Dr. Alexandru Pintea[1]
În linii generale, se poate afirma că după cum un infractor este un om ca toţi oamenii, tot astfel activitatea infracţională este o formă a activităţii omeneşti, deoarece: aceleaşi mecanisme psihologice intervin în executarea actelor legale şi în executarea actelor infracţionale.
Ceea ce deosebeşte şi particularizează activitatea şi comportamentul infracţional de celelalte activităţi şi comportamente umane rezidă, printre altele, în faptul că infracţiunea reprezintă o încălcare a normelor şi reglementărilor legale. Aceasta constituie de fapt deosebirea esenţială, din punct de vedere psihosocial, dintre infractor şi noninfractor; în timp ce primul declanşează această acţiune, cel de-al doilea o inhibă.
Trecerea la act, la săvârşirea sau nu a infracţiunii este, în ultimă instanţă, rezultatul interacţiunii dintre factorii ce structurează personalitatea individului şi factorii externi lui.
În ce priveşte factorii interni, aşa cum am văzut, persoana individului poate prezenta în structura sa un nucleu central mai mult sau mai puţin favorabil comportamentului infracţional, conturând sau nu o personalitate infracţională. Împrejurările exterioare, la rândul lor, pot fi favorabile şi incitante la infracţiune constituind o situaţie specifică, de pericol sau pot fi nefavorabile acestuia, denumită situaţie amorfă.
Între cele două categorii de factori pot fi câteva tipuri de interacţiuni mai semnificative, astfel:
a) structura de personalitate nefavorabilă infracţiunii – situaţie nepericuloasă (amorfă), rezultat - trecerea la activitatea infracţională nu va avea loc. Un exemplu îl poate constitui situaţia în care un cetăţean cu o comportare corectă trece noaptea prin faţa magazinului închis şi asigurat;
b) structură de personalitate nefavorabilă infracţiunii – situaţie periculoasă; este cazul aceluiaşi cetăţean care trece prin faţa magazinului uitat deschis. În cazul în care tentaţia este mai puternică decât inhibiţia, infracţiunea va avea loc, dacă raportul dintre cei doi factori este invers, infracţiunea nu va avea loc;
c) structura de personalitate predispusă la infracţiune (nucleu infracţional central foarte consistent şi activ) – situaţie periculoasă, infracţiunea poate avea loc. Este cazul cetăţeanului care intenţionează să comită o spargere şi întâmpină o situaţie favorabilă în acest sens;
d) personalitate predispusă la infracţiune – situaţie nepericuloasă (amorfă) – este situaţia persoanei care şi-a propus să comită o spargere dar găseşte magazinul închis, încuiat şi bine păzit; în acest caz va crea el situaţia periculoasă forţând sistemul de închidere.
Aşadar, trecerea la săvârşirea actului infracţional depinde de rezultatul dintre factorii individuali şi extra individuali care exercită o anumită pulsiune spre un comportament antisocial pe de o parte şi factorii individuali şi exteriori care, dimpotrivă, luptă împotriva acestei pulsiuni. Hotărâtoare este rezistenţa factorilor interni şi externi ce se opun incitaţiei de a trece la efectuarea actului antisocial. După cum se poate observa, acesta este momentul critic, nodal, care deosebeşte infractorul de neinfractor. Această trecere la act reprezintă o procesualitate care cunoaşte însemnate variaţii în desfăşurarea ei. Întrucât majoritatea infracţiunilor nu se desfăşoară nici totalmente spontan şi impulsiv şi nici totalmente premeditat şi elaborat, între aceşti doi poli există o multitudine de aspecte intermediare. În cele ce urmează vom prezenta o schemă operaţională de principiu privitoare la modul în care se derulează prima fază a săvârşirii actului infracţional, cea premergătoare infracţiunii (faza preinfracţională), care se încheie cu decizia individului sau grupului de a efectua sau nu infracţiunea.
În cursul acestui proces trebuiesc depăşite o serie de bariere psihomorale şi sociale.
DINAMICA ACŢIUNII INFRACŢIONALE
O primă barieră este de natură esenţialmente morală. Problema depăşirii ei apare într-o fază care începe cu acceptarea atenuată a săvârşirii infracţiunii, se încheie cu acceptarea clară, explicată a acesteia. Pentru a ajunge aici, individul potenţial infractor a trebuit să înfrângă bariere de ordin etic, să se împace cu ideea că va fi etichetat în cadrul societăţii ca infractor cu toate consecinţele de ordin moral ce decurg de aici. Principala forţă propulsoare în această direcţie o constituie egocentrismul.
