No other existence doesn’t live in the values field, as does the human. Initially, in its historical beginnings, man has developed two approaches to value. Some material things - water, fire, birds and animals, etc. - have got value for human, as he has discovered vital utility. Compared to them, as well as to natural phenomena – sun, cold, dark night etc. – to phenomena from their own lives – dreams, emotions, sexuality, etc.- man has created an attitude that went beyond strictly utilitarian, considering them as contextual value of its existence, becoming existing values due to reports of human values on things and phenomena mentioned above. If the ancient and medieval society were built on the values of / were representing the eternal human values - truth, good, beautiful and sacred sense, modern society has advanced as the most important social values and modern democratic societies have to accept any goal values interact harmoniously, the person, social group, people are entitled to give priority to those values they consider important, but without harming by the choice made, other persons, social groups, nations etc..
Keywords - value, value of truth, justice value, value judgments
Nicio altă existenţă nu trăieşte, în câmpul valorilor, aşa cum face omul. Iniţial, la începuturile sale istorice, omul şi-a elaborat două abordări cu privire la valori. Anumite lucruri materiale – apa, focul, păsările şi animalele etc.- au obţinut valoare pentru om prin faptul că acesta le-a descoperit utilitatea vitală. Faţă de acestea, precum şi faţă de fenomene ale naturii – căldura soarelui, frigul, întunericul nopţii etc.- faţă de fenomene ale propriei vieţi – visele, emoţiile, sexualitatea etc.- omul şi-a creat o atitudine care depăşea cadrul strict utilitar, considerându-le valori contextuale existenţei sale, devenind valori existente datorită raportării omului la lucrurile şi fenomenele indicate mai sus. Ulterior omul a început să creeze valori, apărând astfel lucruri şi obiecte neexistente în natură. Unele aveau utilitate practică şi valoare estetică, altele aveau doar valoare estetică, juridică, morală etc. In timpuri diferite oamenii au acordat prioritate şi/sau au creat sisteme de valori diferite, fiecare tip de societate fiind marcat şi de anumite tipuri de valori.
Dacă societatea antică şi cea medievală s-au constituit pe valorile/ au constituit valorile etern umane – adevărul, binele, frumosul şi sentimentul sacrului, societatea modernă a avansat drept cele mai importante, valorile sociale, iar societăţile democratice contemporane au ca deziderat acceptarea oricăror valori în interacţiune armonioasă, persoana, grupul social, popoarele fiind în drept să acorde priorităţi acelor valori pe care le consideră mai importante, fără însă a dăuna prin opţiunea făcută, altor persoane, grupuri sociale, popoare etc.
O idee, o acţiune, un lucru, un comportament le calificăm ca fiind valoroase sau lipsite de valoare. Omul nu afirmă doar judecăţi constatative, existenţiale descriptive, ci şi judecăţi de valoare: de apreciere, de ierarhizare, de tipul:,, cursul profesorului de drept civil este antrenant şi atractiv”, ,,aurul este mai preţios decât argintul”, ”Y este drept”, ,,X este nedrept”[1]. Valoarea implică, prezenţa unui,, da ‘’ şi a unui,, nu ‘’, a unei aprobări şi a unei dezaprobări, adică a polarităţii, ceea ce ne pune întotdeana în faţa unei alternative.
Valoarea implică şi ordonarea verticală a obiectelor, a comportamentelor, a ideilor, adică ierarhia, de la inferior la superior în conformitate cu importanţa lor pentru subiectul cunoaşterii şi acţiunii. Oriunde avem de-a face cu o ruptură a indiferenţei sau egalităţii între lucruri, oriunde unul dintre ele trebuie pus înaintea sau deasupra altuia, aplicăm cuvântul valoare. Nu tot ceea ce este dorit desemnează valoarea, ci doar ceea ce este de dorit, este dezirabil. Chiar dacă acceptăm ideea că valoarea este obiectul unei dorinţe, nu tot ceea ce doreşte unul sau altul are valoare.
Multe lucruri apoi sunt dorite: automobil, excursii în străinătate, vile, etc., nu numai pentru că răspund unor trebuinţe umane: de muncă, de odihnă, de împlinire spirituală, ci şi pentru că posesiunea lor le satisface orgoliul, vanitatea, le conferă posesorilor un prestigiu în ochii celorlalţi[2].
