Andrei ŞERBAN dixit…

Bogdan ULMU: Să ne mai scuturăm, oleacă, de profesie. Să discutăm despre Iaşi, fiindcă staţi aici de cîteva săptămîni bune, şi fiindcă suntem la un băruleţ, în centrul oraşului: vă pun, deci, o întrebare meta-teatrală (şi eu fiin d bucureştean, ca şi dumneavoastră): ce vă place şi ce nu, la capitala Moldovei. Nu e o întrebare uşoară. Ştiu că sunteţi sincer şi vă cer o opinie sinceră.

Andrei ŞERBAN: Nu-mi place cum şi-a bătut joc de Iaşi, Ceauşescu. Sunt multe blocuri oribile care ascund locurile pe unde au trecut Eminescu, Maiorescu şi Creangă.

Mai e puţin şi din oraşul vechi: str. Lăpuşneanu, Copoul, Plopii fără soţ...

Dar unde locuiau Eminescu, Maiorescu? Unde era Junimea?

Mai e Casa Pogor...

Dar toate astea le vezi într-o zi. Pentru un oraş atît de plin de cultură, e cam puţin...

La Bolta Rece aţi fost?

Da: din păcate nu mai e ce era. A ajuns un birt ordinar. A rămas comunist. Chelnerii sunt... cum sunt, mîncarea e proastă, hainele-ţi miros, după ce ieşi de-acolo, timp de două zile... Nu poţi avea un sentiment romantic, la Boltă.

Totuşi, acolo au băut Eminescu şi Creangă. Dar v-a plăcut totuşi, ceva, în Iaşi?

Da, bisericile şi mănăstirile sunt superbe, nişte bijuterii... Nicăieri nu există atîtea biserici frumoase, într-un singur loc. Atmosferă plină de nobleţe...

Şi oamenii?

N-am avut ocazia să cunosc multă lume din Iaşi: am fost la o întîlnire cu studenţii, a fost plăcută...


... Şi la decernarea titlului de Dr Honoris Causa. Eraţi emoţionat, v-am simţit fiindcă stăteam lîngă dumneavoastră.

A fost un moment în care n-aveam cum să nu fiu emoţionat. La o primire atît de caldă şi frumoasă...

Dar premiera Indiilor... nu a fost şi ea un moment plăcut?

Ba da. Publicul ieşean e un public extrem de atent, cultivat, receptiv, s-a amuzat cînd era cazul... Nu ştiu dacă la Bucureşti spectacolul va avea spectatori la fel de buni, fiindcă acolo există un public snob, care se crede superior...

Experienţa cu Oedipe cred că a fost neplăcută...

Îngrozitoare!

Deşi acum va fi mai simplu, cred, fiind vorba de o operă care nu stîrneşte polemici...

Probabil. Revenind: mi-a mai plăcut aici, la Iaşi, grozav să lucrez cu oamenii - cu soliştii, corul, orchestra, maşiniştii...Moldovenii vorbesc amuzant mînuţili, am rîs tot timpul...chiar mă-ntrebau, cei din jur, ce mă făcea aşa vesel şi le spuneam rîd că sunteţi amuzanţi!. Nu rîdeam de ei, ci cu ei.

Dar cîţi moldoveni erau pe scenă? Că am văzut şi nişte asiatice...

Soliştii toţi erau moldoveni! Doar şase japoneze erau în spectacol, dansatoare.

Am văzut, în Indiile, una din cele mai frumoase scenografii din viaţa mea; şi un ecleraj de zile mari! Pentru mine, Indiile sunt Trilogia Operei: aşa cum Trilogia a însemnat o cotitură în istoria Naţionalului din Bucureşti, Indiile...sunt o cotitură în istoria Operei ieşene; şi poate nu doar ieşene. Dar vreau să vă mai întreb ceva: e adevărat că aţi plecat de la repetiţii, de două ori?

O singură dată. Şi nu am plecat fiindcă eram supărat pe trupă - îmi dau seama că oamenii lucrează aici în condiţii foarte grele, lefuri mici, neapăraţi de sindicat...Păi dincolo nu aş fi putut repeta şapte-opt ore pe zi! Ştiţi cum e acolo!

Ştiu: am văzut şi filmul acela cu Glen Close, în care premiera unui Wagner a avut loc în faţa cortinei metalice, deoarece tehnicul era-n grevă..


Exact. Dacă la Paris, la Operă, am pus repetiţia pînă la ora 14 şi orchestra are de cîntat o frază muzicală, la 13,59,59 instrumentiştii opresc cîntatul în mijlocul frazei muzicale şi pleacă. Cîntăreţii vor pauză la fiecare 90 de minute: dacă nu le dai, te lasă-n mijlocul repetiţiei, fiindcă au dreptul la pauză. Stau cei de-aici şi cîte trei ore, fiindcă eu cînd lucrez uit de pauză...ieşenii stau şi nu zic nimic, sunt pasionaţi. Sunt atît de drăguţi, interesaţi de spectacol. Corul de exemplu, face mult mai mult decît corul parizian. Baletul mîinilor e mult mai dezvoltat ca dincolo! 

Citește materialul integral în ComUnique Nr. 10-12 / 2015