- Convorbire cu regizorul şi scriitorul Bogdan ULMU –
Revista ComunIQue: Ce este teatru în zilele noastre?
Bogdan ULMU: Dacă vă referiţi la spectacolul de pe scenă, TEATRUL e ceea ce ne emoţionează, înveseleşte, ori îngîndurează. După caz. Teatrul e arta minunată care explică lumea şi viaţa, în chei diferite: grave, comice, lirice, ironice, tragice. Teatrul creează dependenţă şi e ca un blestem: te-a „prins”, nu i te mai poţi opune... îl porţi după (cu, în) tine, toată viaţa...
- Ce nu este teatru?
- Iată o întrebare dificilă; încerc să răspund, totuşi: Tot ce NU intră-n definiţia de mai sus.
- Ce s-a schimbat în gândirea Dvs. faţă de literatură de când aţi început să scrieţi?
- Oho !...multe ! Imaginaţi-vă că am publicat de foarte tînăr şi viziunea asupra vieţii şi artei de la 19 ani nu mai coincide cu cea de la 55-60 de ani… Se întîmplă o maturizare, o devenire prin cultură, o şlefuire a minţii şi mentalităţii prin dialogurile cu oameni deosebiţi, o limpezire a sensurilor prin observaţie atentă…
- De ce teatru şi nu cinematografie?
- Am făcut televiziune, am fost şi la cîteva filmări cu echipe cinematografice, încă din studenţie şi mi-am dat seama că filmul, mai mult decît TV, cere o răbdare pentru detalii tehnice pe care nu o am. Apoi, emoţia live a teatrului este inegalabilă. Sunt un mare iubitor de film, dar din fotoliul spectatorului...
- Ce înseamnă noul val al cinematografiei contemporane româneşti?
- Un surprinzător succes internaţional. Îmbucurător, dar şi inexplicabil, pentru mine. Deoarece filmele ultimilor ani mi se pare că-s făcute cu eforturi (de imaginaţie şi finanţe) minime. Prefer filmele puţin mai complicate; nu chiar ca Avatar, dar nici precum cele în care se filmează jumătate de peliculă într-un apartament, apoi jumătate într-un autobuz, şi filmu-i gata. Dar părerea mea nu mai are importanţă cîtă vreme producţiile româneşti sunt primite elogios în competiţiile internaţionale...
- Unii devin legende vii doar pentru că trăiesc mai mult decât alţii, sau mai puţin?
- O legendă vie musai să fie şi... longevivă, nu? – vezi cazul Radu Beligan. La antipod, Marilyn Monroe, care a devenit mit la numai 37 de ani. Sau Labiş, celebru la un deceniu-două după prematura dispariţie fizică.
- Textul, imaginea sau muzica? În ce procent?
- Toate trei. În proporţii diferite. Visez un Hamlet fără text, dar şi un Caragiale fără muzică. Imaginea însă a devenit, în unele cazuri (Bob Wilson, spre exemplu; ori Afrim) tiranică, în compoziţia reprezentaţiei...
- Ce relaţii aveţi cu călătoriile?
- Diverse. Cineva mă etichetase marele călător. Din păcate, se referea la faptul că am străbutut ţara-n lung şi lat. După 1990, am început să cunosc şi Europa. Mai am însă mult de recuperat...
- V-aţi gândit vreodată să puneţi în scenă fragmente din excepţionalul Dvs. „File dintr-un jurnal teatral”?
- Nu. Fiindcă am un roman epistolar, scris împreună cu doi umorişti excelenţi, care se pretează mai bine. Şi mai am multe schiţe şi foiletoane dramatizabile. Am însă o bucurie care ţine cam de 20 de ani: sunt jucate foarte des scenariile mele libere după Ion Creangă (unele şi în şapte teatre).
- Cum vedeţi Occidentul (de) astăzi? Ce mâine credeţi că-şi poate construi?
- Mărturisesc că nu-s xenofob; apoi, văd Occidentul de azi confruntîndu-se cu aceleaşi probleme ca şi noi. Doar că este mai prosper. Dar despre viitor...nu pot vorbi, fiindcă nu-s futurolog, nici profet mincinos...
- Cum vedeaţi Răsăritul înainte de 1989?
- Răsăritul (precizare importantă: de soare) a fost, pentru mine, întotdeauna, unul dintre cele mai frumoase şi emoţionante momente ale zilei. Deşi, recunosc, îl apucam cam rar... Şi acum, cînd am şansa să-l prind, îmi provoacă aceleaşi impresii...
- Ce sentimente şi ce presimţiri vă produce avalanşa nonvalorii şi a kitsch-ului?
- Nonvaloarea & kitschul nu-s de mîine, nici de azi, sunt dă dămult (cum ar zice Caragiale). Cei instruiţi (în sensul de educaţi) ştiu să le ocolească. Ceilalţi, cad în capcana lor. Norocul ignoranţilor e că nu depistează pericolul acestei avalanşe...
- Credeţi că există posibilitatea să învie pe aceste meleaguri modus vivendi al interbelicii?
- Mi-aş dori cu ardoare! Dar, lucid vorbind, nu.
- Ce piesă aţi dori să puneţi în scenă înainte de sfârşitul lumii?
- Revizorul de Gogol; Raţa sălbatecă a lui Ibsen; Ivanov de Cehov; Antigona de Sofocle; lista-i lungă...
- Ce bucătărie preferaţi şi de ce?
- Cea chinezească; şi pe cea franţuzească. Pentru rafinament şi fantezie.
- Ţara în care mergeţi ca şi cum n-aţi fost niciodată...
- Franţa.
- Femeia este un mister, sau doar acea parte a misterului ce-i lipseşte bărbatului?
- Rar de tot, dacă ai noroc, dai peste femeia-mister. Ceva mai des, observi că pare a fi partea de mister ce-ţi lipseşte. Şi prea des, nici una, nici alta...
- Ce sfat i-aţi da unui tânăr pasionat de teatru? Unui actor tânăr? Unui actor bătrân?
- Unui bătrîn nu-i dau sfaturi că nu le ascultă, iar unui tînăr, la fel, din acelaşi motiv. Nu sunt genul care dă sfaturi, fiindcă am avut o viaţă atît de complicată şi cu atîtea nemulţumiri, încît nu e etic să fac pe sfătuitorul...
- Regizarea unei piese vă îmbogăţeşte sau sărăceşte revelaţia avută în momentele citirii unui text?
- De obicei, o îmbogăţeşte. Dar pînă-n ‘90 am montat şi cîteva texte care erau incapabile să producă alte revelaţii înafara mediocrităţii lor...
ComunIQue