Prin intermediul valorii trecem de la dorit la dezirabil, de la constatări indicative la semnificaţii imperative şi practice pentru o conştiinţă, pentru o conduită în consens cu ceea ce este, preţuit, admis, legiferabil, valoarea nevizând deci doar starea de fapt ci şi starea de drept.
Valorile nu sunt independente de fapte, de acţiuni, de cunoaştere, de simţăamintele, de dorinţele şi năzuinţele umane, ci le implică în egală măsură pe toate, valorile având deci întotdeauna un suport. Acţionam din nevoia de adevăr, din nevoia de dragoste din năzuinţa spre libertate şi dreptate.
Valorile nu se contemplă ci se trăiesc, se aplică, concomitenţa aceasta făcându-le cunoscute şi realizabile. Dezacordul de ordin cognitiv dintre valori include o opoziţie a unor convingeri care nu pot fi simultan adevărate, soluţionarea lui făcându-se prin apelul la fapte, la testarea cunoştinţei[3].
In fine, orice tablă de valori ce se vrea să fie aplicată pretutindeni, nu este aplicabilă nicăieri, nicicând, deoarece fiecare comunitate umană istoriceşte constituită are propriile necesităţi spirituale şi materiale, are un spatiu şi un timp al operatiunilor preferentiale. Dacă în antichitate erau prioritare valorile gneseologice şi morale, în Evul mediu erau cele religioase, contemporaneităţii prioritare fiindu-i valorile ştiinţifice şi politice, valorile economiei de piaţă, ale democraţiei şi libertăţii, ale statului de drept[4].
Orice om, trăieşte o experienţă a valorilor. Intr-o concepţie umanistă omul, este o valoare, este valoarea supremă şi centrul integrator al valorilor materiale şi spirituale. Omul, ca fiinţă liberă şi creatoare, îşi conştientizează sau îşi creează propriul destin, propria sa înfăţişare socială, afirmând şi stabilind ce este binele, frumosul, adevărul, dreptatea, având sau neavând conştiinţa sensului existenţei. Neatmiţând neutralitatea, valorile ne angajează, ne îndeamnă la acţiune, omul alegând între plăcut şi neplăcut, între onoare şi dezonoare, între adevăr şi neadevăr, între dreptate şi nedreptate, între viaţă şi moarte, etc.
Ca prezenţă în activitatea şi creaţia umană, ca legătură permanentă, eternă între om şi lume, valorile, coordonate de baza ale acţiunii umane,, sălăşluiesc şi în sfera calmă a conştiinţei, şi în câmpul vieţii afective, emoţionale, şi în sensibilitate”[5]. Valoarea este acea relaţie între subiectul valorizator şi obiectul valorizat, în care prin polaritate şi ierarhie se exprimă preţuirea acordată unor fapte sau însuşiri, potrivit capacităţii acestora de a satisface trebuinţe, deziderate, aspiraţii umane condiţionate[6]. Prin modul specific de a fi, omul, creează valorile şi se creează prin valori, trecând de la comportamente cvasiautomate justificate din punct de vedere biologic, la comportamente culturale, orientate valoric. In toate problemele de adaptare, tensiune, transformare ale relaţiei om-lume, este implicată valoarea, lumea valorilor fiind o parte inseparabilă, caracteristică lumii culturale şi civilizatoare a omului.
Definirea valorii
Dificultatea definirii termenului valoare este adeverită chiar de faptul că însăşi definirea valorii este … o valoare!
Se obişnuieşte în mod curent să se afirme că valoarea este ceva – un lucru- util, necesar, de preţ, sau o calitate a unui lucru, o calitate care corespunde necesităţilor, aşteptărilor, idealului uman, naţional, social etc. Dacă prin lucru înţelegem doar ceea ce se află în afara omului, trebuie să acceptăm că şi valoarea este ceva care se află în afara omului, prin urmare sensul vieţii umane ar fi aproprierea-însuşirea-acapararea a cât mai multor valori. Valorile nu sunt însă indiferente faţă de indivizii umani, grupurile sociale, etc., despre valori se afirmă că acestea, ca să fie definite ca atare, trebuie să corespundă aşteptărilor, idealurilor omului, grupului, etc. Prin urmare, este corect să se definească valoarea ca un lucru care face parte nu doar din exteriorul omului ci şi din interiorul acestuia, adică ca un lucru care aparţine interior-exteriorului omului.
