Bioma
Dacă pe o oarecare
porţiune a teritoriului nostru o considerăm suficient de omogenă, putem
distinge în ea cele două tipuri de vieţuitoare: vegetal şi animal. Bioma
reprezintă echilibrul delicat şi schimbător pe acest teritoriu între cele două
sisteme: cel vegetal şi cel animal, care interacţionează cu prezenţa omului.
Omul sapiens sapiens, la începuturile apariţiei sale pe pământ, era mai degrabă
un prădător. Recoltarea fructelor spontane era o sursă importantă de hrănire,
însă de mâna a doua. Supravieţuirea sa era strâns legată de cantitatea de hrană
pe care era în stare s-o producă prin vânat şi pescuit. Ei bine, o discretă
schimbare a echilibrului în cadrul ecosistemului: o iarnă mai friguroasă, o
secetă, o epidemie printre erbivori, provoca o lipsă de alimente care putea
periclita existenţa clanului. Ne închipuim aşadar ce catastrofă climatică,
legată de cea din urmă glaciaţiune a lui Wurm, au trebuit să înfrunte strămoşii
noştri. Pământul a fost supus unei scăderi bruşte a temperaturii, câmpiile fertile
au fost acoperite de zăpadă şi de gheaţă. De la abundenţă, s-a trecut la
pustiu. Ca să supravieţuiască, oamenilor le-a fost absolut necesară mutarea mai
spre Sud, sau să-şi îmbunătăţească tehnicile de vânat: să scoată din vizuină
prăzile, să urmeze migraţiile periodice ale marilor turme de erbivori. De
asemenea, ei au fost nevoiţi să-şi construiască adăposturi, să-şi confecţioneze
îmbrăcăminte calde pentru corp, până la 18 de grade. Să mănânce, să bea şi să
se adăpostească. În sfârşit, trebuia să supravieţuiască şi să se înmulţească.
Deci, colapsul
general al ecosistemului planetei le-a impus străbunicilor noştri o alegere
rapidă: să-i lase pe proprii copii şi femei să moare de foamete, sau să se
împrăştie pe teritoriile ocupate de hominizi cu peste o sută de mii de ani în
urmă. Totuşi, pentru a năvăli şi ocupa un alt teritoriu este necesar să-ţi
imaginezi, să organizezi şi să pui la cale distrugerea aceluia care îl
controlează. Nu e loc pentru două specii de prădători în acelaşi locşor!
Aşadar, este indispensabil să nimiceşti adversarul, ca să-i iei bunurile:
teritoriul şi, eventual, femeile. Cu duşmanul învins nu se mai ştie ce se va
întâmpla. Probabil va fi ucis. Acesta a fost războiul primordial: războiul
nimicitor. Fiecare om este încadrat în grupul vânătorilor-războinici, femeile
culeg fructele spontane de pe pământ, se îngrijesc de copiii care sunt
continuatorii clanului. Merg pe urmele bărbaţilor pe drumul migraţiei şi îi
aşteaptă în tabără când se întorc din bătălie sau din vânat. Singura bogăţie
este reprezentată de animalele libere din teritoriu: aceasta este economia
mezoliticului, teritoriul este un factor instrumental, productiv în sine, este
condiţia arhaică a proprietăţii colective, mitul vârstei de aur, visul Raiului
pierdut, care cu siguranţă nu se referă la acel timp.
Pentru a vâna animalele era nevoie de picioare şi braţe tari. Acestea însă
nu erau îndeajuns. Strămoşii noştri aveau mai degrabă un alt mijloc: cultura.
Omul sapiens sapiens prelucra şi dezvolta neîntrerupt tehnicile individuale şi
colective de vânat şi de război. Acest înalt nivel cultural, independent de
factorul climatic, producea, de asemenea, o alterare a biomei: permitea ca, în
aceeaşi întindere teritorială să-şi mărească partea de energie alimentară.
Surplusul alimentar producea în interiorul clanului două efecte. Cel dintâi era
diminuarea mortalităţii infantile, având drept consecinţă creşterea numărului
de membri. Cel de-al doilea era posibilitatea de a duce cu sine mai multă
energie, de a avea mai mult timp pentru producerea uneltelor şi a armelor,
pentru a dobândi deprinderi şi obiecte pentru păstrarea produselor alimentare.
În orice caz, creşterea populaţiei umane, după o anumită perioadă de
stabilitate, permanentă, era însoţită de colapsul biomei teritoriului, de aceea
venitul total, la un moment dat, tindea să se epuizeze brusc. Dacă în acele
momente clanului îi mergea bine în privinţa surplusului alimentar, adică îşi
mărise numărul, fără să producă însă conflicte interne, precum şi îşi îmbunătăţise
şi tehnologia de război, atunci era, de asemenea, în stare să-i facă faţă
colapsului propriei biome, nu prin inevitabilul sfârşit al său, ci atacând
clanul vecin, nimicindu-l şi smulgându-i astfel teritoriul. În cursul
întregului mezolitic, schimbarea înfricoşătoare a climei şi dezvoltarea
culturii umane au provocat în mod continuu schimbarea punctelor de echilibru
ale biomei, adică colapsul său. Asta a obligat clanul să organizeze şi să
practice în mod sistematic războiul de nimicire. După eliminarea de pe faţa
pământului a oamenilor de Neanderthal, războiul nimicitor a urmat să aibă loc
între oamenii Sapientes. Asta s-ar putea să fi produs, prin selecţia naturală,
o schimbare genetică în sensul că teama de a fi nimicit de duşman, să fi
devenit mai mare decât frica de a muri de foame.
Citește
materialul integral în ComUnique Nr. 10-12 / 2015