A doua barieră ce se opune săvârşirii infracţiunii apare în faza ce urmează după acceptarea clar formulată în forul intim de a trece la act şi ea este de natură juridică. Această fază se caracterizează prin oscilaţia viitorului infractor între dorinţă şi teamă, mai ales datorită faptului că se prefigurează riscul pedepsei pe care ar urma să o suporte. Dar, datorită speranţei optimiste că actul va fi executat cu succes, viitorul infractor depăşeşte şi această barieră penală, atitudine explicabilă într-un fel, deoarece dacă delincventul nu a fost reţinut de oprobriul social, tot astfel nu va fi reţinut de pedeapsa riscată.
Următoarea barieră ce se interpune săvârşirii actului infracţional este de natură organizatorico-materială, ea apare în perioada care se încheie cu acceptarea deplină a realizării acestuia. Aceasta este o fază de criză deosebit de solicitantă din punct de vedere psihic şi fiziologic.
În al patrulea rând, trecerea la actul infracţional impune depăşirea unei bariere de ordin afectiv. Indiferent de natura infracţiunii (furt, delapidare, viol, asasinat etc.), pentru ca aceasta să fie realizată, este fundamental necesar ca făptaşul să nu fie impresionat de suferinţa fizică, morală, materială, cât şi de consecinţele de altă natură pe care victima le îndură. Indiferenţa afectivă constituie condiţia ultimă a trecerii la act şi aceasta este fără îndoială condiţia cea mai importantă.
Prezentarea procesului de depăşire a diferitelor bariere ce se ridică în faţa individului ce trece la săvârşirea infracţiunii evidenţiază încă odată rolul hotărâtor al trăsăturilor ce constituie nucleul central al personalităţii infractorului, rolul deosebit al indiferenţei afective, ceea ce şi explică de ce toţi cercetătorii sunt de acord când afirmă că marea majoritate a infractorilor suferă de perturbări afective. Cu toate acestea, indiferenţa afectivă nu este suficientă în sine pentru trecerea la actul infracţional, ea nu îmbracă întreaga influenţă criminologică decât în funcţie de condiţiile egocentrismului, labilităţii şi agresivităţii.
Trecerea la actul infracţional implică, în afară de depăşirea barierelor amintite şi o serie de alte demersuri de ordin psihologic care dau contur şi consistenţă mai multor etape ale fazei preinfracţionale, ce au fost schiţate indirect, dar care pentru mai multă precizare le prezentăm aşa cum sunt ele concepute în opinia lui Mira J. Lopez, şi anume:
♦ înţelegerea sau gnoza, adică naşterea ideii infracţiunii;
♦ transformarea ideii în tendinţă sau dorinţă;
♦ deliberarea sau ezitarea, al cărei conţinut îl reprezintă lupta motivelor, este de fapt o perioada de criză;
♦ intenţia, ocazia sau infracţiunea potenţială sau amânată - viitorul infractor îşi imaginează când şi cum va acţiona, alege momentul, mijloacele, locul, care să asigure succesul acţiunii;
♦ decizia, reprezintă ultima şi cea mai importantă etapă deoarece reprezintă delimitarea dintre infracţiunea potenţială şi cea reală, dintre idee şi infracţiunea propriu-zisă.
Procesul de depăşire a barierelor ce se ridică în faţa executării acţiunii infracţionale cât şi succesiunea fazelor intrapsihice ale acestuia prezintă interes criminologic deosebit, atât pentru că permite înţelegerea modului de pregătire a infracţiunii, cât şi pentru prevenirea şi împiedicarea comiterii acesteia deoarece fiecare barieră şi fiecare etapă oferă posibilităţi în acest sens.
Prima etapă a demersului infracţional o reprezintă cea preinfracţională al cărei conţinut şi principale subetape au fost înfăţişate mai sus.
Cea de a doua etapă o constituie etapa executării practice a acţiunii ilicite în care are loc transformarea în practică, mai mult sau mai puţin reuşit şi adecvat, a schemelor acţionale elaborate pe plan psihic în etapa anterioară. Aceasta este etapa hotărâtoare în care se relevă în toată plenitudinea şi în modul cel mai pregnant, caracterul antisocial al personalităţii infractorului, trăsăturile şi atitudinile sale cele mai negative.
