Convorbire cu Domnul Conf. univ. dr. Alexandru PINTEA
Decanul Facultatii Stiintelor Economice, Juridice si Administrative
a Universităţii Române de Ştiinţe şi Arte “Gheorghe Cristea”
1. V-aţi născut în zona Clujului. Ardelenii au renumele unor oameni cumpătaţi şi, cum se mai spune, dintr-o bucată. Ce diferenţe de comportament şi de abordare a problemelor aţi sesizat între regăţeni şi românii din Carpaţi?
Îmi place întrebarea dvs. Aşa este, m-am născut în Ardeal într-o zonă binecuvântată de Dumnezeu, atât prin frumuseţea locurilor cât şi prin bunătatea şi curăţenia sufletească a oamenilor de la care am învăţat primele noţiuni despre lume şi viaţă.
Datorită mamei mele, care a sesizat că îmi place cartea, la vârsta de 6 ani ştiam să scriu şi să citesc cursiv. Fratele meu care era mai mare decât mine cu 4 ani a avut de suferit din cauza asta deoarece ajungea de multe ori la şcoală fără cartea de citire sau de istorie, pe care eu le subtilizam ca să am ce citi în lipsa lui. Se înţelege ce „felicitări” primeam de la el când venea acasă de la şcoală
Din cartea lui de istorie am aflat că m-am născut într-o zonă încărcată de istorie, aproape de locul unde la 1437 s-a produs un eveniment care în cărţile de istorie este consemnat ca fiind „Răscoala de
A doua idee din întrebarea dvs. are în vedere caracterul ardeleanului. Sigur în general ardeleni sunt oameni cumpătaţi, au un echilibru interior specific, caracteristic zonei, un amestec de latinitate care este dominantă cu rigoarea austro-ungară. Poate şi atributul „dintr-o bucată” este caracteristică ardelenilor dar numai dacă ne referim la verticalitatea lor, la demnitatea lor sau responsabilitatea faţă de cuvântul dat.
Vorbind despre acest lucru m-am apropiat de ultima parte a întrebării dvs. şi anume cea legată de diferenţele de comportament dintre regăţeni şi ardeleni. Aici se pot spune foarte multe lucruri, şi mai bune şi mai rele, depinde care latură umană vrem să o analizăm. Nu cred că putem vorbi de diferenţe calitative în general deoarece atât ardeleni cât şi regăţenii au şi calităţi şi defecte. Calmul, încetineala uneori şi vorbele puţine specifice ardelenilor sunt apreciate de olteni de exemplu ca defecte, deoarece, zic ei, până spune ardeleanul pâine închide la alimentară şi rişti să rămâi nemâncat.
Pe de altă parte vorbele multe spuse uneori numai de dragul de a se auzi vorbind, schimbarea rapidă de atitudine, trecerea cu uşurinţă de la o stare la alta în modul de manifestare, comportamente specifice regăţenilor sunt considerate de ardeleni drept defecte deoarece în viziunea lor un asemenea mod de a fi este sinonim cu superficialitatea şi cu lipsa de seriozitate. Legat de această lipsă de respect pentru cuvântul rostit aş vrea să vă spun că am venit în Bucureşti de tânăr şi trăiesc în acest oraş care m-a adoptat şi care îmi este foarte drag. Aici mi-am făcut studiile, aici mi-am crescut copii, dar în procesul de adaptare la care a trebuit să mă supun ca să pot realiza ceva în viaţă cel mai greu lucru a fost acela de a înţelege şi accepta acest gen de comportament, această nesiguranţă în cuvântul dat, această atitudine duplicitară, care recunosc în jungla în care trăim uneori este explicabilă.
Trăim într-o epocă în care totul se petrece cu repeziciune. Credeţi că asta face ca individul să tindă spre superficial?
Este adevărat am intrat cu mare „viteză” în cel de-al doilea secol al vitezei, iar bombardamentele cu informaţii la care suntem supuşi, posibilitatea de a cunoaşte aproape în timp real ce se întâmplă pe cealaltă parte a globului pământesc, uşurinţa cu care dăm la o parte o ştire senzaţională pentru a o înlocui cu alta şi mai senzaţională, ne dă impresia că trăim într-o lume a superficialului, ceea ce după părerea mea nu este adevărat. În spatele acestei epoci în care totul se petrece cu repeziciune stau ani de muncă şi strădanii a celor care ne pun la dispoziţie rezultatele muncii lor şi care nu pot fi superficiali. Este ca şi atunci când vizionezi o piesă de teatru foarte bine lucrată şi foarte bine jucată. Ca spectator ai sentimentul că toate momentele se consumă cu uşurinţă şi nu te gândeşti câte ore de repetiţii stau în spatele acelei demonstraţii.
