Dr. Ion David*
Conceptul de globalizare are conotaţii multiple în deplasarea oamenilor între regiuni şi continente pentru căutarea unor noi locuri de muncă, explorarea unor regiuni în procesul de cucerire şi colonizare.
Trăsătura esenţială a erei contemporane o reprezintă migraţia economică spre ţările membre ale O.C.D.E. . În Europa Occidentală, fenomenul s-a dezvoltat în primul rând ca migraţie intraregională din Europa de Sud către Europa de Nord şi cea Occidentală. Totuşi, aceste deplasări au fost la scurt timp depăşite de migraţiile din fostele posesiuni coloniale şi din statele din exteriorul Europei. Fluxuri migratoare semnificative s-au îndreptat către Europa de Vest din zona Caraibelor, Orientul Mijlociu, Africa de Nord, America Latină şi Asia de Sud. În mod asemănător aceste fluxuri migratoare au început mai târziu, în America de Nord şi Australia. Fluxurile deja globale din secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea din Europa către Lumea Nouă, au fost însoţite, iar în final înlocuite de fluxuri din America Latină, Caraibe şi Asia-Pacific către America de Nord şi din Asia-Pacific către Australia. Mai mult, aproape toate naţiunile din O.C.D.E. au continuat să se confrunte cu migraţiile din interiorul O.C.D.E. ale personalului calificat care popula nodurile unei economii tot mai globale. În ultimii douăzeci de ani, aceste fluxuri au fost însoţite la nivel global de mişcări umane dinspre Asia de Sud către Golf şi Orientul Mijlociu.[1]
O altă dimensiune a extensiunii fluxurilor migratoare contemporane este numărul mare de sisteme regionale de migraţie care au apărut împreună cu fluxurile globale.[2]
Este limpede că perioada interbelică a constituit o răsturnare radicală pe scara migraţiilor globale. Migraţiile transatlantice şi asiatice aproape că au încetat, iar cele intraeuropene au intrat cu rapiditate în declin. Mai dificilă este comparaţia cu epoca contemporană. Din nou, calculul brut al fluxurilor migratoare este împiedicat de prevalenţa migraţiilor de întoarcere şi pe termen scurt precum şi de numărul mare de migranţi ilegali. Mai mult, oricare comparaţie între aceste două mari perioade ale migraţiei trebuie să ţină seama de populaţiile mult mai numeroase de la sfârşitul secolului al XX-lea. Următoarea comparaţie nu se doreşte a fi cantitativă şi definitivă, ci caută să stabilească o ordonare aproximativă a magnitudinii relative. Principalele trei ţări de imigraţie din perioada postbelică sunt SUA, Germania şi Franţa.
Cel mai evident impact al migraţiei este cel demografic, afectând compoziţia şi dimensiunea populaţiei atât din ţara de origine, cât şi din ţara-gazdă. În cazul statelor dezvoltate din epoca modernă, astfel de schimbări au implicaţii extinse - diferite de cele din epocile anterioare pentru nivelul şi furnizarea de servicii sociale, locuinţe şi educaţie, ca şi pentru funcţionarea economiei în sine.[3]
În prezent, migraţia contribuie semnificativ la creşterea populaţiei, atenuând unele probleme legate de îmbătrânire în ţările membre ale O.C.D.E.. Migraţia netă este factorul absolut, cel mai important care contribuie la creşterea populaţiei din Austria, Elveţia, Germania, Italia, Luxemburg şi Suedia. Acest proces egalează contribuţia creşterii populaţiei indigene din SUA, Canada, Australia, Grecia, Norvegia şi Olanda. În cele din urmă, imigraţia contribuie esenţial la schimbarea demografică din Franţa, Marea Britanie, Belgia, Portugalia şi Spania. Mai mult, în cele câteva studii sistematice asupra aportului imigranţilor la bunăstare prin impozitele plătite în raport cu beneficiile primite, nu există vreo dovadă convingătoare care să sugereze că beneficiile primite depăşesc contribuţiile.
Care sunt implicaţiile migraţiilor regionale şi globale contemporane pentru autonomia şi suveranitatea statelor naţiune? Se pot face câteva încercări de argumentare referitoare la consecinţele decizionale, instituţionale, distribuţionale şi structurale ale modelelor contemporane de migraţie globală, mai ales pentru statele capitaliste avansate.
