Dr. Sibel Safi[1]
Turcia şi politica sa externă, care în ultimii 20 de ani a urmat o linie pro americană, în momentul în care interesul Statelor Unite ale Americii legat de Europa se va sfârşi sau va fi estompat, îşi va pierde particularităţile. În acest fel, Turcia nedorind să rămână singură, prin intrarea sa în Uniunea Europeană va îmbrăţişa sindromul ataşării de o comunitate. Dacă privim perioade ale istoriei, prin faptul că Turcia a aplicat în al Doilea Război Mondial o politică de echilibru a favorizat pierderea încrederii pe care o aveau pe plan politic Statelor Unite şi Anglia faţă de Turcia.
După terminarea războiului, ruşii emiţând pretenţii Turciei pentru Strâmtoarea Bosfor (The Bosphorus) au forţat reînnoirea Pactului de Neagresiune semnat în 1925 între Uniunea Republicilor Sovietice Sociale (URSS) şi Turcia, iar prin apariţia lor ca bloc ideologic au împins Turcia în arena internaţională spre o politică greşită faţă de Occident. În aceste condiţii Turcia începe o politică de apropiere de Occident, iar primul argument în acest sens este faptul că în 1949 Turcia a fost primul stat musulman care a recunoscut oficial independenţa statului Israel. În anii de după 1950 Turcia a trimis în Koreea a doua forţă militară ca mărime dupa Statelor Unite ale Americii, în urma războiului fiind acceptată în NATO. În virtutea aceleiaşi politici, la doi ani după Tratatele de la Roma, în 1959 Turcia depune cerere de asociere cu Comunitatea Economică Europeană, la începutul acestei perioade Comunitatea Economică Europeană agrează acest pas, după care în 1961 prin lovitura militară rezultată cu răsturnarea guvernului relaţiile sunt îngheţate. Apoi, în 1964 se prevede trecerea la stadiul de membru după o perioadă de maturizare în 3 etape. Această perioadă era compusă dintr-o Etapă de Pregătire, o Etapă de Tranziţie şi o Etapă Finală. Privind aceste etape din punct de vedere politic şi facând o comparaţie cu etapele străbătute de celelalte ţătii candidate, se observă că ele cuprind o perioadă destul de mare de timp. Acest fapt poate fi interpretat şi ca o perioadă de gândire sau pus pe seama unei politici de amânare a Uniunii Europene. Relaţiile dintre Turcia şi Uniunea Europeană au fost îngheţate temporar în perioadele în care democraţia a fost întreruptă prin loviturile militare (războiul civil din 1971, lovitura militară din 1980) şi au fost reluate după aceea. În 1987 Turcia depune din nou cerere de admitere ca membru cu drepturi depline la Reuniunea la Vârf din Luxemburg în Decembrie1997, prin neinvitarea Turciei la negocierile de aderare şi mai mult decât atât prin nestabilirea Strategiei de Preaderare s-a deschis calea ipotezei prin care Uniunea Europeană aplică descriminare împotriva Turciei. Peste toate acestea, pe de o parte încercând să îndepărteze Turcia de idealul său, pe de altă parte neintenţionând să accepte aderarea Turciei în viitorul apropiat, în martie 1998 Uniunea Europeană emite documentul cu numele „Strategie Europeană pentru Turcia” prin care se reiau tratativele de aderare.