Odată cu integrarea europeană, consideraţi că infracţionalitatea are o tendinţă de globalizare?
Cred că infracţionalitatea a căpătat o tendinţă de globalizare înainte ca ţara noastră să intre în Uniunea Europeană, dovadă stau instituţiile internaţionale infiinţate pentru a combate fenomenul infracţional, cum ar fi INTERPOL.
Ceea ce s-a întâmplat însă, odată cu integrarea ţării noastre în uniune a fost acel transfer de infracţiuni înspre şi mai ales dinspre ţara noastră spre ţările europene. Odată cu pătrunderea unei categorii de cetăţeni români în ţările Uniuniii Europene, am „exportat” şi unele infracţiuni specifice ţării noastre. Prin urmare, cred că în acest moment putem vorbi mai degrabă de o tendinţă accentuată a europenizării infracţionalităţii, având în vedere că fenomenul de globalizare exista deja.
Fără îndoială, mass-media ne influenţează viaţa, modul de percepţie şi de a gândi. Bombardamentul de ştiri cu conotaţie violentă reflectă realitatea?
Sunt întru-totul de acord cu dvs. Mass-media ne influenţează viaţa mai mult decât orice. Mă întrebaţi dacă bombardamentul de ştiri cu conotaţie violenţă reflectă realitatea. Cred că acest lucru contează mai puţin, deşi observăm cu toţii că de multe ori „viaţa bate filmul”. Important după părerea mea este faptul că toate studiile sociologice cât şi cele criminologice dovedesc un singur lucru şi anume acela că presa, radioul şi mai ales televiziunile au un impact semnificativ asupra delincvenţei şi mai ales asupra delicnvenţei juvenile.
Mass-media poate avea un rol pozitiv dacă prezintă faptele şi făptuitorii în mod corect, astfel ca o asemenea luare de atitudine să conducă la descurajarea potenţialilor infractori, la crearea unei opinii defavorabile acestora.
În schimb este total dăunătoare popularizarea excesivă prin mijloace mass-media a unor criminali, prezentarea în detaliu a modului cum au comis fapta sau faptele, atitudinea acestora de aroganţă şi dispreţ faţă de lege, deoarece aceste prezentări sunt adevărate lecţii pentru infractorii mai puţin experimentaţi.
Este regretabil faptul că zilnic asistăm la o răsturnare cinică a valorilor, în sensul că goana lor nebună după audienţă atât presa dar mai ales televiziunile transformă indivizii certaţi cu legea în vedete, în timp ce adevăratele personalităţi ştiinţifice şi culturale ale ţării nu ajung să fie cunoscute de marele public. În asemenea condiţii nu trebuie să ne mire faptul că mulţi dintre indivizii fără speranţă încearcă să iasă din anonimat prin recurgerea la gesturi extreme, de regulă încălcând legea.
Atunci când un sistem de valori ridică în slăvi succesul ca fiind unicul scop al întregii societăţi, fără a ţine seama de mijloacele şi metodele folosite pentru a obţine acel succes, câtă vreme structura socială restrânge sau chiar barează calea spre succes pentru cea mai mare parte a populaţiei, comportamentul deviant apare inevitabil şi pe o scară tot mai largă.
Sper că va veni şi acea vreme când mijloacele mass-media vor reflecta în mod obiectiv starea de „sănătate” a societăţii, adică gradul de infracţionalitate modul în care este aplicată şi respectată legea sau, altfel spus, modul cum este administrată justiţia.
Aţi urmat Facultatea de Drept din Bucureşti. A existat o întâmplare sau o persoană care v-a influenţat să alegeţi acest drum?
Ca să vă pot răspunde la această întrebare trebuie să fac o scurtă incursiune în trecutul meu. De mic mi-a plăcut cartea. Părinţii mei nu au avut posibilitatea să mă întreţină prin şcoli, astfel că a trebuit să învăţ muncind. Eram hotărât să parcug toate treptele învîţământului românesc şi în mare parte am reuşit.
După terminarea liceului oscilam între facultăţile de istorie, filologie sau drept. Dar pentru că nu eram hotărât, timpul a trecut şi a venit vremea să mă căsătoresc. Într-o zi soţia a cumpărat ziarul „Informaţia Bucureştiului”, în care a citit întâmplător că
Credeţi că după '89 au intervenit schimbări în profilul infractorului?