Mai întâi, fluxul de imigranţi ilegali şi fără acte, pe motive economice sau de altă factură, demonstrează capacitatea limitată a multor state-naţiune de a-şi supraveghea independent frontierele. În al doilea rând, statele care şi-au extins supravegherea asupra frontierelor nu au fost capabile să oprească fluxul de imigranţi ilegali.
În al treilea rând, creşterea numărului de încercări internaţionale de a controla şi coordona politicile naţionale în privinţa fenomenului migraţiei demonstrează o recunoaştere a naturii în schimbare a autonomiei şi suveranităţii statale şi necesitatea de a spori cooperarea transfrontalieră în acest domeniu. În al patrulea rând, în sfera politicilor economice şi culturale, fenomenul migraţionist a transformat mediul politic intern în cadrul căruia trebuie să opereze statele capitaliste avansate a redefinit interesele politice şi perceperea acestor interese. În cele din urmă, migraţia a modificat tipurile de opţiuni pentru diverse politici aflate la dispoziţia statelor şi echilibrul dintre costuri şi beneficii implicat de aceste politici.[4]
În opinia unor specialişti, capacitatea statelor capitaliste avansate de a-şi ermetiza graniţele nu a fost niciodată perfectă. Acum două secole, statele erau demarcate de zonele gri permeabile şi amorfe ale graniţelor şi periferiilor, în care suveranitatea s-a dizolvat treptat. Statele au încercat dintotdeauna să controleze deplasarea oamenilor în aceste regiuni şi au fost preocupate de modelele aşezărilor periferice şi ale deplasărilor populaţiei. Statele europene au o istorie îndelungată şi dezonorantă de expulzări forţate - evreii şi hughenoţii, de exemplu. Totuşi, este anacronică o comparaţie a acestor politici de stat cu formele contemporane de control al frontierelor, întrucât statele nu au dobândit decât recent frontiere în forma lor contemporană - ca graniţe fixe, strict determinate, care delimitează domeniul teritorial precis al suveranităţii unui anumit stat. Numai o dată cu aparitia statelor-natiune şi a frontierelor lor au devenit larg răspândite birocratizarea şi documentele privind cetătenia,paşapoarte, vize etc., iar statele au dobândit mijloacele birocratice pentru a încerca să controleze fluxurile migratoare către interior[5].
Formele contemporane de control al frontierelor au apărut pentru prima dată în SUA la sfârşitul secolului al XIX-lea. Concentrarea de imigranţi pe nave oceanice în câteva porturi-cheie de pe coastele de est şi de vest ale Statelor Unite însemna că puteau fi mult mai bine concentrate resursele statului pentru a întâmpina fluxurile migratoare decât în cazul unor frontiere terestre întinse. Deşi dezvoltarea centrelor de primire, controlul paşapoartelor şi criteriile de imigrare au evoluat în această etapă, acestea au servit iniţial unor politici foarte deschise privind imigraţia. Acest aparat a fost pus la încercare abia în anii interbelici, o dată cu politicile mai restrictive ale Statelor Unite în domeniul respectiv. Scăderea abruptă a emigraţiei către SUA sugerează că inovaţiile administrative şi coercitive - care au fost adoptate treptat de toate statele naţiune - au sporit puterea statelor în raport cu fluxurile migratoare.
Activităţile specifice de control la frontiere au relevat faptul că, în era postbelică, aceste sisteme au fost nevoite să facă faţă unor fluxuri migratoare mult mai intense. Se produce o creştere substanţială a turismului internaţional, a numărului solicitanţilor de azil, studenţilor, reunirilor de familii etc. . Numărul şi complexitatea în creştere ale acestor categorii birocratice solicită capacităţile agenţiilor de control a frontierelor. Turiştii pot să rămână mai mult, studenţii pot să dispară în rândurile populaţiei după terminarea cursurilor. În statele liberal-democratice, piedicile în calea intruziunii controlorilor măresc aceste fisuri.[6]
În timp ce traficul aerian menţine fluxurile migratoare destul de concentrate, migraţia ilegală continuă să se desfăşoare peste frontierele terestre, al căror control este acum la fel de prohibitiv, de costisitor şi de dificil din punct de vedere geografic ca întotdeauna. Problema este semnificativă pentru Franţa şi Germania, din cauza frontierelor lor terestre întinse care intră în cadrul Uniunii Europene şi sunt de fapt graniţe deschise. Se pare că în Occident cresc nivelurile migraţiei ilegale. În ciuda acestor eforturi, O.I.M. estimează spre exemplu că în 1991 în Germania existau 650.000 de imigranţi ilegali, 600.000 în Italia şi probabil 2,6 milioane în Europa Occidentală în ansamblu.[7]
În anii ’70 şi ’80, toate ţările din Europa Occidentală şi-au înăsprit legislaţia cu privire la imigraţie şi au întărit capacitatea instituţională a forţelor poliţieneşti. Aceste măsuri au prevăzut în mod deosebit sancţiuni stricte asupra transportatorilor aerieni, cerinţe mai restrictive privind acordarea vizelor, neacordarea accesului şi a procedurii normale în justiţie pentru solicitanţii de azil şi penalizarea activă a străinilor fără documente. Însă nici una dintre aceste sancţiuni nu a putut să inverseze fluxurile migratoare în creştere provenite din intrările ilegale, deşi poate că au limitat amploarea.
