Fără a avea pretenţia că se poate epuiza
subiectul, iată 5 recomandări editoriale ale anului 2014 care au fost lansate
(sau nu) la târgurile de carte Bookfest şi Gaudeamus, dar care mi-au atras
atenţia, chiar dacă ele nu au primit vreun premiu literar (încă).. Acesta nu
este un top, autorii au fost aşezaţi în ordine alfabetică şi, aşa cum spuneam,
lista rămâne deschisă şi poate fi completată de fiecare cititor cu alte titluri
preferate...
Remus Valeriu Giorgioni a publicat la Editura
Eikon, în toamna anului 2014, un roman intitulat,,Cei şapte morţi uriaşi”, acesta fiind, aşa cum se precizează în
subtitlu,,,ediţia a II-a, revăzută şi adăugită”. Despre autor, trebuie spus
faptul că nu se află la prima sa experienţă literară, are peste 10 volume de
versuri si romane care au atras atenţia şi au fost recenzate de-a lungul
timpului de Alex Ştefănescu, Gheorghe Grigurcu, Bogdan Alexandru Stănescu, Paul
Aretzu, Marian Barbu etc.
,,Cei şapte morţi uriaşi” este un roman de peste 300 de pagini, ceea ce
înseamnă unul de mari dimensiuni, mai ales pentru timpurile noastre, altfel
spus un risc asumat de a nu fi citit integral sau deloc astăzi când se preferă
romanele minuscule, în formate de buzunar... Din punct de vedere structural, în bună tradiţie postmodernă, este un
roman deghizat sub formă de jurnal, mai mult sau mai puţin ficţional, al unui
fost muncitor în construcţii, ajuns în America şi din al cărui carneţel şi
nenumărate fişe, personajul-naratorul va extrage informaţii şi impresii; un
scurt exemplu de adevărat text de poietică
postmodernă:,,am scris pe masă, pe pat, pe genunchi,
pe bordul maşinii, în mers sau în parcare, în cele 30 de minute de lunch. Pe grătarul pompei, pe betonieră – în
cele mai incredibile poziţii şi situaţii. Cum şi pe ce am apucat. Am pungi întregi de fiţuici, fişe şi fişuliţe; hârtii-hârtiuţe de toate mărimile şi nuanţele, mototolite şi fircălite. Iar carneţelul acesta din care transcriu acum e şi el terfelit şi
murdar, „obosit” ca un muncitor în construcţii…”
Legat de relaţia narator - cititor, tot în spirit
postmodern, se intră în dialog încă din primele pagini, iar acest fragment
merită citat ca să vă faceţi o impresie despre stilul lui Remus Valeriu
Giorgioni:,,Există desigur în colecţia mea o serie de alte mici
prostioare, dar nu ţi le voi prezenta acum pe toate:
am în debara o cutiuţă plină. Şi aşa te-am prins
căscând, foindu-te în fotoliu, scărpinându-te-n frunte… Nu, tu nu vei recunoaşte în ruptul capului că acest început de carte te cam plictiseşte (ce, eşti prost!?);
dar semnele specifice ale plictiselii sunt vădite pe chipul tău împietrit. (Mai ai puţintică răbdare, boierule cititor, dă-mi răgaz să ţi-i prezint pe şeful Companiei, Danciu, poreclit
„Faraonu”, pe nea Kostikă de Haţeg; nea Puiu, zis „Scriitoru’”, Doinel Fârţală… Nişte figuri cu toţii, o galerie întreagă de stacomani. Dar înainte de ei, pe Niţă Stalinescu, primul meu patron în America şi echipa lui de framing.)”
Tot acest capitol introductiv este o meditaţie despre
ceea ce înseamnă scrisul, dar şi relaţia scriitor - cititor - realitate -
ficţiune - valoare estetică - valoare umană. Din acele rânduri care numai ele
ar merita comentate în mai multe pagini, iată drept ultimă invitaţie la lectură
(şi reflecţie!), doar finalul în care naratorul-personaj surprinde din nou şi
propune un veritabil exerciţiu intertextul, cerând, pe de-o parte, scuze
cititorului pentru eventualele părţi care nu îi vor fi pe plac, dar, pe de altă
parte, lăsându-i în schimb şi libertatea de a rescrie textul:,,Se ridică întrebarea: care din
lumi e falsă, şi care lumea reală? Aşadar, tu să nu mă iei totdeauna în serios, maestre cititor: mai
bat şi eu câmpii uneori,
cu mai multă sau mai puţină graţie. Iar secţiunile care îţi par cumva „necoapte”, neterminate, le-am lăsat intenţionat aşa: le-am lăsat la dispoziţia ta… Să le isprăveşti tu însuţi, care eşti om de toată isprava. Tu, desăvârşitul,
perfectul şi isprăvitul!”
