Şeila AZIS[1]
Procesul de aderare a Turciei la Uniunea Europeană
Strategia de preaderare a Turciei
Preluarea de către Turcia a acquis-ului comunitar presupune o transpunere graduală, aşa cum rezultă din următoarele documente:
· Acordul de asociere dintre CE şi Turcia din 1963[2] şi Protocolul adiţional din 1970[3];
· Comunicarea Comisiei din 4 martie 1998, intitulată „ Strategia Europeană pentru Turcia”;
· Rapoartele regulate ale Comisiei asupra progresului înregistrat de Turcia în privinţa aderării;
· Decizia Consiliului 2006/35/CE din 23 ianuarie 2006, asupra principiilor, priorităţilor şi condiţiilor parteneriatului pentru aderarea Turciei.
Acordul de asociere ( supranumit „Acordul de la Ankara” ) între CE şi Turcia (1963), precum şi Protocolul său adiţional ( 1970 ) au fixat obiectivele fundamentale ale asocierii, ca şi dezvoltarea continuă şi echilibrată a relaţiilor comerciale şi economice şi punerea în aplicare a unei uniuni vamale în trei faze.
Unul din obiectivele fundamentale ale Acordului de la Ankara este libera circulaţie a lucrătorilor, care nu s-a realizat conform calendarului prevăzut din cauze socio – economice. La 31 decembrie 1995, a treia fază a uniunii vamale este realizată, prin intermediul Deciziei 1/95 a Consiliului. Aceasta a constituit, la momentul respectiv, un impuls important pentru Turcia în armonizarea legislaţiei sale cu cea comunitară în materie. Într-adevăr, prin asigurarea bunei funcţionări a uniunii vamale, Turcia preia, înaintea intrării sale în vigoare, o bună parte a acquis-ului comunitar, în special în domeniile: vamal, al politicii comerciale, al concurenţei şi al protecţiei proprietăţii intelectuale, industriale şi comerciale.
Ca urmare a invitaţiei Consiliului European de la Luxemburg din 12 – 13 decembrie 1997, Comisia a adoptat, la 4 martie 1998, Comunicarea „Strategia europeană pentru Turcia”. Armonizarea legislaţiei interne şi transpunerea acquis-ului comunitar figurează printre elementele principale ale strategiei de preaderare a Turciei. Comunicarea conţine, totodată, primele propuneri operaţionale relative la această strategie. Pe lângă extinderea uniunii vamale în sectoarele serviciilor şi al agriculturii, comunicarea propune consolidarea cooperării CE – Turcia şi armonizarea reglementărilor interne din diverse domenii.
Această Strategie este primită favorabil de Consiliul European de la Cardiff din 15 – 16 iunie 1998, estimându-se că această Comunicare oferă, în ansamblul său, „o bază solidă pentru dezvoltarea şi evaluarea relaţiilor dintre UE şi Turcia”.
La rândul ei, Turcia face propriile sugestii relative la propunerile Comisiei într-un document din 17 iulie 1998, intitulat „Strategia de dezvoltare a relaţiilor între Turcia şi UE – Propunerea Turciei”. Acest document este pe aceeaşi linie generală şi în concordanţă cu textul Comisiei.
Consiliul European de la Cardiff, amintind de necesitatea unui sprijin financiar pentru transpunerea Strategiei europene, a luat act de „intenţia Comisiei de a reflecta asupra mijloacelor de punere în aplicare a măsurilor prevăzute şi de a prezenta propuneri pertinente în acest sens”. În acest scop, la 21 octombrie 1998, Comisia propune două proiecte de reglementare vizând finanţarea Strategiei europene printr-un sprijin financiar de 50 milioane euro pe an.
În ceea ce priveşte capacitatea administrativă şi juridică de a aplica acquis-ul comunitar, Consiliul European de la Madrid din 15 – 16 decembrie 1995 a stabilit care sunt condiţiile necesare pentru o integrare progresivă şi armonioasă a ţărilor candidate. În cazul Turciei, Comunicarea Comisiei „Agenda 2000” relevă că administraţia sa dispune de capacităţile necesare pentru a elabora şi aplica o legislaţie compatibilă cu acquis-ul comunitar. Cu toate acestea, Raportul Comisiei din noiembrie 1998 semnalează unele „puncte slabe” ale administraţiei judiciare.
