La adevărata fericire omul ajunge numai dacă înfăptuieşte eliberarea de alţi oameni, iar a se elibera înseamnă a despărţi mai întâi soarta sa de presiunea altor exemple, dând vieţii pecetea propriilor naturi şi gusturilor lor.
Fiecare om are în viaţă multe planuri, însă numai un
singur scop. Cine cugetă, acela va afla uşor acest scop pentru că el se află în pasiunea noastră, în viaţa
noastră, deşi adesea neclar şi de neînţeles.
Acest scop este întreaga soartă a omului pe
pământ. Ca şi omul care a pornit de acasă spre oraş,
tot aşa omul porneşte din nimic în viaţă, spre
scopul sau. Câtă vreme scopul nu este înfăptuit,
omul există deoarece este întreg în putere şi
acţiune, iar când scopul este în sfârşit
atins, omul încetează de a mai fi putere şi acţiune şi devine lui însuşi nefolositor, păgubitor faptelor sale.
Una dintre marile fericiri ale omului ar fi să-şi
descopere scopul, dar şi calea de urmat pentru a-l obţine. Sunt nefericiţi cei
care nu-şi descoperă scopul lor adevărat.
Pentru întreaga noastră viaţă lăuntrică trebuie să existe
ceva în afară de mişcare
şi schimbare, ceva stabil, hotărât şi central. Viaţa se poate închipui ca un cerc închis, omul fiind punctul din mijlocul acelui
cerc. Însa, în fiecare
om există iarăşi un cerc
de provenienţă lăuntrică cu ceva în mijlocul lui, ceva centrat, fie un sentiment
central, sau o pasiune centrală, sau o întâmplare centrală. Acel ceva central
din noi este natura şi istoria întreagă a omului, iar cine nu-l are, acela-i nehotărât şi rătăcitor. El
se pierde în mii de simţiri şi
întâmplări.
Viaţă este ca
un turn de pe o culme, un turn cu mii de ferestre prin care se poate privi spre
mii de aspecte ale priveliştii. Un mare curaj câştiga omul chiar numai din această idee, să aibă încă o cărare spre
fericire, nu numai pe aceea pe care o caută s-o găsească!
Omul are un instinct iraţional pentru viaţă, în faţa căruia tot restul dispare şi nici o înţelepciune nu este în stare să întreacă puterea
acestui instinct.
Oamenii văd în mod diferit singurătatea. Pentru
unii ea este o lipsa de ceva sau a cuiva. Pentru alţii, a fi doar ei cu ei înşişi este ceva normal, un mod firesc de existentă.
Oamenii pot fi singuri pentru că nu au timp sau
nu pot să comunice cu cei din jurul lor. Persoanele timide sau cele care suferă
de fobie socială sunt cele condamnate la singurătate.
Boală fără remediu, boala singurătăţii se răspândeşte în felurite moduri. Astăzi mulţi trăiesc din
spatele monitorului unui calculator, singuri de fapt, trăind o falsă interacţiune
umană în mediul
online.
Singurătatea are şi părţile ei bune. O persoană care se închide în
sine, îşi formează o lume a ei. Sunt
momente în viaţa omului când are nevoie de timpul şi spaţiul lui interior
pentru a-şi limpezi mintea. În
momentele care urmează unei încercări nereuşite,
singurătatea este benefică pentru a observa, analiza greşeli, pentru a învăţa din
ele. Doar în singurătate înveti
uneori să te înţelegi, să te accepţi aşa cum eşti, să-ţi găseşti
drumul potrivit în viaţă. Acel pustiu construit în sufletul tău îţi va da
libertatea de a te descoperi, de a învăţa să iubeşti fiecare moment din viaţă ta.
Singurătatea este tăcere, dar în interiorul ei se
dezlănţuie furtuni în care lumea ta se
prăbuşeşte şi vezi soarele cum se ascunde. Toate
acestea însă te fac să vezi şi să apreciezi
ceea ce ai, eşti.
Când omul este alături de prieteni, de familie,
acestea sunt momente frumoase şi pline de viaţă, dar câteodată sunt doar o aparentă, căci în adâncul
sufletului se ascunde, de fapt, melancolia şi tristeţea singurătăţii. Se
produce un conflict interior greu de suportat, care chinuie si macina, iar
momentele zilei alături de cei dragi par ireale, o încercare de a uita cât de
singur este.
Golul din suflet şi nesiguranţa cresc zi de zi şi
constaţi că dragostea pe care
o cauţi este diferită de aceea pe care ţi-o
oferă familia sau prietenii. Vrei o dragoste
palpabilă, pe care să o simţi până în adâncul sufletului amorţit.
Vrei să fii iubit altfel, dar eşti singur în zilele care trec, şi atunci când golul devine prea mare, dacă ai ocazia îl umpli cu
ceva parţial, de moment, fără să mai vezi dacă este potrivită alegerea. Deşi în mâna ta strângi o altă mână, eşti
singur.
