MESERIA DE A GÂNDI. Mai întâi o anecdotă. Un profesor rupe o nuia de salcie în faţa elevului. Apoi îi cere: „Relatează-mi ce-am făcut eu în acest moment. Ce-am făcut?" Elevul răspunde: „Aţi rupt, cu gesturi repezi, o nuia verde". Profesorul îl declară leneş la gândire, atras de descripţie şi sortit înstrăinării. Elevul caută altă cale pentru a „relata" gestul dascălului. El dă multe răspunsuri explicative, dar profesorul rămâne mereu nemulţumit, în fine, elevul află că răspunsul exact ar fi fost acesta: să apuce o nuia verde şi, la rândul său, să o rupă.
Vasăzică: Atunci când e posibil, a evita verbalizarea, care creează realităţi de ordin secund şi ne îndepărtează de esenţă. Filosofia practică a preferat să înţeleagă actul prin act; şi obiectul prin identificare cu obiectul, nu prin concepte. Nu prin explicare, ci prin contopire. Nu prin descriere, ci prin retrăire. Dincolo de concepte. (Nu ştiu dacă Wittgenstein l-a cunoscut pe Hui Nang când a scris: „Ceea ce poate fi arătat, nu poate fi spus"), înţeleptul a preferat totdeauna să practice înţelepciunea, nu să filosofeze pe marginea ei.
O vreme, filosofia practică a fost socotită specifică Orientului. Dar ea este specifică, vedem, unui stadiu al gândirii, atins printr-o disciplină a chietudinii, indiferent de spaţiu geografic. Este, mai curând, specifică tipului uman acroatic, de oriunde: specifică omului unificat, omului spiritualizat la stadii înalte. E drept, Orientul a preţuit mai mult acest tip uman şi l-a făcut ideal al căutării... Dar, prin asta, nu şi l-a însuşit definitiv şi exclusiv.
Se naşte obiecţia: Dar există, totuşi, nişte diferente Orient-Occident! De pildă, în relaţia subiect-obiect, s-a constatat că Orientul îndeamnă insistent la cunoaşterea prin comuniune, prin contopire, iar Occidentul se rezumă la distingere.
Un demers de optimizare umană reţine mai ales punctul de convergenţă între spirite. Practicianul optimizării are avantajul de a câştiga perspectiva convergenţei. Orice deosebiri Orient-Occident se şterg în decursul practicii. Doar o perspectivă didactică, teoretică, istoricistă ar reţine ceva deosebiri, şi atunci mergând pe lacune culturale şi pe prejudecăţi etnice. Notarea deosebirilor evidenţiază deficitul practicii şi vulnerabilitatea teoriei.
La nivelul împlinirii sau Desăvârşirii spirituale, n-au existat niciodată deosebiri mari, indiferent în ce sistem cultural ai fi crescut.
în lipsa împlinirii, apar diferenţele. Astfel, Europa şi-a câştigat renumele de a recurge la gândirea bi-polară, de a practica disocierea subiect-obiect în cunoaştere.
Azi, se observă că-n gândirea europeană survin nişte „remanieri". Ce remanieri survin, aşadar? Alan Watts notează că, la occidentali, a progresat gândirea relativistă. Mai notăm noi că a câştigat mult teren gândirea „de mâna stângă", gândirea în categorii dionisiace. Astăzi, pe un occidental nu-l mai surprinde un precept de felul „să te despoi de gândire". Acest precept nu subminează cultul gândirii, cum s-ar părea, ci îl întăreşte. El îţi propune să-ţi distrugi condiţionările mentale şi senzoriale, pentru a dobândi prospeţimea percepţiei şi claritatea judecăţii.
Ch. Humphreys zice că un om poate scăpa de orice inamic şi orice disconfort; „unicul lucru pe care omul nu-l poate evita o viaţă întreagă este ideea preconcepută". A te despuia de gânduri înseamnă a lupta cu bruiajul mental parazitar, cu ideile preconcepute, cu automatisme psihice. A lupta cu stereotipii de gândire, cu o mecanică verbală, cu urmele străvechi sau recente rămase în psihism. A obţine, în final, un ecran mental curat, pe care să se proiecteze un informaţional vast.
Se constată că România nu a trăit conflictual' distanţa între cei doi poli ai culturii (polul Orient şi polul Occident). Poate pentru că ea se află, geografic şi spiritual, între Occident şi Levant; unul din lupii noştri etnogeni este latin, altul este asiatic...
Altă cauză a lipsei conflictului în discuţie este o consimţire, discretă şi asiduă, la o cursă a îmbunătăţirii, mereu obstaculată de setea de repaos, mereu relansată de setea de a fi.
Aşa îşi face loc un flux al înţelepciunii şi sfinţeniei, posibile la români, despre care vom scrie mai jos.
Secolul XXI va fi al căutării clarităţii mentale depline. Aşa omul va da un sens încercărilor apocaliptice care-l aşteaptă şi care-i vor ameninţa existenţa pe Terra.
LA IZVOARE. Slaba cunoaştere a tradiţiei isihaste a făcut ca acest tip de trăire cognitivă (dincolo de concepte, dincolo de polarităţi, „dincolo de gândire", prin identificare cu obiectul cunoaşterii) să fie atribuit orientului hindus şi chinez.