Între motivele invocate pentru neacceptarea Turciei ca ţară cu drepturi depline a Uniunii Europene, pe lângă criteriile prezentate la Copenhaga şi enunţate mai sus, există o serie de alte motive nedefinite forurilor internaţionale. Primul dintre acestea este faptul că în cazul în care Turcia ar deveni ţara cu drepturi depline, datorită populaţiei numeroase ar obţine o reprezentare şi un cumul de voturi foarte mare. Conform statisticilor din anul 2000, în cazul în care ar deveni membru, Turcia ar obţine 93 de locuri de parlamentar la Parlamentul Uniunii Europene şi s-ar situa pe locul doi după Germania din acest punct de vedere. De asemenea, conform prevederilor Tratatului de la Nisa, Turcia ar beneficia de 29 de voturi cu greutate în Consiliul Europei, împărţind astfel prima poziţie cu Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie. Acest fapt ar da peste cap toate valorile existente în Uniunea Europeană. La un studiu atent, după cele 12 ţări existente iniţial în Uniune, între celelalte ţări acceptate sau care vor fi acceptate, cu excepţia Poloniei (care are 38,6 milioane locuitori conform publicaţiei The World Fact Book editată de Brassay’s Pub. Washington în anul 2000 pentru Central Intelligence Agency, pagina 390) nici una nu este în măsură să redefinească echilibrul de forţe al Uniunii Europene, precum Turcia.
Un alt motiv îl constituie viziunea asupra „Culturii Europene”. În multe emisiuni media legate de tema Europeană se observă deschis această clasificare culturală. Conform acestui fapt, în timp ce ţările din Europa Centrală şi de Est sunt clasificate conform criteriilor geografice, conform criteriilor culturale, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlanda, Ţările de Jos, Germania şi Elveţia constituie „Europa Germanică”, iar Franţa, Portugalia, Spania, Italia şi Grecia constituie „Europa Latină”. În acelaşi timp Turcia este amintită alături de Islanda, Malta şi Cipru. Conform altor surse, ultimele trei ţări sunt adăugate categoriei „Europa Latină”, în timp ce Turcia aste arătată singură în categoria „new - T”.
Oricât de laic ar fi sistemul Turciei, în articolele care dezbat aderarea Turciei la Uniunea Europeană se observă aplicarea diferenţei religioase a poporului. Pentru această situaţie putem da următoarele exemple:
n Conform spuselor Ministrului de Externe al Olandei Van Mierlo „Deoarece este un stat musulman Turcia nu are loc în Uniunea Europeană”. (sursa – Stefan Avenarius în Sueddeuche Zeitung of Munich din 06/06/1997).
n În februarie 1998 la Reuniunea de Vârf a Uniunii Europene de la Davos Preşedintele Grupului Creştin Democrat aflat la putere Wolfgang Schauble prin afirmaţia „Turcia are o graniţă foarte mica cu Europa, ei sunt musulmani şi mai mult asiatici decât europeni” exprima de fapt teama Uniunii Europene în această problemă.
Separaţia religioasă a Europei încă îşi face simţită prezenţa în viaţa politică: Regina Elisabeta a Marii Britanii este capul Bisericii Anglicane; până în 1996 toţi cetăţenii Suediei erau înregistraţi oficial ca membrii ai Bisericii Protestant – Luterane; iar în Irlanda de Nord de mai mulţi ani încoace nu se găseşte soluţie pentru dezamorsarea conflictului interetnic „englez protestant / irlandez catolic” care nu este altceva decât o prelungire a unui război interconfesional.
Cu toate acestea efortul Europei nu este altul decât să reducă pe cât posibil diferenţele religioase din cadrul ei. De exemplu, în 1998 Premiul Nobel pentru Pace a fost decernat la două persoane din Irlanda de Nord: premiul protestant şi liderul mişcării politice catolice. Dacă acest efort ar putea fi adus de la nivelul diferitelor culturi creştine la nivelul inter religios, ar însemna că a fost îndepărtat un obstacol major aflat în calea Turciei, în drumul ei spre Uniunea Europeană. În fapt, Cartea Sfântă a musulmanilor acceptă existenţa creştinilor si Iisus este considerat profet. La un studiu atent se observă că, deoarece religiile monoteiste sunt vegheate de către un singur Dumnezeu, cu mici diferenţe care constau în amanunte, propovăduiesc aceleaşi învăţături de bază şi au aceleaşi porunci.Postul care se ţine în religia musulmană înseamnă să nu bei, să nu mănânci nimic până apune soarele, iar la creştini înseamnă alimentaţie vegetariană. Însă, scopul postului la ambele religii este odihna metabolismului o perioadă de timp. Mondializarea religiilor monoteiste care au multe puncte comune precum acesta şi a nu fi mijloc pentru atingerea unor scopuri politice fundamentaliste este esenţial pentru pacea mondială. Pe de altă parte, victoriile înregistrate în ultima perioadă de social democraţi contra creştin democraţilor şi în special pierderea alegerilor de către creştin democraţi în Germania după 16 ani, deschid calea slăbirii tezei pe care se bazează temelia „Culturii Occidentale Creştine” a Uniunii Europene.