Este o etapă de activitate febrilă şi tensionată, caracterizată din punct de vedere psihologic şi prin aceea că unele secvenţe acţionale se desfăşoară fără controlul scoarţei cerebrale, ci numai sub cel al centrilor talamici (talamusul şi hipotalamusul), în mod automat, fără ca infractorul să fie conştient de ele.
Aceasta explică în bună măsură pe de o parte de ce infractorul simte nevoia ca după săvârşirea infracţiunii să se întoarcă la locul faptei pentru a verifica dacă nu au rămas urme şi indicii, dacă nu a comis abateri de la planul iniţial care l-ar putea demasca, iar pe de altă parte, explică de ce nu este posibilă crima perfectă (este posibil ca secvenţele acţionale desfăşurate sub control automat să nu fie pe deplin adecvate situaţiei concrete în care s-a desfăşurat infracţiunea).
Etapa postinfracţională are o configuraţie foarte variată, conţinutul său este determinat în bună măsură de modul în care s-a desfăşurat etapa anterioară. În general există două alternative:
- prima – etapa infracţională este ratată, infractorul fiind împiedicat să o realizeze ori este prins în flagrant;
- a doua – etapa executării infracţiunii s-a desfăşurat cu succes şi în acest caz infractorul după o stare de satisfacţie şi “uşurare” regretă cele petrecute şi nu mai comite alte infracţiuni sau stimulat de acest “succes”, se dedă în continuare la activităţi ilicite.
În cazul în care, în ambele situaţii, infractorii rămân nedescoperiţi, şi asemenea situaţii există, ei vin să îngroaşe aşa numita cifră neagră a criminalităţii reprezentată de totalitatea infracţiunilor care rămân nedescoperite de organele de urmărire penală. În varianta în care infracţiunile devin cunoscute şi infractorii sunt depistaţi, aceştia îşi primesc sancţiunea penală sau de altă natură, după care cea mai mare parte a lor îşi încetează activitatea infracţională, excepţie făcând cei care recidivează.
Atât din considerente de ordin teoretic cât şi practic, o sistematizare a infracţiunilor este necesară. În cele ce urmează vom prezenta o clasificare privită din două unghiuri, şi anume: din punct de vedere al faptei în sine (cauze endogene) şi din punctul de vedere al modului de operare.
a) Infracţiunea primitivă, denumită astfel pentru că are la bază reacţii psihice primare: furie, mânie, declanşate brusc de un anumit stimul sau ca urmare a unor acumulări afective negative realizate în decursul timpului. Acestea duc, de regulă, la reacţii explozive, spontane, necontrolate care scot în evidenţă incapacitatea individului în acel moment, de a reacţiona diferenţiat şi adecvat;
b) Infracţiunea (crima) utilitară sau profilactică al cărei specific constă în faptul că cel ce o comite are convingerea că face un bine victimei, că o fereşte în acest fel de o suferinţă mai mare. Aşa sunt uciderea unor persoane apropiate suferind de maladii incurabile, falsa denunţare a unei persoane pentru o infracţiune imaginară, pentru a o împiedica de a săvârşi o faptă antisocială mai gravă, agresiunea preventivă săvârşită în acelaşi scop etc.
c) Infracţiunea pseudojudiciară prin care autorul consideră a înfăptui un act de dreptate. Fac parte din această categorie de infracţiuni omuciderile pasionale, atentatele, uciderile executate de terorişti care consideră că fac un act de dreptate (justiţiar) etc.
[1] PINTEA ALEXANDRU, născut la 11.10.1942, Escu, Jud. Cluj, absolvent al Facultăţii de Drept din Bucureşti, Secţia Drept – 1980; Doctor în ştiinţe juridice, din 2003 la Universitatea din Bucureşti, cu teza de doctorat „Urmărirea penală, fază a procesului penal”, autor a 12 manuale şi monografii publicate în edituri de prestigiu; 26 de articole şi studii publicate în reviste de specialitate; 34 de comunicări ştiinţifice susţinute la sesiuni şi congrese naţionale şi internaţionale. În prezent este Conferenţiar universitar la Catedra de Drept din cadrul U.R.S.A. „Gheorghe Cristea” Bucureşti, Decan al Facultatii Stiintelor Economice, Juridice si Administrative a U.R.S.A „Gheorghe Cristea” Bucureşti.