorilor doar cu nave mici, care puteau să staţioneze în Marea Neagră cel mult trei săptămâni, greutatea lor şi a mărfurilor nedepăşind 30.000 de tone. Noua convenţie prevedea ca, în caz de război, strâmtorile să fie închise pentru navele militare aparţinând tuturor statelor beligerante, cu condiţia ca Turcia să-şi adopte o atitudine neutră.
În concluzie, prin noua convenţie de la Montreux se eliminau câteva restricţii impuse până atunci suveranităţii Turciei.
Turcia kemalistă a stabilit relaţii de prietenie cu URSS. La 16 martie 1921, la Moscova a fost semnat Tratatul de prietenie între guvernul turc şi cel al RFS Rusă, care punea accentul pe solidaritatea între ambele popoare. Se punea astfel capăt consecinţelor financiare, juridice şi teritoriale ale Războiului ruso-otoman din 1877-1878 şi se anulau capitulaţiile. Tratatul de prietenie ruso-turc a stabilit hotarele nord-estice ale Turciei, căreia i s-a alipit un teritoriu - regiunile Kars, Kağızman, Oltin, Ardahan, Artvin, partea sudică a regiunii Batum, precum şi districtul Sürmalin - cu o suprafaţă de 23.600 km² şi 572.000 de locuitori, care mai înainte făceau parte din Imperiul Rus.
Tratatul conţinea un articol important privind regimul strâmtorilor. Ambele părţi au rămas de acord ca «în conferinţa specială a delegaţilor ţărilor riverane să se procedeze la elaborarea definitivă a statutului internaţional al Mării Negre şi al strâmtorilor». Ca să ne dăm seama de importanţa articolului sus menţionat, trebuie să spunem că, până atunci, în formularea statutului strâmtorilor, ultimul cuvânt îl aveau ţările aflate departe de Marea Neagră.
După ce au fost depăşite intrigile urzite de statele Antantei, care intenţionau să provoace un război între Turcia şi URSS, la 13 octombrie 1921 în oraşul Kars a fost semnat Tratatul de prieteneie între Turcia şi republicile sovietice ale Azerbaigeanului, Georgiei şi Armeniei. În esenţă, acest tratat era asemănător cu cel încheiat la Moscova. La 2 ianuarie 1922, în Ankara a fost semnat un tratat analog între Turcia şi RSS Ucraina. Între timp, guvernul sovietic i-a acordat Turciei un ajutor de zece milioane de ruble aur în lupta împotriva intervenţioniştilor. Numai în cursul anului 1921, Turcia a primit de la Rusia sovietică treizeci şi trei de mii de puşti şi alt armament[1].
Tratatele semnate la Moscova, Kars şi Ankara au îmbunătăţit imaginea guvernului kemalist în arena inter-naţională şi au contribuit la întărirea autorităţii sale în ţară. De asemenea, ele au jucat un rol decisiv la înlăturarea prejudecăţilor rămase din perioada îndelungată când Rusia ţaristă şi Turcia otomană se luptau între ele otrăvind conştiinţa popoarelor lor prin ură rasială şi duşmănie reli-gioasă.
Atatürk şi Balcanii
De o importanţă deosebită sunt ideile lui Atatürk în privinţa relaţiilor Turciei cu statele balcanice. La 17 mai 1937, în cursul unei convorbiri purtate cu un diplomat străin, acreditat la Ankara, Mustafa Kemal declara: «Naţiunile (balcanice) sunt legate între ele mai mult prin sentimente, decât prin tratate»[2].
El explica necesitatea apropierii frăţeşti între popoarele din Balcani nu numai din motive tradiţionale, ci şi datorită imperativelor dictate de circumstanţele momentului acela, evidenţiind importanţa de primă mărime pe care o avea colaborarea reciprocă bazată pe principiile egalităţii şi ale neamestecului în treburile interne a unui altuia.