Dată fiind această schimbare, statele au apelat la o diversitate de forme de supraveghere internă şi control asupra compoziţiei populaţilor lor. În majoritatea statelor capitaliste avansate există obstacole legale, constituţionale şi politice care nu permit poliţiei să oprească persoane şi să le verifice identitatea dacă trezesc suspiciuni[8].
Acolo unde au fost conferite aceste puteri, ele au avut deseori ca rezultat încălcarea libertăţilor civile sau discriminarea regulată şi sistematică împotriva minorităţilor vizibile. În consecinţă, democraţiile liberale încearcă să controleze migraţia ilegală supraveghind accesul pe piaţa muncii. Astfel, există tendinţa tot mai mare de a penaliza angajatorii care utilizează forţă de muncă ilegală. Din nou, faptul reflectă limitările instituţiilor statului şi ale resurselor şi tehnologiilor disponibile, precum şi eşecul agenţiilor statului de a obţine sprijinul şi cooperarea actorilor sociali care le-ar putea ajuta.[9]
Problema supravegherii şi controlului frontierelor evidenţiază trei aspecte importante privind suveranitatea şi autonomia de stat.
Mai întâi, echilibrul puterii colective dintre stat şi migranţi - mai ales cei care caută să se sustragă controlului de frontieră - s-a modificat în timp. Puterile statelor capitaliste avansate au fost sporite prin înfiinţarea de agenţii pentru imigraţie, instituirea unor documentaţii referitoare la cetăţenie şi canalizarea migranţilor prin porturi şi aeroporturi. Însă a crescut şi capacitatea imigranţilor de a se sustrage controlului statului, întrucât s-a mărit în general şi numărul călătorilor, iar intensificarea turismului şi a schimburilor de studenţi a deschis alte fisuri în practica agenţiilor pentru imigraţie.
În al doilea rând, capacitatea statelor capitaliste avansate de a implementa politici nu depinde întotdeauna, ba chiar foarte rar de autonomia absolută şi puterea statelor fată de actorii sociali - cum ar fi angajatorii care utilizează forţă ilegală de muncă. Mai curând, statele capitaliste avansate pot să implementeze cu succes obiectivele politicilor lor publice numai atunci când au obţinut cooperarea autorilor sociali la un nivel acceptabil. În cazul migraţiei ilegale, deseori nu au reuşit să realizeze acest lucru.
În al treilea rând, politicile privind imigraţia nu pot fi izolate de alte politici care afectează piaţa forţei de muncă. Unele state au intervenit asupra pieţei forţei de muncă, rezultatul fiind creşterea atracţiei fată de angajarea forţei de muncă străine şi fără documente. În Franţa şi Germania costurile ridicate ale securităţii sociale pentru angajarea de muncitori ilegali şi înregistraţi au încurajat utilizarea de muncitori străini, ca modalitate de sustragere de la contribuţii.
Statele capitaliste avansate care doresc să reglementeze aceste fluxuri migratoare au fost forţate să se angajeze în forme de cooperare internaţională pentru a le opri de la sursă, fie prin ajutor economic pentru dezvoltare, fie prin eforturi internaţionale de control. Modelul dezvoltării care controlează factorii generatori ai procesului de migraţie s-a derulat în principal la nivelul discursului sau în cadrul unor organizaţii relativ fără putere, cum ar fi Parlamentul European.
