Bogdan ULMU: Să ne mai scuturăm, oleacă, de profesie. Să discutăm despre Iaşi, fiindcă staţi aici de cîteva săptămîni bune, şi fiindcă suntem la un băruleţ, în centrul oraşului: vă pun, deci, o întrebare meta-teatrală (şi eu fiin d bucureştean, ca şi dumneavoastră): ce vă place şi ce nu, la capitala Moldovei. Nu e o întrebare uşoară. Ştiu că sunteţi sincer şi vă cer o opinie sinceră.
Andrei ŞERBAN:
Nu-mi place cum şi-a bătut joc de Iaşi,
Ceauşescu. Sunt multe blocuri oribile care ascund locurile pe unde au trecut
Eminescu, Maiorescu şi Creangă.
Mai e puţin şi din
oraşul vechi: str. Lăpuşneanu,
Copoul, Plopii fără soţ...
Dar unde locuiau Eminescu, Maiorescu? Unde era Junimea?
Mai e Casa
Pogor...
Dar toate astea le vezi într-o zi. Pentru un oraş atît de plin de cultură, e cam puţin...
La Bolta Rece aţi
fost?
Da: din păcate nu mai e ce era. A ajuns un birt
ordinar. A rămas comunist. Chelnerii sunt... cum sunt, mîncarea e proastă,
hainele-ţi miros, după ce ieşi de-acolo,
timp de două zile... Nu poţi
avea un sentiment romantic, la Boltă.
Totuşi, acolo au băut
Eminescu şi Creangă. Dar v-a
plăcut totuşi,
ceva, în Iaşi?
Da, bisericile şi mănăstirile
sunt superbe, nişte bijuterii... Nicăieri nu
există atîtea
biserici frumoase, într-un singur loc.
Atmosferă plină de nobleţe...
Şi oamenii?
N-am avut ocazia să cunosc multă lume din Iaşi:
am fost la o întîlnire cu studenţii, a fost plăcută...
... Şi la decernarea titlului de Dr Honoris Causa. Eraţi emoţionat, v-am
simţit fiindcă stăteam lîngă dumneavoastră.
A fost un moment în care n-aveam cum să nu fiu
emoţionat. La o primire atît de caldă şi frumoasă...
Dar premiera Indiilor... nu a fost şi ea un moment plăcut?
Ba da. Publicul ieşean e un public extrem de
atent, cultivat, receptiv, s-a amuzat cînd era
cazul... Nu ştiu dacă la Bucureşti
spectacolul va avea spectatori la fel de buni, fiindcă acolo există un public
snob, care se crede superior...
Experienţa cu Oedipe cred că a fost neplăcută...
Îngrozitoare!
Deşi acum va fi mai simplu, cred, fiind vorba de o operă care nu stîrneşte
polemici...
Probabil. Revenind: mi-a mai plăcut aici, la Iaşi,
grozav să lucrez cu oamenii - cu soliştii, corul,
orchestra, maşiniştii...Moldovenii vorbesc amuzant – „mînuţili”, am rîs tot timpul...chiar mă-ntrebau, cei din jur, ce mă făcea aşa
vesel şi le spuneam „rîd că sunteţi amuzanţi!”. Nu rîdeam de ei, ci cu ei.
Dar cîţi moldoveni erau pe scenă? Că am văzut şi nişte
asiatice...
Soliştii toţi erau moldoveni! Doar şase japoneze
erau în spectacol, dansatoare.
Am văzut, în Indiile, una din cele mai frumoase scenografii din viaţa mea; şi
un ecleraj de zile mari! Pentru mine, Indiile sunt Trilogia Operei: aşa cum
Trilogia a însemnat o cotitură în istoria Naţionalului din Bucureşti,
Indiile...sunt o cotitură în istoria Operei ieşene; şi poate nu doar ieşene.
Dar vreau să vă mai
întreb ceva: e adevărat că aţi plecat de la repetiţii, de două ori?
O singură dată. Şi nu am plecat fiindcă eram supărat pe
trupă - îmi dau
seama că oamenii lucrează aici în condiţii
foarte grele, lefuri mici, neapăraţi de
sindicat...Păi dincolo nu aş fi
putut repeta şapte-opt ore pe zi! Ştiţi cum e acolo!
Ştiu: am văzut şi filmul acela cu Glen Close, în care premiera unui Wagner a avut loc în faţa cortinei metalice, deoarece tehnicul era-n
grevă..
Exact. Dacă la Paris, la Operă, am pus repetiţia
pînă la ora 14
şi orchestra are de cîntat o frază muzicală, la
13,59,59 instrumentiştii opresc cîntatul în mijlocul frazei muzicale şi pleacă. Cîntăreţii vor pauză la fiecare 90 de minute: dacă nu le dai, te lasă-n mijlocul repetiţiei, fiindcă au dreptul la pauză. Stau cei de-aici şi cîte trei ore, fiindcă eu cînd lucrez
uit de pauză...ieşenii stau şi
nu zic nimic, sunt pasionaţi. Sunt atît de drăguţi, interesaţi de spectacol. Corul de exemplu,
face mult mai mult decît corul parizian.
Baletul mîinilor e mult mai
dezvoltat ca dincolo!
Citește
materialul integral în ComUnique Nr. 10-12 / 2015