Delegaţiile Albaniei, Bulgariei, Iugoslaviei, Turciei şi Greciei, participante la cea de-a Patra Conferinţă Balcanică, desfăşurată la Salonic în perioada 4 -11 noiembrie 1933, au asistat la inaugurarea unei plăci comemorative, puse la casa unde s-a născut Mustafa Kemal. Cu acea ocazie, şeful delegaţiei elene, Papanastasiu, a declarat: “Mustafa Kemal nu este doar conducătorul unei naţiuni prietene, dar şi un mare om de stat al ţărilor balcanice, care, după ce şi-a salvat patria şi a întinerit poporul turc, a ştiut să-l apropie de toate celelalte ţări balcanice, devenind astfel apostolul cel mai înflăcărat al ideii unirii naţiunilor noastre»[3]. Pe placa comemorativă, alături de fotografia lui Atatürk, se scrie: «C’est ici que vit le jour Gazi Mustapha Kémal, rénovateur de la nation turque et champion de l’union balkanique: cette plaque est placée à l’occasion du X-ème anniversaire de la République Turque, Salonique, le 29 octobre, 1933»[4].
Încă din cea de-a Doua Conferinţă Balcanică, care a avut loc la Istanbul - ultima seanţă la Ankara - la 20 octombrie 1931, Atatürk sublinia: «Se poate spune că statele balcanice, inclusiv Turcia, care au luat fiinţă în ultimele secole, sunt rezultatul istoric al descompunerii lente şi apoi al dispariţiei Imperiului Otoman. În consecinţă, naţiunile balcanice au o istorie comună. Dacă în această istorie se găsesc amintiri amare, în ele au parte toate statele din Balcani. Nici partea care aparţine turcilor nu este mai puţin dureroasă. Din acest motiv, dumneavoastră, onoraţi reprezentanţi ai ţărilor balcanice, ridicându-se deasupra sentimentelor şi calculaţiilor complicate ale trecutului, veţi pune temeliile unei înfrăţiri profunde şi veţi deschide orizonturi spre unire în sensul cel mai larg»[5].
Atatürk şi Europa
Organizarea conferinţei balcanice sus menţionate la Istanbul şi Ankara era, pare-se, o dovadă în plus că Turcia kemalistă, ataşată deja progresului şi modernităţii, de acum înainte se considera parte integrantă a Sud-estului Europei, deci o ţară europeană.
Chiar şi felicitările adresate de către Atatürk conducătorilor statelor participante la conferinţa în cauză, făceau ecou acestei noi realităţi. Creând o nouă capitală în inima Anatoliei, la Ankara, Atatürk a reuşit să indice legături străvechi ale Turciei cu un spaţiu care era pre-islamic, indoeuropean, şi să sublinieze acest lucru pe măsură.
Pe de altă parte, în ciuda faptului că orientarea geo-politică a Turciei republicane părea să fie acea anatoliană, Istanbulul, Turcia europeană, legăturile vechi ale Turciei imperiale, dar într-o altă formulă legăturile intelectuale, legăturile politice cu ţările balcanice, cu spaţiul românesc, au fost extrem de trainice[6].
Alături de România, care graţie unei personalităţi proeminente ca Nicolae Titulescu, îşi asumase în acea vreme un rol important la înlăturarea obstacolelor, spre binele tuturor ţărilor acestei regiuni, Atatürk, de asemenea, s-a arătat foarte activ în această privinţă, demonstrând, între altele, că Turcia republicană nu mai urmărea scopuri expansioniste, aspirând să fie primită în sânul «bătrânei » înţelepte, numită Europă.
Circulă voci cum că Republica kemalistă, în anii 1920, 1930 şi chiar 1940, nu a insistat deloc asupra faptului că Turcia făcea parte din Europa[7].
În această direcţie se dau explicaţii potrivit cărora atunci ar fi existat două mişcări paralele. În primul rând, o mişcare generală în favoarea occidentalizării Turciei, începând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi care ar fi la originea voinţei de a laiciza societatea. Asta a ajuns apogeul cu un discurs naţionalist, ţinut de Mustafa Kemal, vizând atingerea nivelului maximal de civilizaţie, adică nivelul european, păstrându-şi totuşi rădăcinile turce. Europenizarea era concepută ca un proces naţionalist, prin care turcii ar deveni egali printre egali în Europa. Totodată însă, occidentalizarea prezenta şi reticenţe, datorate convingerii istorice că Turcia modernă a fost creată în urma confruntă-rilor cu Europa. În războiul pentru independenţă, de fapt Turcia a făcut faţă cu arma în mână armatelor puterilor europene, care aspirau dezmembrarea, nu numai a Imperiului Otoman, ci şi a Turciei propriu-zise, în favoarea Greciei şi Armeniei, considerate intermediarele Aliaţilor. Aceştia din urmă, prin Tratatul de la Sèvres, din 1920, au dat partea egeană Greciei, iar o parte din Anatolia de est - Armeniei.