Singurătatea înseamnă mai mult decât dorinţa de a
a nu mai realiza diferite lucruri împreună cu alţii. Este un sentiment de îndepărtare de
persoanele din jurul tău.
Curios este că singurătatea este mai ales
întâlnită în oraşele mari, cu populaţie numeroasă şi o viaţă socială activă.
Un om care locuieşte într-un astfel de oraş şi cunoaşte un număr mare de oameni, poate ridica bariere pentru
interacţiunea reală şi duce la creşterea sentimentului de a se îndepărta în siguranţă, în solitudine.
Unii filozofi au văzut singurătatea ca pe o esenţa
a fiinţei umane. Se spune că omul vine
singur pe lume şi moare tot singur.
În viaţă zilnică fiecare om ar trebui să petreacă un timp singur, pentru a revedea şi
analiză evenimentele zilei.
Singurătatea pentru monarhi şi alte persoane
religioase este preţuită pentru că oferă prilej
pentru rugăciune şi meditaţie.
Un om nu are nevoie de multe persoane în jului
lui, ci doar de persoana potrivită, care-i poate oferi siguranţă, tărie şi
convingerea că poate face faţă oricărei situaţii.
Omul caută de când este sugar „acea persoana” pentru a se simţi în siguranţă. El caută în centrul
sau lăuntric, în care
este întotdeauna singur, o singurătatea perfectă,
ritmul nou care se va naşte.
Persoanele singuratice tânjesc după iubire şi
companie, dar când le obţin,
acestea nu se arată a fi la nivelul
idealului pe care şi l-au format. Ei fac scenarii ale vieţii lor care nu vor
corespunde prezentului lor. Acest decalaj între aspiraţiile, motivaţiile şi aşteptările avute în legătură cu ce ar
trebui să se întâmple în viaţă şi realitatea prezentă, provoacă apariţia
pesimismului, cu un efect blocant şi destructiv.
În imaginaţia acestor oameni, tema principală
poate fi construită în jurul unei himere: cuplul perfect, copilul perfect, deştept,
casa visurilor, şi aşa mai departe. Aşteptând realizarea fizică a acestor iluzii, omul se înstrăinează de realitatea care-l înconjoară, ridicând un zid care face dificil sau chiar imposibil
accesul din exterior.
Cei care nu corespund imaginilor din povestea
construită sunt îndepărtaţi pentru a nu perturba armonia iluzorie creata în jurul lor.
Înzestrarea partenerului ales cu atribute
idilice, cum ar fi „marea iubire”, „suflet pereche”, indiferent de voinţa sa,
poate duce la tăierea căilor de comunicaţie care ar fi făcut posibilă o relaţie
de cuplu. Aici victima nu mai este partenerul, aruncat de o parte ca o haină veche, ci personajul înşelat în aşteptările
sale. El se simte înşelat, umilit, şi considerând că i se face
o nedreptate, reacţionează retrăgându-se şi
blocând toate căile de
acces.
Singurătatea este autoizolarea pe care omul o
caută, o alege, o doreşte din motive numai de el ştiute.
Singurătatea poate să absoarbă întreaga fiinţă a omului, cu fiecare contact uman, aceştia se adâncesc tot mai mult în izolarea autoacaparatoare. Cei care o traiesc
au un sentiment al goliciunii sufleteşti iar acesta îi separă ca într-o bulă de restul
lumii fericite şi vesele.
Omul ar trebui să trăiască cu singurătatea pentru
a o cunoaşte, pentru a-i face faţă, pentru a
o înfrânge.
Singurătatea pe care ne-o dorim este solitudinea şi
este benefică tuturor pentru că oricine poate avea nevoie de perioade de
relaxare pe care le poate petrece singur. În aceste momente de calm, persoana
încearcă să se regăsească, să-şi pună ordine în gânduri, însa o retragere prea mare din relaţiile cu ceilalţi
ne face să devenim orientaţi
prea mult spre propria persoană şi
propriile trăiri, pierzând contactul cu cei din jur. Aceasta este izolarea care
te închide într-o carapace.
A te izola înseamnă a nu comunica nimic din
stările tale, dar şi încapacitatea de a
primi stimuli şi trăiri din exterior,
pentru că acestea nu te mai interesează.
Având însă un spaţiu numai al nostru, în care să ne simţim
confortabil, să nu fim judecaţi,
să nu fim întrerupţi,
putem să învăţăm să ne înţelegem
mai bine, să ne apropiem de
ceea ce suntem, căci aşa cum spunea
Sandor Marai în „Lumânările ard până la
capat”, „in singurătate omul are posibilitatea să înveţe totul, astfel să nu se mai teamă de nimic”
Părintele Cleopa spunea că „este cu neputinţă ca omul să lucreze la desăvârşirea lui, dacă nu iubeşte
insingurarea”. Folosită corect această însingurare
este sănătoasă, ne ajută să descoperim ce ne dorim, ce ne bucură, să ne cunoaştem,
să aflăm ce vrem
să fim cu adevărat.