Fireşte, se admitea că şi europenii au cunoscut acest tip de gândire, prin câteva spirite luminate, precum: Proclus, Pseudo Dionisie Areopagitul, Scotus Eriugena, Nicolaus Cusanus, loan Damaschin, şi, mai ales, Meister Eckhart. Se mai admitea că asemenea cugetători sunt rari pe continentul nostru şi n-au influenţat temeiurile gândirii europene.
Or, vedem că au existat aici un amplu curent spiritual şi o practică mentală foarte răspândită, care se apropie mult de cugetarea „prin identificare" a asiaticilor. E vorba de disciplina isihastă care se practică din secolele IV-V, şi care se cristalizează în Imperiul roman de Răsărit, în secolele XII-XIII, şi apoi iradiază prosper.
Acest moment n-a fost încă preluat de istoria filosofiei. Dar el şi-a pus amprenta pe o practică a gândirii, cu o forţă aparte. (Momentul cristalizării este contemporan cu efervescenta spirituală din Asia maeştrilor chem şi zen, cu Eisai, Dogen, Mumon Ekai; ca şi cum un elan comun de înălţare cuprindea, la aceeaşi oră, planeta, unind-o dincolo de voinţa ori conştiinţa omului, dincolo de izolarea focarelor noetice.)
Mişcarea de reînnoire spirituală europeană cunoaşte o etapă ferventă cu Grigore Palama. În opera lui Grigore Sinairul, găsim un îndreptar practic „despre alungarea gândurilor parazite" (hinduşii numeau pratiahara acest stadiu de înlăturare a bruiajului mental şi senzorial). Calist Angelicude scrie tratatul Meşteşugul liniştirii, iar Calist Catafigiotul scrie
tratatul Despre viaţa contemplativă. Toate au fost cunoscute, foarte devreme, în România - ea însăşi un focar spiritual distinct în acel timp.
Grigore Palama (în Cuvânt pentru cei ce se liniştesc sau în tratatul Despre conştiinţa naturală) propune experienţe de activare mentală eficientă, foarte asemănătoare cu cele pe care le-am întâlnit la maeştrii orientali. Nu cred că Palama ar fi avut informaţii privind practica indiană dliyana sau cea chineză chan. (Sunt cunoscute izolarea şi chiar înverşunarea polemică între focarele spirituale vechi...) Aşadar, similitudinile se explică prin convergenta gândirii, nu prin sursă culturală, în performanţele de spirit, în omul unificat, spuneam, polul orient şi polul occident s-au întâlnit foarte devreme.
OAMENI DIN CARPAŢI Îspaţiul românesc, gândirea şi practica sapienţială sunt remarcabile, în 1980, s-a publicat la noi o amplă cercetare pe tema aceasta, cu titlul Pateric românesc, autorul fiind dr. loanichie Bălan. Cercetătorul adună laolaltă 300 de biografii de personalităţi isihaste autohtone. Adesea, textul biografic este urmat de extrase anecdotice şi atestări 'documentare, din „faptele şi cuvintele de învăţătură" lăsate de unii maeştri.
Mulţi din aceştia 300 de luminaţi şi luminători au vădit calităţi mentale deosebite, unii posedând darul clarviziunii, percepţie extrasenzorială, calităţi paranormale. Unii sunt taumaturgi sau exorcişti. Alţii au priceperi să contribuie la echilibrarea psihică a unor nevroze şi, din câte înţelegem, chiar a unor psihoze, sau a unor maladii provenind din somatizări psihotice. Ei au iradiat în jur putere, au pus amprenta pe mulţimi şi spaţiu, au povăţuit, au îndreptat, au fost urmaţi ca modele. Practicând şi învăţând pe alţii viaţa îmbunătăţită. Ei răspândesc şi texte sapienţiale clasice, menţinând o mişcare filocalică în Carpati, din evul mediu timpuriu şi până în zilele noastre.
SUFLETUL PESTE VEAC. Orice victorie a individului asupra lui însuşi se răsfrânge asupra altor oameni, asupra speţei întregi, asupra vremurilor viitoare: aceasta era o convingere care a dinamizat căutările optimizatoare din vechime şi până astăzi. Uneori, această convingere, de un optimism radical, se exprimă prin imaginea mitologică a supravieţuirii unui tipar bioenergetic uman, tipar considerat nepieritor, în care se imprimă orice achiziţie de profunzime. De la Sutrele indiene şi de la Dialogurile lui Platon şi până în zorii erei moderne găsim ideea aceasta, în haine diferite. Poate că este aici o intuiţie a comunicării universale la nivel noetic. În spaţiul românesc, imaginea aceasta a fost activă, activatoare, a fost o realitate morală. Iacob Putneanul zice: „Sufletul va merge într-alt veac şi va lua cele ce au lucrat aicea" (Prefaţă la Alfavita sufletească, Iaşi 1755).
PROGRESIE SAU SPONTANEITATE? În România n-a existat disputa separaţionistă pe tema: oare claritatea mentală deplină survine instantaneu sau progresiv? Experienţa arată că, totdeauna, lumina mentală deplină este spontană. Dar, precedată de o lungă progresie. Faptul că fulgerul şi spontaneitatea pot surveni şi fără migala treptelor, adică fără lungă progresie, un caz la o mie, ne arată o viclenie a naturii, de a întări, prin excepţii, iluzia democratizării darurilor ei. Şi, în ultimă instanţă, de a atenua tirania excepţiei.
(Din „Viaţă şi Semn”, 2005)