Chiar şi astăzi, discursul naţionalist extremist repetă că Turcia i-a fost impusă Europei, făurindu-se în ciuda voinţei acesteia. În sânul societăţii turce există în momentul de faţă un curent puternic, numit «complexul Sèvres», îmbrăţişat de opinia laică, şi de tabăra musulmană, deopotrivă.
Disputa între dorinţa de a adera în Europa şi frica de Europa, ar putea să mai dureze câtva timp. Aşa se explică, de pildă, dezbaterea premergătoare, deseori incandescentă, aderării eventuale în Uniunea Europeană, având ca temă: «Ce vom primi de la Europa şi ce ar cere ea de la noi». Pentru majoritatea turcilor din zonele rurale, seduşi de propaganda partidului islamist la putere, Europa este «o afacere bună», cu condiţia însă a păstrării specificului cultural şi religios, fără de care Turcia s-ar depersonaliza.
În ceea ce îi priveşte pe kemaliştii autentici, legaţi de laicism, ei sunt complet occidentalizaţi, dar sunt şi «suveranişti», deci în favoarea menţinerii unui stat-naţiune. Această poziţie culminează cu partidele de stânga, care militează împotriva Europei, în numele anti-imperialismului.
În consecinţă, se poate afirma că Turcia se confruntă cu o dificultate pe care o are un stat-naţiune, care se consideră a fi în continuare tânăr şi fragil pentru a se integra într-un spaţiu supranaţional.
Ansamblul acestor factori contribuie la exacerbarea naţionalismului, acesta constituind un obstacol mai mare decât Islamul, pe calea aderării Turciei în Uniunea Europeană.
Într-un fel, Turcia lui Atatürk, mai ales când acesta era încă în viaţă, a fost un lianus bifrons, a privit în continuare spre Europa, dar, repetăm, nu cu ochii cuceritorului, ci cu ochii partenerului. Totodată, Turcia kemalistă a început să privească tot mai mult spre lumea turcofonă a Asiei, şi undeva paşi ulteriori pe care i-a făcut în vremea noastră Turcia postkemalistă, dar care păstrează tradiţia lui Atatürk în direcţia sprijinului dat republicilor, ţărilor, popoarelor turcofone din fosta Uniune Sovietică, îşi are rădăcinile în politica lui Atatürk, chiar dacă unii au încercat, printr-un islamism fundamentalist, să deturneze aceste tendinţe. Nu mai puţin, ideile lui Atatürk au rămas în picioare.
Sud-estul Europei a trăit între timp marea ruptură din epoca comunistă. Sud-estul european a fost locul în care Turcia, devenită o putere foarte europeană după standardele NATO, mai puţin europeană după standardele Uniunii Europene, a jucat rolul unei altera pars în confruntarea cu statele sud-est europene, care făceau parte din vechiul Pact de la Varşovia.
Lucrurile s-au complicat după anii '80-'90 ai secolului trecut; au apărut toate nuanţele naţionaliste pe care le ştim. Astăzi Turcia, care păstrează tradiţia lui Atatürk, ar trebui să devină tot mai mult o ţară, un stat al Europei, cum este prin cea mai mare parte a culturii sale. «Eu sunt hotărât, - afirmă academicianul Răzvan Theodorescu, secretarul general, pentru a treia oară, al Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud-Est Europene, AIESEE, - un partizan al includerii Turciei în Uniunea Europeană, chiar dacă acest lucru poate să-i contrarieze pe unii din prietenii mei, oameni de ştiinţă din Sud-estul european. Noi nu facem însă aici decât o politică culturală şi în această politică culturală Turcia îşi are locul său»[8].
Umanismul lui Atatürk
Există în istoria umanităţii două cazuri excepţionale de oameni, care, cu voinţa lor, cu geniul lor politic, au transformat imperii. Aceşti doi oameni, întâmplarea face că provin din spaţiile noastre răsăritene, ale Răsăritului Europei: unul a fost Petru cel Mare, creatorul marii puteri, care a fost Rusia; cel de-al doilea a fost Mustafa Kemal Paşa, Atatürk. Sunt singurele cazuri în care forţa unor personalităţi a reuşit să curme o evoluţie - care era de fapt o involuţie la un moment dat - a unor state uriaşe, care intraseră pe panta declinului: Rusia prepetrină şi Turcia sultanilor până la Abdülhamid şi la Mahomet al V-lea[9].