Raportul asupra progreselor înregistrate de Turcia în procesul de aderare la UE, publicat în noiembrie 1998, reia metodologia parcursă în ceea ce priveşte opiniile asupra ţărilor candidate din Europa Centrală şi Orientală ( PECO ). Raportul are la bază art. 28 din Acordul de asociere şi concluziile Consiliului European de la Luxemburg. În redactarea Raportului, Comisia a întâmpinat unele dificultăţi în obţinerea rapidă a datelor pentru evaluarea corectă a capacităţii Turciei de a transpune acquis-ul comunitar, alături de cel deja adaptat în materia uniunii vamale şi de cel evocat în Strategia europeană pentru această ţară.
În Raportul său din 1999, Comisia recunoaşte Turciei statutul de ţară candidată. În mod special, Comisia subliniază că negocierile vor fi totuşi deschise după îndeplinirea criteriilor politice.
Un început clar, deşi timid al reformelor politice din Turcia este prevăzut în Raportul Comisiei din 2000. Turcia a ratificat mai multe instrumente internaţionale de apărare a drepturilor omului, ca şi obiectivele Consiliului superior de coordonare pentru drepturile omului. Cu toate acestea, în practică, lucrurile nu au evoluat şi Turcia nu îndeplineşte criteriile politice de la Copenhaga.
Comisia observă că punerea în aplicare a reformelor instituţionale pentru garantarea democraţiei şi statului de drept este lentă, iar corupţia rămâne o problemă gravă a Turciei. De asemenea, criteriile unei economii de piaţă viabilă nu sunt îndeplinite în totalitate, liberalizarea băncilor, a agriculturii şi a întreprinderilor publice nu este la standardele Pieţei comune europene. O reformă administrativă la toate nivelurile ierarhice este absolut necesară.
Conform Raportului din 2001, elementele strategiei de preaderare stabilite cu ocazia Consiliului European de la Helsinki vor fi îndeplinite până la sfârşitul anului respectiv.
Turcia înregistrează progrese remarcabile care satisfac criteriile politice de la Copenhaga după reforma constituţională şi o serie de măsuri legislative adoptate în anul 2002. De asemenea răspunde mai bine cerinţelor economice şi de transpunere a acquis-ului comunitar. Comisia salută realizările Turciei, în special abrogarea pedepsei cu moartea (exceptând situaţia de război), legalizarea folosirii şi a altor limbi ale minorităţilor decât turca, la radio, televiziune şi în învăţământ, ca şi ridicarea stării de urgenţă din două regiuni din cele patru în care a fost decretată. Eforturi suplimentare, pe criterii economice şi politice, sunt însă necesare.
Pe parcursul anului 2003, statul turc accelerează ritmul reformelor, consolidând, pe baze democratice, sistemul politic şi juridic, garantând cetăţenilor turci exerciţiul deplin al libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale omului, în conformitate cu standardele europene.
Raportul Comisiei din 2004 relevă faptul că, deşi Turcia a făcut progrese considerabile, totuşi, trebuie să se concentreze mai puternic pe politica de toleranţă zero în lupta contra torturii şi relelor tratamente şi pe aplicarea dispoziţiilor privitoare la libertatea de expresie, libertatea religioasă, drepturile femeilor şi ale minorităţilor naţionale.
În Recomandarea sa din 6 octombrie 2004, Comisia Europeană consideră că Turcia satisface suficient criteriile politice şi economice de la Copenhaga şi recomandă, prin urmare, deschiderea negocierilor de aderare, condiţionate, cu această ţară. Negocierile se vor axa pe trei piloni principali:
A ) Primul pilon, referitor la cooperarea vizând consolidarea şi susţinerea procesului de reforme în Turcia, în special perspectiva respectării continue a criteriilor politice de la Copenhaga
Atenţia UE se orienteză într-un mod esenţial asupra progreselor realizate în domeniul reformelor politice. Aceasta se face în baza unui parteneriat pentru aderare revizuit, relevând priorităţile procesului de reformă. În fiecare an, începând cu sfârşitul anului 2005, un examen general va pune în evidenţă realizările în planul reformelor politice. În acest scop, Comisia va prezenta un prim raport la sfârşitul lunii decembrie 2005.