Despre Turcia în arena internaţională, în afara politicii sale statice şi de „aşteaptă şi urmăreşte”, nu se poate spune că ar deţine o politică externă planificată pe termen mediu şi lung. Deoarece politica externă a Turciei nu poate emite pretenţii în a oferi o alternativă viabilă în zonă, de fapt exclude posibilitatea apariţiei vreunei probleme, cum ar fi nepotrivirea politicii externe a Turciei cu cea a Uniunii Europene. Ca răspuns la această stare de fapt, fiecare ţară care intră în Uniunea Europeană are o serie de scopuri politice. De exemplu, se poate observa că Germania, folosind Uniunea Europeană, doreşte o politică de pregătire pentru a redeveni liderul Europei. De asemenea, Franţa în loc să rămână pe o poziţie joasă în forma ierarhică „Pax – Americana” stabilită de Statele Unite ale Americii, folosind Uniunea Europeană ajunsă la stadiul de putere internaţională, intenţionează să-şi atingă scopul de recâştigare a prestigiului şi poziţiei politice în Europa. Grecia, încă din ziua în care a devenit membru foloseşte Uniunea Europeană ca mijloc pentru soluţionarea problemelor turco – elene în favoarea sa.
Turcia priveşte Uniunea Europeană în general prin perspectiva economică. Datorită liberei circulaţii a persoanelor, mărfurilor şi capitalurilor va scădea şomajul, vor creşte investiţiile străine, se vor obţine mai uşor diferite ajutoare şi granturi. Există în schimb unele politici externe ale Uniunii Europene care interesează în mod special Turcia şi care reprezintă subiecte pe care Turcia nu a reuşit să le rezolve în ultimele decenii. În cazul în care Turcia va fi membră a Uniunii Europene, aceste subiecte constituind posibile puncte de conflict pentru ambii actori ai scenei politice, din cauza poziţiei supranaţionaliste a Uniunii Europene există pericolul de a fi rezolvate defavorabil Turciei.
Aceste subiecte sunt:
· Problema Ciprului
· Problemele Mării Egee
· Aşa – zisa problemă Americană
XIII.1. Problema Ciprului
În noiembrie 2001 Preşedintele Consiliului Uniunii Europene Romano Prodi a declarat că indiferent dacă va fi realizată sau nu o înţelegere cu Republica Turcă Cipru de Nord, Cipru va fi acceptat ca membru cu drepturi depline în Uniunea Europeană (ulterior această dată a fost modificată cu decembrie 2004). Şi aşa a şi fost cu toate că mai mulţi specialişti europeni au declarat că „dacă Cipru va fi acceptat în Uniunea Europeană fără a fi găsită o soluţie între cele două părţi se va deschide calea spre crearea unor conflicte internaţionale”. În 1972 când a fost semnat Tratatul de Asociere între Uniunea Europeană şi Cipru, conform articolelor 4 şi 5 ale Tratatului au fost consultate părerile celor de pe insulă. În 1974 prin Mişcarea Cipriotă insula a fost de fapt împărţită în două, la doi ani începând din 1981 când Grecia a devenit membru al Uniunii Europene, adică în 1983 se declara oficial formarea Republicii Turce Cipru de Nord. Încă dinainte de a fi înregistrate încercări notabile de recunoaştere a suveranităţii Republicii Turce Cipru de Nord, Uniunea Europeană declară că nici o ţară membră nu acceptă independenţa ei. Cu toate că în cele trei etape organizatorice de pregătire pentru aderare a Ciprului Uniunea Europeană a contribuit conform protocoalelor