Împotrivindu-se panislamismului şi panturanismului, pe care cercurile reacţionare i-o propuneau ca ideologie noului stat democratic turc, Mustafa Kemal declara: «Să ne întoarcem în limitele fireşti, în hotarele naţionale»[10]. Un asemenea concept dădea lovitura de graţie ideologiei expansiunii, care îndrumase statul otoman de-a lungul existenţei sale îndelungate, aducându-i prejudicii grave nu numai lui, ci şi tuturor popoarelor subjugate, în primul rând poporului turc.
În opinia lui Atatürk, principiul autodeterminării reprezenta una din cuceririile nobile ale civilizaţiei în rapor-turile între state. «Un popor lipsit de libertate, este condamnat la moarte sau la dispariţie»[11], spunea el. Pe de altă parte, tot după Mustafa Kemal, independenţa şi suveranitatea sunt condiţii sine qua non pentru introducerea în societate a civilizaţiei şi a culturii moderne.
Atatürk era ferm convins că, fără a ţine în frâu forţele reacţionare, care pregăteau venirea la putere a fascismului, războiul urma să se declanşeze fără îndoială. Şi atunci «naţiunile nu trebuie să ezite să îndrepte împotriva agresiunii rezistenţa armată şi puterea financiară de care dispun… ca să-l facă pe agresor să înţeleagă că nu va avea nici un câştig de pe urma atacului său»[12].
Atatürk, iubitor de pace, nu era nici pe departe utopic sau naiv ca să le considere visele un lucru adevărat. El ştia foarte bine că pacea putea fi lezată. În cursul convorbirii cu generalul american MacArthur, în anii ’30 ai secolului trecut, Atatürk prevăzuse ameninţarea păcii de către hitlerişti şi chiar iminenta conflagraţie mondială. De asemenea, el prevă-zuse primele succese, dar şi înfrângerea definitivă a Germaniei, în primul rând graţie participării în conflict a SUA. Ba mai mult: conducătorul Turciei moderne a spus atunci că, în cazul unui conflict armat între Germania, Franţa şi Marea Britanie, adevăratul învingător nu ar fi niciuna din ele, ci Rusia sovietică, devenind o mare ameninţare pentru Europa şi Asia.
Atatürk era convins că apărarea naţională nu trebuia trecută cu vederea. Tocmai măsurile luate de el în această direcţie, au obligat puterile fasciste să nu-şi întindă ghearele până în Turcia. Premoniţia lui Atatürk iese la iveală din acest fragment scos din convorbirile Hitler - Mussolini în primăvara anului 1941: «… Eventualitatea întreprinderii unei operaţiuni militare împotriva Turciei a fost exclusă, înainte de toate fiindcă era ceva sigur că rezistenţa turcă ar fi fost considerabilă, făcând operaţia incertă şi plină de riscuri. Pe de altă parte, era greu atragerea Turciei în orbita Axei. Führer-ul ştie că Turcia n-ar fi dorit nicidecum să-i fie promis teritoriul vreuneia din ţările vecine»[13].
Este cunoscut faptul că Hitler îşi făcea aliaţi «îndulcindu-i» prin «cadouri» smulse din «corpul» ţărilor ocupate.
Atatürk, în ciuda faptului că cea mai mare parte a vieţii sale a dedicat războiului, era împotriva acestuia, calificându-l drept crimă. După părerea lui Atatürk, războiul nu poate fi just şi justificat decât în cazuri indispensabile şi anume când poporul îl face împotriva acelora care îi ameninţă suvera-nitatea, adică existenţa. Deoarece să trăieşti liber şi independent, în opinia fondatorului Turciei moderne, este un drept pentru individul şi pentru naţiunea deopotrivă.
Atatürk credea că fiecare naţiune contribuie la îmbogăţirea civilizaţiei mondiale.
De asemenea, Atatürk era convins că «egoismul, individual sau naţional, este condamnabil», susţinând idea că «o organizaţie a naţiunilor unite», situată asupra statelor, ar trebui să-şi asume sarcina apărării păcii în lume»[14]. El mai ajuta, într-un mod cu totul diferit pentru epoca aceea: «Nu există în lume nici asupritori, nici asupriţi. Există numai oameni care se lasă să fie asupriţi şi oameni care nu permit aşa ceva»[15].
Atatürk sublinia că cetăţenii fiecărei ţări ar trebui să aibă o educaţie care să-i ţină departe de invidie, de lăcomie şi de mânie[16].