Comisia poate, printre altele, cu majoritate calificată, să recomande suspendarea negocierilor în caz de violare gravă şi continuă a principiilor libertăţii, democraţiei, respectului drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, al Statului de drept, principii pe baza cărora este fondată UE.
B) Al doilea pilon, care abordează de o manieră specifică negocierile de aderare cu Turcia
Acestea se vor derula în cadrul unei Conferinţe interguvernamentale, care include toate statele membre ale UE. Pentru fiecare capitol de negociere, Consiliul trebuie să fixeze criteriile de referinţă pentru închiderea provizorie a negocierilor, mai ales un bilanţ al satisfacerii punerii în practică a acquis-ului comunitar. Este necesar ca obligaţiile legale decurgând din armonizarea cu dispozitivele comunitare să fie îndeplinite înainte de încheierea negocierilor pe capitolele avute în vedere. Pot fi estimate chiar şi perioade lungi de tranziţie, necesare.
În anumite domenii, cum ar fi politicile structurale şi agricultura, pot fi prevăzute dispoziţii specifice. În ceea ce priveşte libera circulaţie a lucrătorilor, Comisia poate lua măsuri de salvgardare permanente. Altfel, aderarea Turciei riscă să producă serioase pierderi financiare şi instituţionale. UE trebuie să-şi definească perspectivele financiare pentru perioada posterioară anului 2014 pentru a putea închide negocierile de aderare a Turciei.
C) Al treilea pilon prevede un dialog politic şi cultural susţinut între popoarele statelor membre ale UE şi Turcia.
Acest dialog se va concentra pe diferenţele de cultură, religie, probleme legate de migraţie, cele relative la drepturile minorităţilor şi terorism. Societatea civilă este actorul principal al acesteui dialog, iar UE are sarcina de a mijloci comunicarea.
Pe această bază ( Recomandarea Comisiei ), în contextul în care relaţiile dintre Turcia şi UE cunosc o lungă istorie ( Acordul de asociere CE – Turcia, constituirea uniunii vamale – 1995, acordarea Turciei a statutului oficial de ţară candidată - 1999 ), Consiliul European din decembrie 2004 programează deschiderea negocierilor de aderare cu Turcia pentru data de 3 octombrie 2005. Trebuie menţionat că, în aceeaşi Recomandare, Comisia subliniază că aderarea Turciei la UE nu poate avea loc mai devreme de 2014 şi că trebuie pregătită cu minuţiozitate, astfel încât integrarea acestei ţări să se facă lent, fără a pune în pericol acquis-ul consolidat pe parcursul celor 50 de ani de construcţie comunitară.
Turcia trebuie să acţioneze mai concertat asupra punerii în practică a unui plan de acţiune naţională pentru armonizarea acquis-ului comunitar în materie de imigraţie şi azil, să coopereze mai activ şi eficient cu UE pe probleme de imigrare clandestină şi tratamentul aplicat persoanelor fizice aflate în detenţie, precum şi elaborarea strategiei naţionale de luptă împotriva criminalităţii organizate şi cadrul legislativ de combaterea spălării de bani. Acestea sunt concluziile Raportului Comisiei din 2005.
Raportul Comisiei din 2006 constată progresele Turciei, în special în domeniile azilului, gestiunea frontierelor, lupta împotriva relelor tratamente şi cooperarea vamală şi poliţienească. Eforturi considerabile sunt necesare în ceea ce priveşte migraţiile, lupta împotriva crimei organizate, a spălării de bani şi cooperarea judiciară în materie civilă şi penală.
Făcând o scurtă trecere prin aceste reglementări comunitare de o importanţă capitală în procesul de aderare a Turciei la UE, putem evalua stadiul dezvoltării economice, sociale şi politice în care se află această minunată ţară, mai degrabă prin particularităţile ei geografice, demografice şi culturale, decât standardele sale în economie şi poltică, dar şi al negocierilor de aderare la UE, această entitate politică, economică şi socială, compusă din 27 de state membre, „care au decis împreună să construiască o zonă de stabilitate, democraţie şi dezvoltare durabilă, menţinând diversitatea culturală, toleranţa şi libertăţile individuale”[4].