Valorile au fost definite ca obiecte ale dorinţei, ceea ce înseamnă că valoarea în sine nu există, există dorinţa noastră pentru ceva pe care îl definim ca valoare[7]. In sensul indicat, ar trebui să se recunoască că în afara omului nu există valori, valorile pot fi numite valori doar prin raportarea lucrurilor la om ( în sens filosofic lucruri sunt nu numai obiectele materiale ci şi ideile, sentimentele, calităţile etc.). Exemplu metalele preţioase, despre care se consideră că sunt valori în sine, nu sunt valori decât în contextul acelor convenţii care acceptă ca acestea să reprezinte alte obiecte şi valori necesare omului pentru viaţa biologică, socială şi spirituală. Această calitate a metalelor preţioase a devenit cu adevărat o calitate abia în momentul în care omul şi-a raportat-o la propriile nevoi şi idei despre util şi frumos.
Astfel fizicul, materia, în interacţiune cu metafizicul spiritual produc valoarea. Esenţa valorii este în atitudinea polară a omului: ceva poate reprezenta o valoare doar ca obiect al binelui sau răului, frumosului sau urâtului, dreptăţii sau nedreptăţii, permisivităţii sau interdicţiei, utilului sau inutilului etc.
In toate cercetările, spiritul omenesc îşi îndreaptă atenţia asupra tot ceea ce este în contact cu sine. Cunoştinţa omenească în genere tinde către doua scopuri şi anume :
a) a explica lumea, universul din care facem parte
b) a înţelege rostul existenţei noastre şi valoarea ei.
Intrebându-ne asupra sensului vieţii, ajungem tot la formularea unor valori absolute, pe care dorim să le determinăm, să le cunoaştem cât mai aproape . Deci, pe lângă problema cunoaşterii valorii se adaugă şi cea a realizării valorii. Vedem că valoarea se impune spiritului nostru atât în cercetarea teoretică cât şi în viaţa practică. Noţiunea valorii este o noţiune fundamentală pentru filosofie. Filosofia explică lumea prin valori logice, dar tot ce are tendinţa de a o şi tranforma, conform unor idealuri omeneşti etice. Filosofia arată cum se naşte, cum evoluează realitatea şi apoi valoarea tuturor schimbărilor ei. Filosofia este “cercetarea valorilor celor mai înalte atât teoretice cât şi practice “.
Filosofia valorii trebuie să studieze în primul rând valorile independent de realitatea în care sunt concretizate. Deci, ea va cerceta : temeiurile logice ale valorii, formele ei, şi modul cum aceste valori dobândesc un conţinut real.
In viziunea lui Petre Andrei[8] ideea fundamentală pentru constituirea unei logici a valorii este “considerarea valorii ca un element logic al cunoştinţei noastre”[9].
Un alt filosof, Rudolf Eisler[10] vorbeste de o logică a valorilor. El afirma că teoria valorii poate fi : o psihologie a valorii; o critică a valorii; o teorie a valorilor morale. Aceste constatări nu ţin însă loc de explicaţii, deşi ele atrag atenţia asupra dificultăţii definirii valorilor, subliniind că nu este vorba de o situaţie unică, absolut singulară, nerăspunzându-se la întrebarea ce sunt valorile. Diferitele răspunsuri pe care le găsim date acestei întrebări avertizează că subiectul nu este deloc simplu[11].
Natura şi funcţiile valorilor
In ce priveşte natura valorilor, în tradiţia filosofică s-au conturat trei mari orientări:
1) obiectivismul, care consideră că valorile există independent de oameni într-o lume aparte, transcendentă, într-o lume asemenea celei a formelor pure postulate de Platon;
2) subiectivismul, care afirmă că valorile îşi au sursa în subiectul uman;
3) realismul(naiv), ce suţine că valorile nu sunt altceva decât o reflectare a calităţilor diferitelor obiecte, lucruri din mediul înconjurător[12]. P.Ilut considera că la aceste orientări clasice, s-ar putea adăuga o a patra, contemporană, care consideră că „natura valorilor rezidă în întâlnirea, intersecţia, corespondenţa dintre nevoile, propensiunile umane şi calităţile obiectelor”[13].