cincinale cu un ajutor în valoare de aproximativ 80 de milioane Lire Sterline, din cauza faptului că numai Ciprul de Sud a fost recunoscut oficial tot conţinutul acestui ajutor a fost distribuit geografic în interiorul teritoriului din Sud. Toate acestea s-au întâmplat în pofida faptului că Uniunea Europeană în momentul când forma Tratatul de Uniune Vamală semnat cu Cipru se baza pe Constituţia din 1960, iar conform Constituţiei Ciprului la articolul 50 se prevede că „pentru fiecare etapă este necesar acordul ambelor comunităţi, iar înţelegerea trebuie să cuprindă ambele teritorii geografice”. Mai mult decât atât, conform Tratatelor din 1960 de la Londra şi Zurich se perpetuează calitatea Turciei de „garant”. Cu toate că Republica Turcă Cipru de Nord nu a fost recunoscută oficial, fără acceptul secţiunii Nordice în calitatea sa de „populaţie conlocuitoare a insulei” sau fara acceptul Turciei care şi-a perpetuat calitatea sa de „garant”, acceptarea de către Uniunea Europeană a aderării Ciprului de Sud contravine Dreptului Internaţional.
Chiar şi acum, Uniunea Europeană vede în Cipru de Sud singurul reprezentant oficial al insulei, iar în Turcia „ocupantul părţii de nord a insulei”. În septembrie 1996 Parlamentul European a cerut Turciei retragerea forţelor de ocupaţie din Cipru, iar pentru găsirea unei soluţii drepte şi aplicabile în Problema Cipriotă a cerut Turciei să „accepte deciziile celor 3M”. În februarie 2000 Parlamentul European declară pe un ton mult mai dur ca „Turcia ocupă în mod ilegal 37% din teritoriul Republicii Cipru , iar Cipru aflat în situaţia de a deveni membru trebuie să adere integral”. Acelaşi Parlament, la finele acelui an a mai făcut un apel Guvernului Turc pentru a-şi retrage forţele de ocupaţie de pe teritoriul Ciprului. După aderarea Ciprului la Uniunea Europeană Turcia este în situaţia de ocupant al unor teritorii aparţinînd Uniunii Europene. În situaţia aceasta, Turcia care nu deţine drept de veto împotriva deciziilor de intervenţie a Armatei Uniunii Europene se află într-o situaţie destul de dificilă AGSP. Cu toate că la Reuniunea la Vârf de la Laeken s-a „promis Turciei că pentru intervenţiile militare în zone de proximitate va fi obţinut şi acordul Turciei”, se ştie că acestă „promisiune” nu are nici o valoare obligativă în dreptul internaţional. De exemplu, într-o eventuala criză pe insulă, conform Tratatelor Uniunii Europene instituţiile Uniunii Europene vor fi parte a conflictului putând chiar să găsească o soluţie în instanţă prin Curtea Europeană de Justiţie, pe când Turcia în calitatea sa de „garant” nu va avea posibilitatea de a interveni prin luarea unei decizii în sprijinul populaţiei turce din insulă. Din declaraţiile făcute anterior se înţelege clar că Uniunea Europeană nu agrează pentru Cipru o soluţie de tip federativ.
În această situaţie, pentru turcii de pe insulă nu se întrevede o soluţie în viitorul apropiat. Dacă în acest timp am considera că Turcia ar fi membră a Uniunii, conform Înţelegerilor Uniunii Europene o decizie a Curţii Europene de Justiţie ar însemna o obligaţie definitivă; nici Turcia nici vreo altă parte implicată nu ar avea niciodată drept de recurs asupra vreunei decizii de tipul menţionat mai sus.
