Dr. Antonio FRATTASIO: Tipologia războaielor

Bioma

Dacă pe o oarecare porţiune a teritoriului nostru o considerăm suficient de omogenă, putem distinge în ea cele două tipuri de vieţuitoare: vegetal şi animal. Bioma reprezintă echilibrul delicat şi schimbător pe acest teritoriu între cele două sisteme: cel vegetal şi cel animal, care interacţionează cu prezenţa omului. Omul sapiens sapiens, la începuturile apariţiei sale pe pământ, era mai degrabă un prădător. Recoltarea fructelor spontane era o sursă importantă de hrănire, însă de mâna a doua. Supravieţuirea sa era strâns legată de cantitatea de hrană pe care era în stare s-o producă prin vânat şi pescuit. Ei bine, o discretă schimbare a echilibrului în cadrul ecosistemului: o iarnă mai friguroasă, o secetă, o epidemie printre erbivori, provoca o lipsă de alimente care putea periclita existenţa clanului. Ne închipuim aşadar ce catastrofă climatică, legată de cea din urmă glaciaţiune a lui Wurm, au trebuit să înfrunte strămoşii noştri. Pământul a fost supus unei scăderi bruşte a temperaturii, câmpiile fertile au fost acoperite de zăpadă şi de gheaţă. De la abundenţă, s-a trecut la pustiu. Ca să supravieţuiască, oamenilor le-a fost absolut necesară mutarea mai spre Sud, sau să-şi îmbunătăţească tehnicile de vânat: să scoată din vizuină prăzile, să urmeze migraţiile periodice ale marilor turme de erbivori. De asemenea, ei au fost nevoiţi să-şi construiască adăposturi, să-şi confecţioneze îmbrăcăminte calde pentru corp, până la 18 de grade. Să mănânce, să bea şi să se adăpostească. În sfârşit, trebuia să supravieţuiască şi să se înmulţească.

Deci, colapsul general al ecosistemului planetei le-a impus străbunicilor noştri o alegere rapidă: să-i lase pe proprii copii şi femei să moare de foamete, sau să se împrăştie pe teritoriile ocupate de hominizi cu peste o sută de mii de ani în urmă. Totuşi, pentru a năvăli şi ocupa un alt teritoriu este necesar să-ţi imaginezi, să organizezi şi să pui la cale distrugerea aceluia care îl controlează. Nu e loc pentru două specii de prădători în acelaşi locşor! Aşadar, este indispensabil să nimiceşti adversarul, ca să-i iei bunurile: teritoriul şi, eventual, femeile. Cu duşmanul învins nu se mai ştie ce se va întâmpla. Probabil va fi ucis. Acesta a fost războiul primordial: războiul nimicitor. Fiecare om este încadrat în grupul vânătorilor-războinici, femeile culeg fructele spontane de pe pământ, se îngrijesc de copiii care sunt continuatorii clanului. Merg pe urmele bărbaţilor pe drumul migraţiei şi îi aşteaptă în tabără când se întorc din bătălie sau din vânat. Singura bogăţie este reprezentată de animalele libere din teritoriu: aceasta este economia mezoliticului, teritoriul este un factor instrumental, productiv în sine, este condiţia arhaică a proprietăţii colective, mitul vârstei de aur, visul Raiului pierdut, care cu siguranţă nu se referă la acel timp.

Pentru a vâna animalele era nevoie de picioare şi braţe tari. Acestea însă nu erau îndeajuns. Strămoşii noştri aveau mai degrabă un alt mijloc: cultura. Omul sapiens sapiens prelucra şi dezvolta neîntrerupt tehnicile individuale şi colective de vânat şi de război. Acest înalt nivel cultural, independent de factorul climatic, producea, de asemenea, o alterare a biomei: permitea ca, în aceeaşi întindere teritorială să-şi mărească partea de energie alimentară. Surplusul alimentar producea în interiorul clanului două efecte. Cel dintâi era diminuarea mortalităţii infantile, având drept consecinţă creşterea numărului de membri. Cel de-al doilea era posibilitatea de a duce cu sine mai multă energie, de a avea mai mult timp pentru producerea uneltelor şi a armelor, pentru a dobândi deprinderi şi obiecte pentru păstrarea produselor alimentare. În orice caz, creşterea populaţiei umane, după o anumită perioadă de stabilitate, permanentă, era însoţită de colapsul biomei teritoriului, de aceea venitul total, la un moment dat, tindea să se epuizeze brusc. Dacă în acele momente clanului îi mergea bine în privinţa surplusului alimentar, adică îşi mărise numărul, fără să producă însă conflicte interne, precum şi îşi îmbunătăţise şi tehnologia de război, atunci era, de asemenea, în stare să-i facă faţă colapsului propriei biome, nu prin inevitabilul sfârşit al său, ci atacând clanul vecin, nimicindu-l şi smulgându-i astfel teritoriul. În cursul întregului mezolitic, schimbarea înfricoşătoare a climei şi dezvoltarea culturii umane au provocat în mod continuu schimbarea punctelor de echilibru ale biomei, adică colapsul său. Asta a obligat clanul să organizeze şi să practice în mod sistematic războiul de nimicire. După eliminarea de pe faţa pământului a oamenilor de Neanderthal, războiul nimicitor a urmat să aibă loc între oamenii Sapientes. Asta s-ar putea să fi produs, prin selecţia naturală, o schimbare genetică în sensul că teama de a fi nimicit de duşman, să fi devenit mai mare decât frica de a muri de foame.

Citește materialul integral în ComUnique Nr. 10-12 / 2015