În cadrul filosofiei analitice s-au conturat de asemenea câteva orientări cu privire la natura valorilor, unii susţinând că valorile reprezintă opinii (subiectiviştii), alţii că indică pur şi simplu diferitele emoţii pe care le au oamenii (emotiviştii), sau că exprimă atitudini (expresiviştii), norme pentru acţiuni (prescriptiviştii) etc[14]. De regulă, atunci când se discută şi se analizează natura generală a valorilor, acestea sunt judecate prin comparaţie cu faptele de care se ocupă ştiinţa. Dacă faptele sunt observabile, măsurabile şi se pretează la verificări, la experimentări etc., valorile nu pot fi tratate la fel. Ele nu pot fi nici „reduse la fapte” şi nici „deduse din fapte”[15].
Sub aspect istoric, de obicei se apreciază că D. Hume a procedat la această separare netă între faptele de care se ocupă ştiinţa şi valori. Mai târziu, dihotomia Naturwissenschaften – Geisteswissenschaften, promovată îndeosebi de filosofia germană prin Dilthey, Windelband, Rickert ş.a., a întărit această breşă. Iar în prezent suntem confruntaţi, apreciază R.Frondizi[16], cu trei posibilităţi nesatisfăcătoare privind disparitatea fapte-valori: a) tendinţa de a reduce valorile la fapte (naturalismul); b) disparitate ireductibilă între ele (intuiţionismul şi existenţialismul); c) afirmaţiile valorice sunt lipsite de sens (emotivismul). La aceste variante Frondizi mai adaugă una, propusă de el, prin care susţine ca valorile să fie considerate empirice, dar nereductibile la calităţi naturale[17].
Dacă valorile ar putea fi reduse la calităţi naturale atunci ele ar putea fi tratate aidoma faptelor. Indeosebi G.E.Moore[18] a persistat asupra acestei probleme, atrăgând atenţia că un obiect, un fapt ori un fenomen e compus din diferite părţi pe care le putem preciza şi le putem imagina în plan mintal. Putem înţelege şi putem defini de pilda, un „cal” ca „un copitat patruped din genul Equus” şi-l înţelegem că e compus într-un fel, are patru picioare, cap, coadă etc. Nu la fel stau lucrurile când vrem să definim, de exemplu noţiunea „bun”. „Bun” nu e compus „din nici un fel de părţi cu care l-am putea înlocui pe plan mintal atunci când îl gândim”[19]. În acest sens, Moore spune că valorile, spre deosebire de fapte, sunt nedefinibile. Iar judecăţile de valoare, cum sunt cele morale, nu pot fi demonstrate, cea ce-l face pe Moore să le numească „intuiţii”.
În ceea ce priveşte funcţiile valorilor, trebuie reţinut că în genere valorile îşi manifestă funcţia de integrare socială şi culturală, fiind un fel de „operatori” şi lianţi de coeziune. Ilona Bârzescu[20] arata ca, funcţionalitatea valorilor, respectiv explicarea acestei funcţionalităţi implică „corelarea teoriei axiologice cu teoria comportamentului”, cu teoria acţiunii sociale, „întrucât subscrierea societăţii sau individului la o anumită valoarea presupune un proces complex ce angajează aspecte comportamentale, verbale, acţionale”[21]. Având în vedere funcţionalitatea lor, valorilor pot fi „valori-acţiuni”, „valori-bunuri”şi „valori-idealuri”.
Pe lângă funcţionalitatea generală amintită, în literatura de specialitate se discută şi de valori care au autonomie funcţională şi valori care nu deţin această autonomie. Primele se mai numesc şi valori-scop sau valori fundamentale şi au proprietatea de a-şi conţine funcţionalitatea, de a nu depinde de alte valori, pe când cele din a doua categorie se numesc valori-mijloc sau valori instrumentale şi au menirea de ajuta la realizarea altor valori[22].