Priorităţile parteneriatului de aderare, revizuite în 2006, constituie baza viitoarelor evaluări ale Comisiei în ceea ce priveşte progresele realizate de Turcia pe calea aderării la UE.
A) Priorităţile pe termen scurt:
· acestea poartă atât asupra dialogului politic susţinut, cât şi asupra criteriilor politice, economice şi de transpunere a acquis-ului comunitar;
· democraţia şi statul de drept, care includ consolidarea administraţiei
publice prin intermediul reformelor, relaţia dintre societatea civilă şi armată, sistemul judiciar, politica împotriva corupţiei;
· drepturile omului şi protecţia minorităţilor, implicând respectarea legislaţiei internaţionale în domeniu;
· drepturile civile şi politice, care presupun prevenirea şi combaterea torturii şi a relelor tratamente, accesul la justiţie, libertăţile de exprimare, de asociere şi de întrunire paşnică, libertatea religioasă;
· drepturile economice şi sociale, care privesc drepturile femeilor şi ale copiilor, cele sindicale, drepturile şi protecţia minorităţilor, drepturile culturale, situaţia din estul şi sud-estul Turciei;
· problemele regionale şi obligaţiile internaţionale relative la Cipru, soluţionarea paşnică a diferendelor frontaliere, obligaţiile economice decurgând din Acordul de asociere.
B) Priorităţile pe termen mediu:
· criteriile economice referitoare la privatizări, reforma sectorului agricol, regimurile de pensionare şi de securitate socială, educaţie şi sănătate;
· aptitudinea de asumare a obligaţiilor stabilite în procesul aderării în domeniile comunitare, ca şi prin parteneriatul de aderare particularizat.
Cadrul financiar al preaderării
Ceea ce interesează în mod imperativ în procesul de aderare al oricărei ţări la UE este, evident, cadrul financiar[5] în care se derulează, ajutorul de preaderare din partea CE şi a statelor membre ale UE.
Astfel, în decembrie 2001, un instrument de preaderare specific este pus în practică cu scopul de a sprijini Turcia[6]. Sprijinul acordat prin programul de ajutorare financiară de preaderarea care rezultă din aceasta este, în principal, axat pe priorităţile parteneriatului pentru aderare, vizând să ajute Turcia să satisfacă cerinţele de aderare.
O dată cu instalarea programului PHARE, se acordă un ajutor destinat dezvoltării instituţiilor, consolidării infrastructurii, reglementare de transpunere a acquis-ului comunitar, dar şi ameliorării coeziunii economice şi sociale. Acest ajutor presupune cofinanţarea proiectelor de asistenţă tehnică, de armonizare şi investire care să susţină Turcia în eforturile sale pentru adoptarea acquis-ului şi pentru dezvoltarea instituţiilor care să asigure aplicarea sa efectivă. Programul se întemeiază pe un număr limitat de măsuri ( programe de investiţii şi subvenţii ) cu vocaţie regională sau tematică.
Aproximativ 30% din resursele disponibile sunt destinate consolidării capacităţii instituţionale a Turciei şi restul de 70% vizează investiţiile.
Pe această bază o tranşă de 149 milioane de euro este atribuită în 2002. În 2003, programul naţional de ajutorare financiară de preaderare prevede 144 milioane de euro, în 2004 – 250 milioane euro, în 2005 – 300 milioane euro, pentru ca în 2006, programul să preconizeze o tranşă de 500 milioane euro.
Acest program de finanţare se constituie dintr-un program naţional şi din finanţări conexe, cu titlu de programe multinaţionale, incluzând şi acţiuni de comunicare şi gestiune.
Priorităţile principale ale programului 2005 le reflectă pe cele ale UE, în ceea ce priveşte criteriile politice, coeziunea economică şi socială, aplicarea acquis-ului în domeniile cheie, precum şi dialogul politic şi social între UE şi Turcia. Acestea includ, de asemenea, finanţările necesare pentru pregătirea Turciei în aplicarea măsurilor relative la infrastructura la scară înaltă şi măsurile similare Fondurilor structurale începând cu 2007.