Încercările colective de reglementare a problematicii specifice refugiaţilor şi a migraţiei au fost până acum la fel de limitate. Uniunea Europeană a făcut un oarecare progres în acest sens prin faptul că încercările guvernelor naţionale de a controla împreună migraţia au intrat într-un conflict acut cu legile, convenţiile şi obligaţiile internaţionale preexistente.
Studiile privind impactul asupra ratelor de salarizare în ansamblu într-o economie-gazdă şi impactul diferit al imgraţiei asupra ratelor de salarizare a diverselor clase şi grupări etnice de pe pieţele naţionale de forţă de muncă le indică pe acestea ca fiind marginale, însă probabil constructive. Pe măsură ce migranţii ocupă zone inferioare ale pieţei muncii, mâna de lucru indigenă trece la angajări cu salarizare superioară.
O imagine mai detaliată a consecinţelor economice ale migraţiei pentru economiile - gazdă poate fi desprinsă din câteva consideraţii calitative. În primul rând, impactul depinde de caracterul exact al imigraţiei. Migranţii nu pot fi consideraţi o masă omogenă când este evaluat impactul lor economic. Şi invers vor exista consecinţe diferite pentru diverse grupuri din economia-gazdă. În numeroase ţări membre OCDE un procent considerabil al muncitorilor străini este constituit din specialişti cu înaltă calificare, deseori provenind din alte ţări occidentale. La celălalt capăt al scării, muncitorii imigranţi ocupă slujbele lipsite de siguranţă, prost plătite şi reglementate evaziv. Desfiinţarea reglementărilor privind piaţa forţei de muncă şi apariţia unor companii noi mai mici şi a activităţii economice informale au creat locuri de muncă pe care doar imigranţii săraci le vor accepta în realitate[10].
Probabil că impactul migranţilor asupra economiilor ţărilor membre ale OCDE este în general pozitiv în anumite perioade. Ipotetic, este clar că în absenţa migranţilor la scară mare, economiile europene ar fi avut probleme semnificative pe piaţa forţei de muncă. S-a ajuns la perioada extraordinară de creştere economică susţinută, ocupare totală şi inflaţie relativ scăzută, deoarece consecinţele inflaţioniste ale restricţiilor de pe piaţa muncii au fost amortizate de un flux constant de migranţi prost plătiţi, poziţionaţi în partea de jos a ierarhiei salariale.
Această situaţie s-a intensificat mai ales după 1980, presiunea asupra bărbaţilor necalificaţi pe piaţa internă a muncii a crescut, pe aceştia aşteptându-i oricum vremuri grele. Mai mult, nu aceşti muncitori, ci comunităţile de migranţi au fost cele care au suportat consecinţele cele mai dure ale restructurării economiilor ţărilor membre ale OCDE în anii 1990 - 2000. Rata şomajului printre minorităţile etnice depăşeşte pretutindeni pe cea a europenilor.
Se aşteaptă ca statele capitaliste avansate care caută să urmeze un model exclusivist să descopere treptat minorităţi semnificative concentrate geografic în mijlocul lor şi posibil, să descopere un val, în creştere, de nemulţumire şi conflict. În general, se pare că acestea nu şi-au creat un spaţiu prea mare de manevră, pur şi simplu şi-au schimbat un set de probleme politice şi culturale cu altul.
În cazul statelor care caută să urmeze un model multicultural de cetăţenie, se urmăreşte evitarea exceselor frapante ale modelului exclusivist. Totuşi, o astfel de strategie evidenţiază o altă constrângere mai curând internă decât externă asupra autonomiei capitaliste avansate, întrucât acestea sunt, în general catalizatori prea puţin eficienţi ai schimbării culturale, mai ales în societăţile democratice liberale în care nu posedă nici un fel de monopol asupra educaţiei şi a produselor culturale[11].
Statele capitaliste avansate care doresc să implementeze un model real vor trebui să ia exemplu şi să obţină un sprijin mai substanţial de la societate. Însă, adeseori resursele în acest sens par primejdios de reduse şi necesită ajustare.[12]
Modelele contemporane de migraţie sunt mai extinse geografic decât marile migraţii globale din epoca modernă, însă în general sunt oarecum mai puţin intense. În aceste perioade au existat schimbări semnificative ale infrastructurilor tehnologice şi sociale ale migraţiilor. În termeni de angrenare naţională, statele din Europa de Vest au dobândit până acum, un caracter profund multietnic, cuprinzând comunităţi importante de imigranţi non-europeni.
