Magda VLADU
Considerat de foarte mulţi drept al doilea pisc suprem al literaturii române, după Mihai Eminescu (1850-1889), Nichita (Hristea) Stănescu a trăit întreaga sa viaţă sub semnul extraordinarului. Născut la 31 martie 1933, în Ploieşti, sub semnul emblematic al dramaturgului de geniu care a excelat în tehnica cunoscută drept "râsu-plânsu," Ion Luna Caragiale, Nichita Stănescu poartă genetic simbioza unică a nostalgiei infinite ruseşti (mama sa) şi a tragico-comicului realist, atat de concret şi categoric inconfundabil al majorităţii românilor (tatăl său). După o traiectorie de elev aproape completamente predictibilă, cu prestanţe şcolare de o calitate incontestabilă la toate materiile, Nichita îi surprinde (doar aparent) pe cei apropiaţi şi pe cei mai puţin apropiaţi optând pentru Facultatea de Limba şi Literatura Română. Predilecţia sa extraordinară pentru poezie se văzuse încă din liceu, fiind liderul de necontestat al unei întregi generaţii cu a sa unică colecţie de poeme nescrise atunci, "Argotice," dar puse pe hârtie mult mai tarziu de Gheorghe Tomozei.
După nenumărate semne, atestate de multe poeme superbe, publicate în publicaţii diverse, aşa după cum i s-a permis de către dogmaticii vremurilor, după trei ani de "debut perpetuu" (1957-1960), poetul Nichita Stănescu erupe solar, magnific, incontestabil şi inconfundabil, în 1960, cu primul său volum de versuri, „Sensul Iubirii”. Iar restul, aşa după cum se obişnuieşte a se spune, este evident istorie. Importanţa lui Nichita Stănescu în literatură, cultură şi conştiinţa românească este uriaşă. Ştim clar că dacă nu ar fi existat, Nichita ar fi trebuit inventat. De fapt, Nichita s-a inventat mereu, pe sine însuşi, aruncând ştacheta dumnezeirii limbii române la cote absolut de nebănuit înaintea existenţei scriiturii sale. Dar, din fericire, Nichita Stănescu a existat, a fost cu noi în toţi anii grei, deceniile 1960-1970 şi 1970-1980, fiind liderul de facto, vârful de lance, al unei generaţii extraordinare de artişti, toţi manifestându-se în minunata limba românâ: poeţi, scriitori, artisti plastici, gânditori, eseişti, critici, actori, filozofi ... Ca o recunoaştere a valorii creaţiei sale, i s-a conferit în 1975, la Viena, premiul Herder, iar în 1982, în Iugoslavia, premiul “Cununa de Aur”.
Nichita Stănescu este mai interesat, mai emoţionat de idee decât de sentiment. Calea care să-i satisfacă nevoia de siguranţă ducea spre disciplinele riguroase ale spiritului, spre geometrie şi fizică. Critica literară considera că de la Ion Barbu, poezia românească nu a mai cunoscut o asemenea capacitate de abstractizare ca în cazul lui Nichita Stănescu.
Criticul Eugen Simion defineşte poezia lui Nichita Stănescu “poezia poeziei”. Stănescu însuşi afirma: “poezia nu este numai arta, este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii”.
„Eu locuiesc într-un tril
de privighetoare
Dorm cu ceafa pe nota Do
şi-mi încălţ piciorul
într-un saxofon”
Acesta este Nichita Stănescu şi alte cuvinte sunt de prisos.