În plus, Turcia beneficiază de finanţări din partea BEI în cadrul mandatului de împrumut regional destinat ţărilor vecine din Sud – Est. Acest mandat regrupează ţările care au fost angajate în procesul de aderare la UE (România şi Bulgaria, state membre de la 1 ianuarie 2007) şi ţările din Balcanii Occidentali, începând cu anul 2005.
De asemenea, Turcia se bucură de Facilitatea euro – mediteraneană de investiţii şi parteneriat (FEMIP), de un program de acţiune specială pentru consolidarea şi revigorarea uniunii vamale şi de un alt program specific de ajutorare cu scopul reconstrucţiei, al refacerii pagubelor cauzate de cutremurele de pământ din 1999 (TERRA).
În ceea ce priveşte capacitatea Uniunii de a integra noi membri, din 1 ianuarie 2007, Comisia foloseşte un nou instrument financiar pentru promovarea, modernizarea şi alinierea la acquis-ul comunitar: instrumentul de sprijin pentru preaderare ( IAP ). Acesta înlocuieşte vechile instrumente, precum PHARE, CARDS, ISPA şi SAPARD. Noul instrument cuprinde proceduri inovatoare, are o supleţe deosebită care va spori impactul fondurilor comunitare şi va duce la o folosire optimă a resurselor financiare.
Balcanii Occidentali şi Turcia vor primi aproape 11,5 miliarde euro, în curs de 7 ani. Comisia va prezenta un cadru financiar plurianual, fixând nivelul alocării fondurilor IAP pentru fiecare ţară şi pentru fiecare domeniu. Până la sfârşitul anului 2008, Agenţia europeană pentru reconstrucţie va realiza obiectivele esenţiale pentru reconstrucţia după război, în Serbia, Muntenegru şi celelalte state foste iugoslave. Introducerea noului instrument financiar de sprijin pentru preaderare va întări cooperarea cu BERD, cu BM şi cu alte instituţii financiare internaţionale.
Monitorizarea unor domenii de activitate
Domeniile în care Comisia realizează o foarte atentă şi strictă monitorizare a Turciei ar fi: protecţia proprietăţii, vize (obligativitatea vizelor pentru cetăţenii statelor terţe CE, spre exemplu: Bahrein, Qatar, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Arabia Saudită, Oman, Azerbaidjan, Insulele Marshall, Micronezia – „lista neagră” a UE; suprimarea vizelor pentru: Brazilia, Guatemala, Republica Cehă, Venezuela, Paraguay, Andora), controlul frontierelor externe, imigraţia şi azilul, problema refugiaţilor, cooperarea poliţienească şi lupta împotriva crimei organizate, tratamentul fiinţelor umane, lupta împotriva consumului şi traficului de stupefiante, cooperarea vamală.
Personal, consider că de interes prioritar pentru disciplina juridică a Spaţiului Monetar European, ar fi lupta împotriva fraudei şi a corupţiei şi lupta pentru prevenirea şi combaterea spălării de bani (capitaluri), fără a minimaliza însă importanţa celorlalte domenii.
Totodată, tind să cred că de actualitate pentru comunitatea internaţională, în general, ar fi lupta împotriva terorismului şi protecţia drepturilor fundamentale ale omului.
Asupra acestor probleme mă voi opri în cele ce urmează.
A ) Lupta împotriva fraudei şi a corupţiei
În această materie, se înregistrează o serie de progrese în anul 2006. Legea privind accesul la informaţii cu caracter public este modificată în 2006, pentru a permite cetăţenilor să conteste orice decizie a unui agent al statului sau a unei autorităţi publice care a refuzat să răspundă unei cereri de informaţii publice.
Convenţia ONU împotriva corupţiei este ratificată de Parlamentul Turciei şi intră în vigoare în mai 2006. Deşi corupţia reprezintă o problemă serioasă a Turciei, nu există totuşi nicio strategie şi niciun plan de acţiune globală pentru prevenirea şi combaterea corupţiei.