XIII.2. Problemele Mării Egee
După cum se ştie în Marea Egee există o serie de probleme între Turcia şi Grecia care nu au fost (sau care nu au putut fi) soluţionate. Acestea ar putea fi enumerate astfel: apele teritoriale, platformele continentale, Zonele Gri (insule, insuliţe şi stânci asupra cărora suveranitatea nu se ştie cui aparţine), spaţiul aerian, înarmarea unor insule greceşti contrar înţelegerilor în vigoare, sau linia FIR.
Cu toate că în Marea Egee Turcia şi Grecia aplică şi acum pentru apele teritoriale o lăţime de 6 mile marine (denumită în continuare milă), încă din 1974 Grecia a încercat să aplice principiul celor 12 mile în Marea Egee, însă datorită diferitelor conflicte nu a reuşit acest lucru. În 1976 după ce s-a reuşit în ultimul moment evitarea războiului, cele două ţării au semnat Declaraţia de la Berna. Conform Declaraţiei formate din 10 articole, Turcia declarase că aplicarea principiului celor 12 mile pentru apele teritoriale în Marea Egee a fost considerată motiv de război. În anii următori, în special prin descoperirea păturilor de petrol Prinos la 10 mile depărtare de insula Tasoy, Grecia şi-a reiterat pretenţiile celor 12 mile în scopul sondării petrolului, iar prin intrarea Greciei în Uniunea Europeană în 1981 a început să fie susţinută puternic de Uniunea Europeană. Cu toate că Turcia a declarat permanent că pentru soluţionarea acestui conflict sunt suficiente cele două părţi implicate, fără a mai fi nevoie de intervenţia celei de a treia, în 1981 organul cel mai indreptatit din punct de vedere democratic al Uniunii, Parlamentul European, acceptă cu unanimitate de voturi Raportul Fourcade şi îl dezvăluie în arenele internaţionale. Conform articolelor 62, 63 şi 65 ale Raportului Fourcade, se stabilesc pentru insulele Greciei „ape teritoriale în lăţime de 12 mile, zone economice proprii în lăţime de 200 de mile şi faptul că are dreptul să pretindă platforma continentală”.
Cu ocazia eşuării unui şlep turc numit Firgen Akat pe Sâncile Kardak, din 1995 începe să-şi arate colţii Problema Zonelor Gri. În timp ce între cele două ţări renasc tensiunile de război, Parlamentul European publică două noi „înştiinţări”. Prima dintre acestea este faptul că „prin Pactul de la Lozan din 1923, Protocolul Italiano – Turc din 1932 şi Înţelegerea de la Paris din 1947 Sâncile Kardak au fost anexate Grupului Celor 12 Insule şi ca urmare aparţin Greciei, mai mult decât atât chiar şi conform cartografiei turce din anii 1960 se poate vedea că aceste insule sunt pământ grecesc”. Adică, aceeaşi teză susţinută de Grecia în acea perioadă este publicată de către Parlamentul European ca fiind propria viziune. În cea de-a doua înştiinţare publicată de Parlamentul European în aceeaşi zi se susţine că „Parlamentul European este la modul cel mai serios neliniştit de faptul în care Turcia a încălcat drepturile suverane ale Greciei care este membră a Uniunii Europene, precum şi de creşterea tensiunilor militare în Marea Egee. De asemenea se subliniază fatul că „Graniţele Greciei sunt în acelaşi timp şi graniţele externe ale Uniunii Europene”.
Problemele de azi ale Mării Egee sunt o problemă internaţională; prin aderarea Turciei s-ar transforma într-o problemă internă; Curtea Europeană de Justiţie fiind azi pentru Turcia o organizaţie externa s-ar transforma într-o instanţă superioară fără drept de recurs, iar Consiliul şi Comisia vor fi instituţiile supreme. În această situaţie Turcia, care până acum se împotrivea implicării unei a treia părţi în soluţionarea conflictului Mării Egee şi care, pe bună dreptate, pe motiv că la subiecte similare au fost luate decizii diferite, a refuzat chiar şi arbitrajul Curţii Internaţionale de Justiţie. În faţa instituţiilor Uniunii Europene care susţin că Marea Egee este „dreptul natural al Greciei” va fi nevoită să renunţe la drepturile sale, sau să aibă o politică pregătită încă de pe acum, cu contra argumente foarte puternice de care noi poate nu ştim.