Concluzia ce se poate desprinde din cele prezentate mai sus ar putea fi sintetizată astfel: sfera valorilor cuprinde, la un pol, o valoare fundamentală sau o unitate de valori fundamentale şi, la polul celălalt, o diversitate valorică, o multiplicitate ireductibilă la nivelul tipurilor. Relaţia de la valorile fundamentale la cele instrumentale este de la „temei” la „întemeiat”, atât logic, cât şi ontologic. Sau, în termenii lui N. Hartmann, există o grupă de „valori fundamentale”, în cadrul căreia valoarea de „bine”, deţine locul central[23]. Această grupă face posibilă existenţa tuturor celorlalte valori din sfera eticii.
Bibliografie
1. Alexandru Tanase, Cultură şi civilizaţie, Ed. Politica, Buc., 1977;
2. Ioan Biris, Valorile dreptului şi logica intenţională, Ed. Servo-Sat, Arad, 1996;
3. Nuredin Ibram, Fundamente ale filosofiei, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000;
P. Andrei, Opere sociologice, vol.I, Ed. Academiei, Buc., 1973;
4. Petre Ilut, Structurile axiologice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995;
5. Rudolf Eisler, Introducere în teoria cunoaşterii, Ed. All, 2007;
6. Tudor Vianu, Filosofia culturii şi teoria valorilor, Ed. Nemira, Buc., 1998.
Enciclopedie de Filosofie şi Stiinte Umane, Ed. All, 2007
[1] Nuredin Ibram, Fundamente ale filosofiei, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000, pg. 145
[2] Ibidem, pg. 146
[3] Ibidem, pg. 150
[4] Ibidem, pg. 151
[6] Nuredim Ibram, op.cit., pg. 155
[7] T. Vianu, Filosofia culturii şi teoria valorilor, Ed. Nemira, Buc., 1998, pg. 25
[8] Petre Andrei este întâiul sociolog român de primă mărime, format aproape în întregime în ţară. Petre Andrei proiectează idealul suprem în spaţiul culturii, socotindu-l o valoare culturală totală. Această valoare cuprinde în sine toţi factorii sociali şi sufleteşti, şi se instituie drept criteriu de valorizare a valorilor sociale. Pentru filosoful român, societatea nu este de natură metafizica, ea constituie o realitate in corelatie strânsă cu evoluţia istorico-teologică.
[10] Rudolf Eisler, Introducere inteoria cunoasterii in Enciclopedie de Filosofie şi Ştiinte Umane, Ed. All , 2007, pg. 272
[11] Ioan Biris, Valorile dreptului şi logica intenţională, Ed. Servo-Sat, Arad, 1996, pg. 103
[12] Ibidem
[13] Petre Ilut, Structurile axiologice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, pg. 10
[14] J.R.Lucas, ,, Cuvint inainte”, in Valorile şi adevărul moral, Ed. Alternative, Buc., 1995, citat de I. Biris, op.cit., pg.104
[15] Risieri Frondizi, Is science relevant to values”, in Procedings of theXV-th World Congress of Philosopfy, vol.II, Sofia 1973, citat de I.Biris, op.cit., pg 104
[16] Ibidem
[17] Ibidem
[18] Considerat unul dintre părinţii şcolii de gândire analitice, George Edward Moore (1873–1958), a revoluţionat filosofia morală a secolului XX publicând în 1903 lucrarea Principia Ethica.
[19] George E.Moore, Obiectul eticii, in Valorile şi adevarul moral, Ed.Alternative, Buc., 1995, citat de I.Biris, op.cit., pg. 105
[20] Este conf.univ.dr. la Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării; Catedra de Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării, Universitatea de Vest din Timişoara
[21] I. Biris, op.cit., pg.105
[22] Ibidem
[23] Nicolai Hartmann, Ethik, citat de I. Biris in op.cit., pg. 112; Nikolajs Hartmanis, (n. 20 februarie 1882, Riga, Letonia - d. 9 octombrie 1950, Göttingen) a fost un filosof german, principal reprezentant al filosofiei idealiste, unul dintre cei mai sistematici şi mai productivi filosofi din secolul al XX-lea, întemeietor al "ontologiei critice" - formă specifică în orientarea ontologică a cugetării contemporane. Preocupat de o nouă formă a sistematicii filosofice, el s-a impus totodată ca un reputat istoric al filosofiei şi al culturii în genere.