Turcia a adoptat în ianuarie 2003 o nouă legislaţie de aplicare a Convenţiei OCDE din 1997, privitoare la lupta împotriva corupţiei agenţilor publici stăini în tranzacţiile comerciale internaţionale, Convenţie pe care o ratificase în 2000. În consecinţă, Codul penal turc, Legea privind pieţele publice, Legea privind prevenirea spălării de bani, Legea asupra controlului stupefiantelor, Legea de organizare şi funcţionare a Ministerului de Finanţe şi Legea funcţionarilor publici sunt deja revizuite.
O dată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal la 1 iunie 2005 infracţiunile de corupţie sunt mai aspru pedepsite, iar termenele de prescripţie sunt prelungite. Este introdusă instituţia răspunderii persoanelor juridice pentru fapte de corupţie în afaceri.
Cu toate acestea, anchetele continuă să indice corupţia ca pe o problemă majoră, preocupantă a Turciei.
Turcia a semnat deja Convenţiile civile şi penale asupra corupţiei, ale Consiliului Europei din 1999 şi a pus în practică un serviciu central de luptă împotriva contrabandei. Un decret guvernamental asupra unui plan de creştere a transparenţei şi de bună guvernare în sectorul public (îmbunătăţirea gestiunii sectorului public) este publicat în ianuarie 2002. Un plan de urgenţă similar acestuia, dar în domeniul corupţiei este anunţat în ianuarie 2003. Această măsura este însoţită de crearea unei Comisii parlamentare de anchetă care să analizeze dimensiunile economice şi sociale ale fenomenului de corupţie.
1 ianuarie 2004 este data aderării Turciei la Grupul statelor împotriva corupţiei (GRECO , care controlează respectarea normelor anticorupţie adoptate de Consiliul Europei, pentru ca la 29 martie 2004, Turcia să ratifice Convenţia penală a Consiliului Europei asupra corupţiei.
Cele două comisii de anchetă înfiinţate în cadrul Parlamentului turc, în anul 2005, studiază afacerile de corupţie la nivel înalt, traficul de influenţă, tranzacţiile ilegale la bursă şi utilizarea frauduloasă a depozitelor bancare.
B ) Spălarea de bani
În acest domeniu, Convenţia Consiliului Europei din 1990, semnată de Turcia în septembrie 2001, ratificată de Parlament în octombrie 2004, intră în vigoare la 1 februarie 2005. Cea de-a doua Convenţie în materie, din 2005, care lărgeşte domeniul de aplicare al Convenţiei iniţiale la finanţarea terorismului, nu este încă semnată de Turcia.
Această ţară dispune de o celulă operaţională de informare financiară (Comitetul de anchetă asupra criminalităţii financiare). Raportul Comisiei din 2003 subliniază creşterea numărului de cazuri semnalate acestui comitet (MASAK), care adoptă în noiembrie 2002, un Regulament ce stabileşte obligaţia de a identifica clienţii şi procedurile aplicabile grupurilor însărcinate cu sesizarea tranzacţiilor suspecte. MASAK şi sistemul turc al băncilor au publicat, în egală măsură, liniile directoare ale sistemului bancar, în ceea ce priveşte lupta împotriva spălării de bani şi finanţarea terorismului.
Noua lege a băncilor este adoptată în decembrie 2003, lărgind sfera de aplicare la infracţiunile de spălare de bani şi prelungind termenul de prescripţie pentru acest gen de fapte penale. Alinierea la dispoziţiile comunitare în materie se caracterizează prin progrese evidente înregistrate de statul turc în perioada 2004 – 2005.
Aşa cum am amintit anterior, o dată cu ratificarea Convenţiei penale a Consiliului Europei împotriva corupţiei (ianuarie 2004), este criminalizată fapta de spălare a produselor realizate prin infracţiunea de corupţie. Noul Cod penal lărgeşte aria de aplicare a infracţiunilor principale la toate infracţiunile pasibile cu închisoare mai mare de un an. În plus, dispoziţii mult mai cuprinzătoare privind confiscarea bunurilor rezultate din săvârşirea infracţiunii de spălare de bani sunt introduse în legislaţia penală turcă.