De fiecare dată când am citit o carte semnată
Catia Maxim mi-am spus că aceea este cea mai bună şi am terminat lectura cu un
soi de încântare dublată însă de o strângere de inimă, în sensul că părea
destul de improbabilă posibilitatea de a reuşi altceva şi mai bun... De ficare
dată, autoarea a reuşit să mă surprindă, să se reinventeze şi să ofere alte
romane nu numai diferite, dar şi impresionante. Nu
a făcut excepţie de la această axiomă personală nici Slow Motion, o carte publicată la Editura Tracus Arte, în anul 2014
şi despre care regretata Cornelia Maria Savu nota, pe ultima copertă:,,un roman
cinematografic în care se întrepătrund, original şi cu forţă epică două planuri:
exotismul unui traseu marocan aproape iniţiatic în redescoperirea Bucureştiului
cenuşiu, al trădării şi al iluziilor spulberate.”
Drept invitaţie la
lectură, iată primele două paragrafe al acestui roman:
,,Lumina se insinuează prin transparenţa ferestrei
- deşi alta - de la dormitorul recent amenajat. Graţie unei raze hoinare. Îşi
schimbă, instantaneu, direcţia.
Dac-aş privi obiectele printr-un vas cu apă le-aş
percepe aproape de suprafaţa lucoasă, iar poziţia lor s-ar schimba de la un
unghi la altul. Fiecare cu lumina sa. La şcoală, am învăţat la fizică despre
lumină şi imagini alăturate: ce diferit se reflectă. Uneori, îmi imaginez
mirajele deşertului, când stelele fie mângâie orizontul, fie se desenează una
pe alta. Păstrez amintiri despre răsărit şi apus, cum îşi schimbă forma şi
poziţia, sau despre taine devoalate după ploaie, la apariţia curcubeului din
raze albe descompuse pe picături de apă. Copil şi adult, rămân uimită în faţa
arcului de cerc roşu violet despletit în fâşii multicolore. Cu privirea la
curcubeu, mă rog să dureze semnul păcii. Şi zâmbesc. Amintiri, tocite de timp,
nu mă trag înapoi, ci mă zoresc spre cotidian. Continui să aud, să văd şi să
simt, graţie curiozităţii native de care nu scap, chiar dacă sufletul se aşază
confortabil, în matca unui trup efemer.”
Iniţierea în splendoare de Otilia Sîrbu şi Cristian Tiberiu Popescu este o carte atipică
din mai multe puncte de vedere: a fost publicată mai întâi în anul 2013,
într-un tiraj aproape confidenţial, retipărită şi relansată în 2014, la
Gaudeamus, cu ajutorul Editurii RAO; titlul are un parfum mai degrabă de tratat
esoteric; un cadru aparte, chiar exotic, dar şi simbolic- deşertul; cele două
personaje au şi ele nume simbolice şi sunt uneori prezente, alteori absente,
vorbindu-se doar despre ele; din punct de vedere structural, cartea este un
experiment literar deoarece a fost scrisă de doi autori, ceea ce înseamnă şi un
pariu riscant pentru că puţine au fost romanele româneşti postbelice reuşite de
acest tip; nu în ultimul rând, cartea conţine o poveste de dragoste emoţionantă
care merită şi o continuare sau o ecranizare…
Drept invitaţie la
lectură, iată un fragment din discursul Celiei:
,,-In existenţa mea anterioară – nu ştiu, poate ultima, poate cea de
dinaintea aceleia? – eu am fost pasăre.(…) Trăiam într-o grădină minunată,
împlinită de mireasma florilor, de muzica petalelor. Iubeam atât de mult acea
grădină, încât îmi spuneam că-i fermecată. Şi aşa era. Grădina aceea
era starea mea. M-am privit foarte atent. Când cântam, trăiam prezenţa bucuriei
divine. Eram în palma
Totul era frumos acolo,
şi frumos fiind, totul era bun, iar bun fiind, totul era drept…şi desăvârşit.
Aşa trebuia să rămână, dar a apărut, într-o zi, cineva, străin de grădină. De unde a venit, cum a ajuns în grădina fermecată
nu ştiu. Nu era de-al gradinii, nu putea fi. Era un păsărar şi avea un
fisconiu. I-am auzit cântecul, cânta foarte
frumos! Am ieşit fără griji în întâmpinarea lui. Aşa am pierdut grădina aceea
şi am căpătat, în schimb, o colivie. Am vrut să mor acolo, între zăbrele, şi
chiar asta s-ar fi întâmplat, dacă nu mă ţinea în viaţă propriul cântec.