Autonomia statelor-naţiune este redefinită de impactul migraţiilor legale din trecut şi de impactul continuu al migraţiei ilegale. Capacitatea statelor capitaliste avansate de a-şi patrula frontierele şi de a-şi supraveghea populaţia nu mai este adecvată în raport cu exigenţele. Cooperarea internaţională nu a facilitat însă realizarea acestor cerinţe. Mai mult, noţiunile de „cetăţenie" şi de „identitate naţională" sunt renegociate ca reacţie faţă de modelele contemporane ale migraţiei.[13]
Apreciez că principalele cauze care determină o amploare fără precedent a mişcărilor de populaţie sunt conflictele armate, foametea, catastrofele naturale, încălcarea drepturilor omului şi condiţiile economice deplorabile. Deschiderea frontierelor de către fostele ţări comuniste a permis deplasarea forţei de muncă spre statele industrializate, reprezentând un regres în calea progresului economic al ţărilor afectate de migraţie.
Exodul migraţiei legale este strâns legat de perpetuarea unor tensiuni şi conflicte de ordin etnic, religios sau politic din Afganistan, Turcia, Irak, Algeria, şi chiar în unele state ex-sovietice. De asemenea, nu poate fi ignorată nici influenţa favorabilă pe care o prezintă pentru migraţia ilegală cadrul normativ generos din domeniul imigrării precum şi reglementările internaţionale favorabile.
Mişcarea necontrolată a grupurilor masive de persoane a permis dezvoltarea pe scară largă a acţiunilor ilicite a traficul ilegal de persoane, coordonat de reţele cu caracter mafiot care au dobândit o dezvoltare exponenţială şi un loc principal în ierarhia crimei organizate internaţionale, alături de traficul cu droguri, materiale şi substanţe explozive şi radioactive, traficul cu maşini furate etc.
* Ion David, conferenţiar universitar doctor, născut în Comuna Potoceni, judeţul Buzău, la 2 aprilie 1949, licenţiat în ştiinţe militare, economice şi juridice. Absolvent al cursurilor postacademice şi postuniversitare ,,Geopolitică şi strategie” – Universitatea Naţională Carol I, “Management organizaţional” – Academia de Poliţie ,,Al.I.Cuza”, Bucureşti. Doctor în Ştiinţe Militare – Universitatea Naţională de Apărare Carol I, Bucureşti. A lucrat la Academia de Poliţie ,,Al.I.Cuza” din Bucureşti şi la Centrul de Studii Postuniversitare al MAI. Sef al Catedrei de Comunicare si Arte a Universităţii Române de Ştiinţe şi Arte “Gheorghe Cristea” din Bucureşti, titular al disciplinelor: Terorism şi antiterorism (Mass-media şi statul pe timpul crizelor generate de terorism), Războiul psihologic şi informaţional, Istoria crizelor politice internaţionale, Management, Management public, Economii şi Politici guvernamentale, Economie mondială, Spaţiul economic European. Este autor al volumelor: Manual de Economie mondială, Curs de macroeconomie, Curs de microeconomie, terorism, antiterorism, mass-media, Migraţia şi libertatea etc.
[1] David Held, Anthony Mc Grew, David Goldblatt şi Jonathan Perraton, Transformări globalePolitică, economie şi cultură, Ed. Polirom, 2004., p. 348 – 349.
[2] Ibidem, p. 350 - 351
[3] Ibidem, p. 353-357.
[4] Ibidem, p. 365-367
[5] Raymond Boudon, ,,Le paradoxe du vote et la theorie de la rationalite”, Revue française de sociologie, nr. 38/2005, p. 217, 227.
[6] Ibidem, p. 368-369
[7] Ibidem, p. 365-366
[8] Brigitte Baccaini, ,,Analyse des migrations interne et estimation, du solde migratoire enterne au niveau local a l'aide des donnees censitaires”, Ed. Pais, Roma, vol. 54/2006, p. 801-816.
[9] Ibidem, p. 369-370
[10]http://europa.eu.int./comme/justice,homme/doc,centre/immigration/statistics-en-htm,Lăzăroiu Sebastian.
[11] Sandu Dumitru, ,,Spaţiul social al tranziţiei”, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 34-41.
[12] Ibidem, p. 61-74.
[13] Ibidem, p. 371-372.