Codul de procedură penală introduce, cu titlu de noutate, măsuri de anchetă speciale pentru a preveni şi combate spălarea de bani, cum ar fi supravegherea comunicaţiilor şi alte tehnici de urmărire.
În ceea ce priveşte legea de prevenire a spălării capitalurilor, infracţiunile principale legate de terorism sunt incluse pe lista tranzacţiilor suspecte, care trebuie semnalate autorităţilor competente. Finanţarea terorismului este calificată prin lege drept o infracţiune distinctă de spălarea de bani.
C ) Lupta împotriva terorismului
Ia amploare după 11 septembrie 2001, la nivel mondial.
Relativ la Turcia, în 2006, se înfiinţează un consiliu suprem de luptă împotriva terorismului, alcătuit din reprezentanţi ai tuturor instituţiilor interesate în domeniu. Misiunea acestui organism este de a lua toate măsurile necesare în lupta împotriva terorismului şi de a elabora recomandări care vor fi formulate prin intermediul Consiliului de Miniştri.
Legea privind lupta antiteroristă este adoptată în iunie 2006, prevăzând o definiţie mult mai cuprinzătoare a actelor de terorism şi a terorismului. Legea înăspreşte sancţiunile aplicabile infracţiunilor comise cu scop terorist şi califică infracţiunea de finanţare a terorismului, restrângând, totodată, drepturile procesuale de apărare.
Referitor la instrumentele juridice internaţionale, Turcia ratifică în ianuarie 2002, Convenţia ONU pentru combaterea finanţării terorismului, precum şi Convenţia internaţională pentru prevenirea atentatelor teroriste cu explozibil. În mai 2003 semnează Protocolul adiţional la Convenţia europeană pentru combaterea terorismului, protocol ratificat în ianuarie 2005.
De asemenea, statul turc este parte la Convenţia internaţională pentru combaterea actelor teroriste nucleare şi la Convenţia Consiliului Europei pentru prevenirea terorismului. În egală măsură, Turcia şi-a întărit cooperarea internaţională prin semnarea unor acorduri şi adoptarea unor planuri de acţiune cu state membre ale UE, precum Germania, Finlanda, Polonia şi Marea Britanie, dar şi cu ţări terţe UE, India şi Uzbekistan.
D) Drepturile omului
La capitolul legislaţie în materia drepturilor omului, dar şi la aplicarea reformelor decise în anii precedenţi, Turcia nu străluceşte. Trebuie să amelioreze în mod considerabil situaţia drepturilor fundamentale ale omului în mai multe sectoare şi să depună eforturi susţinute pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă minorităţile naţionale pe teritoriul statului turc.
Turcia este parte la Convenţia ONU privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială din aprilie 2002. În ianuarie acelaşi an, Turcia îşi retrage rezerva pe care o formulase la art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, referitor la dreptul la libertate şi securitate în provinciile în care este instaurată starea de urgenţă.
Parlamentul turc ratifică, în iunie 2003, Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, respectiv Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale, ambele adoptate sub egida ONU, precum şi Protocolul nr. 6 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care prevede abolirea pedepsei cu moartea.
În general, situaţia promovării şi protecţiei drepturilor omului în Turcia s-a îmbunătăţit considerabil după 1999. Totuşi, ritmul procesului de reformare a încetinit pe parcursul anului 2005, fiind necesare noi progrese, în special în ceea ce priveşte punerea în practică a refomelor preconizate în acord cu criteriile economice şi politice ale CE.
Stadiul actual al negocierilor de aderare
Decizia Consiliului European din decembrie 2006, când şefii de stat şi de guvern hotărăsc suspendarea deschiderii negocierilor în cazul a 8 capitole din cele 35, se fundamentează pe Recomandarea Comisiei, în contextul eşecului tratativelor mediate de Preşedinţia finlandeză a UE dintre Cipru şi Turcia; Turcia refuză să respecte Protocolul de la Ankara, prin care guvernul turc se angaja să permită accesul pe teritoriul său al navelor şi aeronavelor aflate sub pavilionul Ciprului.