XII.3. Aşa-zisa Exterminare a Armenilor
O altă problemă pentru care se confruntă clar politicile externe ale Uniunii Europene şi Turciei este aşa-zisa Exterminare a Armenilor înfăptuită în Turcia Otomană între 1915 – 1917.
La 18 noiembrie 2000, Parlamentul Italiei, ţară membră a Uniunii Europene, acceptă că „Turcia a înfăptuit Exterminarea Armenilor”. La două zile după acest fapt, una dintre piesele grele ale Uniunii Europene, Senatul Francez acceptă propunerea de lege cu subiectul „Exterminarea Armenilor”, iar această decizie transformată în lege promulgată oficial la 30 ianuarie 2001 prin semnarea ei de către Preşedintele Franţei. Este cunoscut faptul că Franţa are o sensibilitate deosebită vizavi de lobiurile Armene. Încă din 1973 în Franţa este ridicat „Monumentul Exterminării Armenilor”. În 1998 şi Senatul Belgiei scoate „decizia” asupra Exterminării Armenilor. Germania face şi ea declaraţii asemănătoare. De fapt, ieşirea unor astfel de decizii din parlamentele acestor ţării este rezultatul acceptării de către Uniunea Europeană a „Raportului Morillon”. În raportul acesta Philippe Morillon se exprimă astfel: „Turcia trebuie să-şi retragă forţele de ocupaţie din Cipru, în Turcia au fost exterminaţi armeni şi minoritatea kurdă trebuie să-şi obţină drepturile sociale”. Raportul menţionat mai sus a fost aprobat de către Parlamentul European în Şedinţa Adunării Generale la data de 15 noiembrie 2000. În realitate această decizie nu este o politică nouă a Uniunii Europene: Parlamentul European luase încă din 1987 o decizie care accepta „Exterminarea Armenilor”. În ziua de azi, Parlamentul European susţine că neacceptarea de către Turcia a aşa-zisei „Exterminari a Armenilor” constituie un impas în calea aderării la Uniunea Europeană.
Turcia, prin ample actiuni de culise în arena internaţională, a reuşit să convingă celelalte ţări să nu recunoască „Exterminarea Armenilor” pe motiv că Documentele Andoniene şi Cartea Albastră Engleză care stau la baza „Raportului Morillon” sunt false şi inventate, însă datorită lobby-urilor făcute de Franţa şi Germania nu a reuşit să impună acest fapt şi Uniunii Europene. Dacă Turcia ar recunoaşte „Exterminarea Armenilor”, maşinăria dreptului internaţional şi-ar face simţită prezenţa prin nenumărate cereri de despăgubire şi revendicări de terenuri. Până acum, între înfruntările politicilor externe ale Uniunii Europene şi Turciei ce acţionează ca doi actori internaţionali diferiţi, după problemele Ciprului şi apelor teritoriale sau platformelor continentale ale Mării Egee, probabil că cel mai important punct de conflict îl reprezintă „Problema Armeană”. Prin aderarea Turciei la Uniunea Europeană însă, Turcia ar deveni un sub-asociat al actorului Uniunea Europeană şi ar trebui să accepte deciziile luate de către Curtea Europeană de Justiţie în această problemă.
[1] She had her primary, secondary and high school education at Ted College with British Curriculum, in Turkey. After, she gratuated Ankara University of Law Faculty. She had finished master programme of University of Bucharest, Faculty of Law with the iten European Union Law. She is still continuing the doctorate programme of Bucharest University, Law Faculty, as a doctoral candidate this is her third year and the thesis will be titled as European Convention of Human Rights and the implementention on judicial reforms of Turkey. She is married and has two kids named Alperon and Alphan.