Glasul meu era tot ce aveam mai de preţ. Dar nu el m-a ajutat să ies
de-acolo, ci ghearele mele, despre care spuneam că-mi urâţesc înfăţişarea.
Ghearele mele m-au ajutat, pentru că sufletul meu a pus atâta forţă în ele, că
au reuşit să depărteze două zăbrele şi m-am putut strecura afară pe-acolo,
mânată de instinctul libertăţii.
Mi-am luat zborul. Am zburat, pe rând, spre toate direcţiile, sperând
să regăsesc grădina. N-am mai găsit-o.”
Cine este Daniela Şontică? Aflăm de pe coperta
interioară a celui mai recent volum al său intitulat Iubita cu nume de profet:,,s-a născut la Vintilă-Vodă, judeţul
Buzău, la 23 martie 1970. Este licenţiată a Facultăţii de Filosofie şi
Jurnalism a Universităţii Spiru Haret din Bucureşti. A debutat cu versuri în
1989, în revista Convorbiri literare.”
A publicat mai multe volume de versuri, iar în anul 2007 a primit Premiul
pentru Poezie al revistei Luceafărul.
Poezia sa este atrage atenţia de la prima lectură
pentru că este un amestec rafinat, dar mereu altfel dozat de sensibilitate,
pasiune şi melancolie; trebuie făcută însă şi o importantă menţiune: acest
amestec păstrează mereu o notă generală de eleganţă sobră a discursului, fără
stridenţe de limbaj.
În loc de alte cuvinte, drept invitaţie la
lectură, un fragment din poemul care dă titlul acestui volum:
,,Sunt Daniel,
iubita cu nume de profet,
mai frumoasă cu seminţe şi cu ierburi
decât hrănită cu desfătări.
Sunt alungată mereu din oraşe
pentru că tălmăcesc vise care nu plac oamenilor,
dar tu vei şti că tot ceea ce îţi voi spune
esre adevărat.”
Ilie Vodăian a publicat în 2014 o nouă carte de
poeme intitulată,,Pe Muntele Tabor”
şi care, lucru mai rar în zilele noastre, are în deschidere, binecuvântarea
unei înalte feţe bisericeşti- Arhiepiscopului Calinic al Argeşului şi
Muscelului care, se spune într-un text de la începutul cărţii, binecuvântează,,apariţia
poemelor creştine - Pe muntele Tabor
- având ca autor pe Dumnezeu care inspiră şi mâna scriitorului.” Tot pentru
frumuseţea limbajului merită citată integral şi dedicaţia către cititor:
... Iubite cititorule,
Oriunde-ai fi şi prin oricare vreme, întoarce pagină cu pagină şi, poate vei schimba neliniştea
cu împăcarea, la fel cum frunzele de plop plecate înspre rădăcini, toamnă de toamnă, să
îşi achite datoria pentru
seva care, o vară-ntreagă, le-a hrănit.
Nu fii temătoare soră, nu te teme frate: neliniştea aceea şi pe mine m-a împresurat; dar m-am desprins, cu voia Domnului, încetul cu încetul din
strânsoare adunând cu trudă, dar şi cu
multă bucurie, acest mănunchi, creştin, de poeme.”
Poemul care deschide acest volum se numeşte,,De
când mă ştiu” şi m-a trimis cu gândul la Tudor Arghezi, dar la acel Arghezi
care nu numai că se află într-o perpetuă căutare a lui Dumnezeu, dar care se apropie
de psalmistul din vechime. Tot aşa se poate spune şi despre Ilie Vodăian, al
cărui discurs poetic rămâne mereu un cântec de slavă la adresa divinităţii,
fără a trece la acel alt Arghezi- al contestării, fie ea şi parţiale. Ilie
Vodăian oferă o poezia a spiritualităţii profunde, dar şi o,,oglindă” în care
se poate regăsi cel care simte româneşte, fapt pentru care acest tip de poezie
ar merita mai multă atenţie din partea publicului, dar şi a criticii...
Invitaţia la lectură este chiar poemul despre care am amintit mai înainte:
De când mă ştiu am
strâns cuvintele
care m-au îndrumat
să Te găsesc
în zbor de vultur,
de cocor, de buburuză,
ori prin
albastrul spectral din adâncul ceresc.
De când mă ştiu Te
caut cu nădejde
prin frumuseţea anotimpurilor trecătoare,
prin roşul macilor, prin verdele din
frunze,
prin munţi, pe
dealuri şi prin râuri,
şi printre grânele
unduitoare.
De când mă ştiu, îmi îndrept gândul
către icoana înrămată în
mister –
icoana Ta la care ţin atât de mult
încât nu mi-ar ajunge s-o privesc
nici de-aş avea timpul să dau cu pasul
distanţei, dus-întors, de
la pământ la cer!