„Această hotărâre este primită de cetăţenii Turciei cu un sentiment puternic de frustrare şi dezamăgire – sentimentul de a fi un nedorit”.[7]
Turcia refuză să îşi deschidă porturile şi aeroporturile pentru navele cipriote, în condiţiile în care UE continuă să impună embargoul comercial asupra teritoriului Ciprului de Nord, guvernat de Ankara. Propunerea Preşedinţiei finlandeze a UE a fost transferul unui sat din Ciprul de Nord sub conducerea guvernului de la Nicosia, în schimbul deschiderii portului Famagusta pentru comerţul cu UE. Turcia respinge această propunere: „Dacă măsurile de izolare vor fi ridicate, noi vom începe deschiderea porturilor şi aeroporturilor. Nu putem trece la acţiuni concrete dacă există încă probleme în privinţa cărora nu suntem de acord. Chestiuni, precum cea cipriotă, nu pot fi rezolvate prin impunerea unor termene limită”[8].
Aceste opt capitole vizează: libera circulaţie a bunurilor, dreptul de înfiinţare şi libertatea de a oferi servicii, serviciile financiare, agricultura şi dezvoltarea rurală, pescuitul, politica transporturilor, uniunea vamală şi relaţiile externe.
Decizia suspendării negocierilor la cele opt capitole permite ca acele capitole care au mai rămas până la 35 să fie deschise, dar niciunul nu poate fi închis în mod provizoriu.
Până în prezent, autorităţile de la Ankara şi Bruxelles au încheiat negocierile cu privire la un singur capitol: ştiinţă şi cercetare, în acest domeniu acquis-ul comunitar fiind cel mai restrâns ca volum.
Sub auspiciile Preşedinţiei germane, în contextul reluării corespunzătoare a negocierilor eşuate la sfârşitul anului 2006, la 29 martie 2007, UE reia negocierile pentru aderarea Turciei, prin deschiderea celui de-al doilea capitol din cele 35 de capitole tematice: politică industrială şi întreprinderi.
Subliniind necesitatea ca Turcia să normalizeze relaţiile cu Ciprul, la scurt timp după redeschiderea negocierilor preliminare de aderare la UE şi în urma discuţiilor de la Hanovra cu premierul turc Recep Tayyip Erdogan, cancelarul Germaniei, Angela Merkel, sugerează că procesul ar putea avansa şi mai mult după 1 iulie 2007, când Portugalia va înlocui ţara sa la conducerea Uniunii.
Principala provocare pentru 2007 este ca Turcia ( şi evident celelate ţări candidate, Croaţia şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei ) să continue demersurile pentru îndeplinirea criteriilor politice, economice şi pentru adoptarea acquis-ului comunitar, să îndeplinească acordurile de stabilizare şi asociere, să accelereze ritmul reformelor. Punctul de referinţă pentru evaluarea înaintării pe calea reformelor este Parteneriatul pentru aderare adoptat în ianuarie 2006[9].
(va urma)
[1] Născută în 25 septembrie 1976 la Constanţa. Licenţiată în drept la Universitatea din Bucureşti şi absolventă a masteratului de drept comunitar şi internaţional a Universităţii Nicolae Titulescu din capitală. În prezent ocupă funcţia de consilier parlamentar la Grupul Minorităţilor naţionale din Camera Deputaţilor. Fire jovială şi deschisă, apreciază modernitatea şi spiritul european, neuitând însă să pună în lumină valorile tradiţionale autentice, în spiritul unităţii în diversitate.
[2] JO nr. 217 din 29 decembrie 1964;
[3] JO L 254 din 30 septembrie 2005
[4] Site-ul Comisiei Europene
[5] Decizia Consiliului 2006/35/CE din 23 ianuarie 2006, JO L 22 din 26 ianuarie 2006;
[6] Regulamentul Consiliului nr. 2500/2001, JO L 342 din 27 decembrie 2001
[7] Ali Babacan, Ministrul Economiei şi negociatorul – şef al Turciei cu UE;
[8] Recep Tayyip Erdogan, Prim – ministrul Turciei
[9] Strategia extinderii şi principalele provocări pentru perioada 2006 - 2007