Atatürk a pus accentul pe faptul că soarta poporului turc era legată de soarta altor popoare[17]. «Când lucrezi spre binele tuturor naţiunilor, înseamnă că garantezi pacea şi fericirea naţiunii tale»[18].
Mustafa Kemal se exprima împotriva intenţiilor expansioniste ale străinilor şi nu ura sau prejudeca nici un popor.
La numai o zi după învingerea trupelor intervenţio-niste, Atatürk a cutreierat pe jos câmpurile de bătălie, pline de cadavre şi de armament. Profund mişcat de acele scene macabre, Gazi a spus ofiţerului său de pază: «Ceea ce vezi aici, nu onorează omenirea. Ei ne-au atacat, noi ne-am apărat. Cine, oare, e de vină?». La câţiva paşi mai departe, zărind pe pământ un steag grec, a dat ordin să fie ridicat, subliniind că «emblema suveranităţii unui popor nu ar trebui lăsată să se calce pe picioare»[19].
În anii premergători celui de Al-Doilea Război Mondial, la Ankara a fost în vizită premierul iugoslav, cunoscut pentru tendinţele sale prohitleriste, în timp ce Atatürk considera că, pentru a putea face faţă unei eventuale agresiuni dinspre nord, era necesară intensificarea conlucrării balcanice. În cinstea oaspetelui a fost organizată o serată de bal, în cursul căreia cei prezenţi au auzit pe Gazi spunându-i premierului belgrădean: «Noi nu suntem duşmanii nimănui, excepţie făcând duşmanii omenirii».
Atatürk intenţiona să facă din Turcia un stat omogen şi modern, cu graniţe apărate şi fără rămăşiţe din trecut.
Încă din 13 august 1923, vorbind în faţa Marii Adunări Naţionale, Mustafa Kemal poruncea: «Trebuie să avem întotdeauna vie în suflet conştiinţa ca să nu ne scape din mâini roadele atâtor sacrificii şi să luăm măsurile necesare ca să devină imposibilă reîntoarcerea la nenorocirile şi la catastrofele trecutului»[20].
Atatürk era de părere că solidaritatea îţi dictează adoptarea atitudinii «toţi pentru toţi» în loc de «fiecare pentru el însuşi» şi «operele mari, întreprinderile importante pot fi realizate numai prin eforturi comune»
Afirmând că «securitatea reciprocă este temelia fericirii care ar trebui să fie ţinta naţiunilor lumii”, Mustafa Kemal mai atrăgea atenţia că «atâta timp cât această securitate nu va cuprinde toate naţiunile, nu va putea garanta pacea mondială. Dimpotrivă, ea va servi ca un mijloc pentru a acorda unor ţări libertatea de a acţiona în detrimentul altora. Îndeosebi, lăsarea controlului comerţului internaţional al armamentului în mâinile unor ţări, confirmă punctul de vedere pe care l-am exprimat mai sus»[21].
(Din cartea Atatürkismul şi Turcia Mileniului Trei)
[1] B. Harputlu, La Turquie dans l’impasse, Paris, 1974, p.71.
[4] „Aici s-a născut Gazi Mustafa Kemal, renovatorul naţiunii turce şi campion al unirii balcanice: această placă a fost pusă cu ocazia celei de-a zecea aniversări a Republicii Turcia, 29 octombrie, 1923”.
[5] Kopi Kyçyku, Me Ataturkun / Cu Atatürk, Tirana, 2001, p. 11.
[7] Vezi Stéphane Yerasimos, Entre désir d’Europe et crainte de l’Europe, în «L’Express», Paris, 29.11.2004, p. 49-50.
[12] Kopi Kyçyku, Me Ataturkun / Cu Atatürk, op. cit., p. 34.
[16] «Să-i inciţi pe oameni să se mânânce între ei sub pretextul garantării fericirii, este o acţiune antiumană şi extrem de mizerabilă. Singura modalitate de a-i face pe oameni fericiţi, este să-i apropii între ei, să-i îndemni să iubească unul pe celălalt şi să-şi îndeplinească prin muncă toate necesităţile fizice şi morale”.
[18] “Naţiunile lumii întregi aparţin sau vor aparţine unei singure familii… De aceea ar trebui să ne gândim la propăşirea şi fericirea naţiunilor lumii la fel cum ne gândim la existenţa şi fericirea naţiunii noastre”.
[19] ibidem.