Eliza Codreanu s-a nascut în 1901 în familia avocatului Ion Codreanu din
Bucureşti. Deşi parinţii au inscris-o la Scoala de Belle Arte din
Bucureşti, ea nu încetează să îşi urmeze marea pasiune dansul, prin
cursuri particulare. Eliza Codreanu manifesta o mare atracţie faţă de activitatea artistică efervescentă a Paris-ului,
iar visul ei se va împlini în anul 1919, când reuseşte să ajungă în capitala
Franţei, acolo unde va atinge împlinirea artistică la care spera. Dar
întalnirea cu marele oraş nu a fost uşor de suportat pentru tânăra Lizica.
Integrarea în mediul artistic s-a facut cu dificultate. La Paris, Lizica a fost
însoţită de sora sa Irina care era sculptoriţă. Cele doua surori, alături de
compozitorul de origine română Marcel Mihailovici, leagă o prietenie care să le
fie suport în oraşul avandardei artisitice. O mare bucurie pentru cei trei
tineri a fost prietenia pe care au reuşit sa o stabilească cu marele Brâncuşi. Irina
Codreanu a sperat că Brâncuşi o va accepta ca şi ucenic, dar Brâncuşi nu obişnuia să facă asta în atelierul lui.
Dupa
un timp Brâncuşi avea să se împrietenească cu grupul de artişti şi să accepte
chiar, disciople trei sculptoriţe romance: Margareta Cosăceanu, Miliţa Petraşcu
şi Irina Codreanu. Tinerii artişti vor avea parte de sprijinul sculptorului şi
prin intermediul lui, vor participa la viaţa culturală pentru care veniseră din
Bucureşti la Paris. Lizica avea să dea audiţii şi să lucreze cu personalităţi
ale dansului. Asfel ea va colabora cu Ida Rubinstein, fostă dansatoare în trupa
lui Diaghilev. Dar Lizica Codreanu are alte ambiţii, dorinţa ei este de fi o
dansatoare, nu de a face figuraţie în spectacole altor coregrafi. Intenţia ei de a fi coregraf şi de a prezenta
propriile creaţii publicului parizian se va realiza şi cu ajutorul
compozitorului Marcel Mihalovici, care va compune pentru coregrafiile ei precum
lucrarea Dans, din fragmentul Preludiul Antic compus de acesta.
În atelierul lui Brâncuşi, Lizica a realizat o serie de fotografii printre
statuile din atelierul marelui artist. Tot acesta i-a creea şi costumul de dans
pe care ea l-a purtat cu aceasta ocazie. Lucrarea coregrafică pe care Lizica
Codreanu a interpreta-o în atelierul lui Brancuşi, Gymnopediile, a fost compusa de Erik Satie. Brancuşi a creea pentru
Lizica cu acea ocazie, o rochie cu un imprimeu în dungi dar necusută, ci prinsă
uşor în ace de siguranţă. Pe cap a purtat coifuri compuse din forme conice
special concepute pentru costumul original.
Dar activitatea ei scenică a fost consemnată intr-o cronica despre Marea
Serata de gală organizată în beneficiul poetului Marcel Sauvage, la 7 ianuarie
1923, de către sindicatul profesional al scriitorilor, publicat în revista Comedia, interpretarea Lizicăi în
baletul dispărut, O viaţă de Polichinelle,
pe muzică de Marcel Mihailovici, este descrisă în termini elogioşi.’’
Domnişoara Lizica Codreanu a
dansat pe această muzică de extremă avangardă intr-un stil cu adevarat
original. Poziţiile sale cubiste sunt ingenioase şi adesea graţioase; ele sunt
în orice caz cu ritmul muzical. Domnişoara Codreanu a terminat acest fragment
foarte cuminte cu un eseu futurist al cărui inters nu poate fi negat.’’[1]
Lizica Codreanu a colaborat şi cu Sonia Delaunay, pictoriţa care i-a creeat
costumul pentru serata – spectacol, organizată de un grup de artişti la galeria Licorne. Conceptul artistic pe
care Sonia Delaunay dorea să îl configureze era cel de ‚’’teatru al culorii’’
care trebuia să se alcătuiască după cum ea explică intr-un articol „Culoarea
Dansantă“[2] ca un vers de Mallarmé, ca o pagina de
Joyce: juxtapunere perfectă şi pură, înlănţuire exactă, fiecare element trebuie
să fie dozat după importanţa lui, cu rigoare absolută. Frumuseţea rezidă în
puterea de sugestie care atrage spectatorul să participe. ‘’ Pentru acest eseu
pe care îl intitulează Dansatoarea cu
discuri, Sonia Delaunay o alege pe Lizica Codreanu pentru că o consideră
capabilă, prin gesticulaţia ei delicată bazată pe inlănţuiri delicată de poziţii,
să imprime supleţe costumului acesta rigid, alcătuit din dicruri şi
semi-dicuri, realizate din carton dublat de pânză colorată. Înţelegând constrângerile
acestui ansamblu de discuri, care o obligă să se deplaseze într-o singură direcţie,
frontală, Lizica, înlănţuie posturile în mod armonios, dominând perfect fiecare
poziţie şi transformând ’’mereu raporturile cromatice’’Sonia Delaunay o
consideră o eliberatoare a imaginaţiei, care prin dans se eliberează ea însăşi
obţinînd un nou limbaj al culorii.’’[3] Colaborarea dintre cele doua artiste nu
se opreşte aici. Ele vor face parte dintr-o echipă preocupată să reuneasă în
operele lor elemente de fururim, cubism, costructivism şi dadaism. Tristan
Tzara a ţinut ca Lizica să participe la seratele culturale avangardiste pentru
a valorifica caracterul ei artistic independent dar cu certe nuanţe
avangardiste, care fac din Lizica Codreanu o dansatoare care a adoptat cu
uşurinţă dansul liber pe care doreşte să îl experimenteze în evloţii originale
dar înconjurată de un mediu propice noilor tendinţe. În toată fervoarea
culturală pariziană personalitatea artistică a Lizicăi, se alătură marilor
artişti români precum Constantin Brâncuşi pentru a realiza o uninate culturală
refăcută în afara graniţelor României. Cultura şi tradiţia românească,
avangarda artistică, personalitatea artistică originală, sunt doar cîteva din
caracteristicile prin care se remarcă şi Lizica Codreanu la Paris şi care
devine unna dintre performerele independente ale saloanelor culturale pariziene
care a promovat cele mai libere forme de mişcare născute atunci.