Abstract
After nearly sixty
years of development, the European Union has become an important actor in
international relations and is a benchmark for stability, democracy and human
rights. In order to promote these values, the European Union needed effective
and coherent tools, adapted not only to the functioning of an enlarged Union of
27 Member States, but also for the rapid changes that the world of today is
facing. By adopting the Treaty of Lisbon, the European Union has acquired legal
personality, which allows it to work more effectively and consistently
worldwide, thus acquired a strengthened position in relations with partner
countries and organizations around the world. Considering that until the
acquire legal personality the European Union was based on the European
Communities that each had separate legal personality and so there were a series
of controversies about the legitimacy of the Union's relations with other subjects of national law and international
law. Therefore, this article tries to clarify unclear aspects regarding the
legal personality of the European Communities / European Union and also to
analyze the provisions of the Treaty of Lisbon according that the European
Union may exercise its legal personality in the legal order of the Member
States and in the international legal order.
Keywords: international
agreements, international organizations, legal capacity, legal personality of
the European Union, Treaty of Lisbon.
1. Aspecte generale privind personalitatea juridică
a organizaţiilor internaţionale
Dacă ar fi să facem referire la o definiţie a
organizaţiei internaţionale ar fi destul de dificil deoarece în doctrină nu
există o definiţie unanim acceptată. De-a lungul timpului au fost emise mai
multe definiţii, una dintre acestea fiind propusă în anul 1956 de Comisia de
Drept Internaţional a ONU, care a considerat că organizaţia internaţională este
„o asociere de state, constituită prin tratat, înzestrată cu o constituţie şi
cu organe comune şi posedând o personalitate juridică distinctă de cea a
statelor membre”. Deşi aceste elemente definitorii ale organizaţiilor internaţionale
au fost acceptate de doctrină, definiţia nu a fost reţinută ca atare de Convenţia
de la Viena privind dreptul tratatelor din anul 1969, care a stabileşte că prin
expresia „organizaţie internaţională” se înţelege o organizaţie
interguvernamentală, subliniindu-se astfel că membrii unei organizaţii internaţionale
sunt statele, ca entităţi suverane şi independente[1].
Spre deosebire de state care sunt subiecte
primare sau originare ale dreptului internaţional, organizaţiile internaţionale
sunt considerate subiecte derivate ale dreptului internaţional, întrucât
acestea iau naştere prin acordul de voinţă al statelor.
În momentul creării unei organizaţii internaţionale,
statele învestesc noua entitate cu anumite funcţii şi competenţe în vederea
promovării unor interese comune. Astfel, organizaţia internaţională dobândeşte
personalitate juridică proprie, distinctă de cea a statelor care au creat-o şi care
este opozabilă erga omnes. În ceea ce
priveşte opozabilitatea personalităţii juridice a organizaţiei internaţionale
faţă de statele nemebre sau terţe, conform Convenţiei de la Viena privind
dreptul tratatelor, „un tratat nu crează nici obligaţii şi nici drepturi pentru
un stat terţ fără consimţământul acestuia”[2].
Odata ce a dobândit personalitatea juridică,
organizaţia internaţională o poate manifesta atât în ordinea juridică internă a
statelor membre, cât şi în ordinea juridică internaţională.
În ceea ce priveşte personalitatea juridică de
drept intern, pentru realizarea scopurilor pentru care a fost creată, o
organizaţie internaţională are capacitatea de a fi titulară de drepturi şi
obligaţii în raporturi de drept intern pe teritoriul oricăruia dintre statele
membre[3].
În baza personalităţii juridice internaţionale, o
organizaţie internaţională are capacitatea de a fi titulară de drepturi şi
obligaţii în raporturile cu alte subiecte de drept internaţional într-un anumit
domeniu al relaţiilor internaţionale, în directă legătură cu scopurile şi
obiectivele pentru care aceasta a fost constituită[4].
Citește
materialul integral în ComUnique Nr. 10-12 / 2015
[1] Articolul 2 al. (1) lit. i) din Convenţia de la Viena privind Dreptul
Tratatelor (1969)
[2] Articolul 34 din Convenţia de la Viena privind Dreptul Tratatelor (1969)
[3] Un exemplu în acest sens îl reprezintă art. 104 din Carta ONU, care
prevede că „Organizaţia se bucură, pe teritoriul fiecăruia dintre membrii săi,
de capacitatea juridică necesară pentru exercitarea funcţiilor şi atingerea
scopurilor sale”. De altfel, aceste dispoziţii din Carta ONU (intrată în
vigoare la 24 octombrie 1945) se regăsesc în marea majoritate a actelor
constitutive ale organizaţiilor internaţionale, acestea conţinând prevederi
similare.
[4] Manifestarea personalităţii juridice a organizaţiilor internaţionale, în
calitatea lor de subiecte de drept internaţional, presupune exprimarea acestei
calităţi prin acte distincte cum ar fi: încheierea de acorduri internaţionale,
reprezentarea pe lângă alte subiecte de drept internaţional sau recunoaşterea
acestora, asumarea de obligaţii şi răspunderea internaţională – Raluca
Miga-Beşteliu, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Bucureşti,
Editura C.H. Beck, 2006, p. 40.