Aşa după cum bine se cunoaşte infracţionalitatea este strâns legată de anumiţi factori economici, politici, sociali, etc. Infractorii sunt şi ei oameni, iar faptele pe care le comit sunt în legătură directă cu factorii menţionaţi. Sunt fapte care înainte de 1989 erau socotite infracţiuni, astăzi nu mai sunt incriminate de codul penal, deci acei indivizi specializaţi pe aceste fapte nu mai apr în statistici (vezi avortul sau homosexualitatea) dar au apărut infracţiuni noi ca de exemplu traficul de droguri, de carne vie, de arme şi nu în ultimul rând infracţiunile informatice.
Deci răspunsul poate fi şi da şi nu. Da, pentru că deşi oamenii în principiu rămân aceiaşi se schimbă direcţiile de acţiune, obiectivul acţiunii precum şi metodele şi tehnicile folosite. In o atare situaţie automat putem vorbi şi de o schimbare în profilul infractorului.
Credeţi în aşa-numitele programe de integrare socială a infractorilor şi, dacă da, cunoaşteţi rezultate concrete în acest sens?
Întrebarea dvs. îmi place foarte mult, deoarece vizează un domeniu drag mie, păcat că nu avem spaţiul necesar pentru a extinde discuţia. Fără îndoială programele de reinserţie socială sunt o necesitate. În legătură cu rezultatele concrete este greu de dat un răspuns deoarece mutaţiile pe plan economic, social, politic şi pe cale de consecinţă infracţional se produc atât de repede încât este aproape imposibil să facem un studiu criminologic sau socio-criminologic pe termen lung sau cel puţin pe termen mediu, la care să poţi face trimitere.
Este dureros să constaţi după 20 de ani de democraţie că societatea românească în general şi fenomenul infracţional în special se rostogoleşte peste noi ca un tăvălug de unde scapă „cine poate”. Cum să faci programe de reinserţie socială a delincvenţilor când cel care fură miliarde nu este pedepsit penal, iar cel care fură o pungă de făină să dea de mâncare copiilor face ani de puşcărie. Nimeni nu spune să nu fie pedepsit cel cu punga de făină dar în mod proporţional să fie pedepsit şi cel care a furat miliarde de lei.
Culmea este că sunt programe de reintegrare a infractorilor finanţate cu bani de afară sau de la bugetul de stat numai că banii nu sunt folosiţi cum trebuie şi mai ales de cine trebuie.
Pentru că am fost întrebat o să vă dau totuşi un exemplu concret şi anume o să fac referire la rezultatul unui studiu efectuat de mine şi alţi doi colegi profesori în Academia de Poliţie, în penitenciarul de minori de
Deşi procentul celor reintegraţi este şi astăzi mic, eu cred în aceste programe şi recomand să se insiste pe această linie, să fie folosite noi metode moderne de tratament a delincvenţei care să accentueaze aspectul evolutiv şi continuu al reeducării, cu implicarea şi participarea activă a comunităţii, concomitent cu umanizarea formelor şi metodelor clasice de terapie şi profilaxie pentru fiecare individ în parte.
Aţi studiat şi fenomenul terorist. Sesizăm cu toţii o concentrare internaţională a eforturilor de stopare a manifestărilor teroriste. Credeţi în şansa acestor eforturi sau este doar un balon de săpun?
Pe lângă războaie, foamete şi cataclisme naturale , terorismul este de departe cel mai grav lucru pe care îl trăim deoarece el reprezintă o formă de manifestare a violenţei în mod deliberat şi sistematic tocmai în scopul de a provoca teroare în vederea atingerii unor scopuri politice, materiale, religioase şi nu de puţine ori de răzbunare.
Astăzi, mai mult ca oricând, se constată că terorismul reprezintă un adevărat flagel al acestui început de mileniu III, dobândind un caracter global prin amplasarea şi diversitatea manifestărilor sale.
Nevoia de a combate şi elimina acest flagel internaţional a dus la naşterea unor alianţe politice şi militare între state care în urmă cu ceva ani erau de neconceput. Însăşi priorităţile politice, economice şi militare ale marilor puteri au căpătat o altă ordine.
Totuşi există o mare problemă încă nerezolvată care priveşte ineficienţa combaterii fundamentului terorist la scară mondială, datorită caracterului pseudopolitic al acestuia. Comunitatea internaţională nu a putut ajunge la o definire universal acceptată a terorismului. Există pe plan internaţional poziţii statale divergente cu privire la legitimitatea organizaţiilor teroriste şi aceasta datorită faptului că ceea ce pentru unii înseamnă terorism, pentru alţii reprezintă lupta de eliberare naţională.
În acelaşi timp încă mai există o confuzie mare pe plan conceptual cu privire la definirea diverselor forme de violenţă, cum sunt: terorismul, crima organizată, războiul civil, stat dictatorial, etc.
Sunt convins că actele de terorism pot fi prevenite şi uneori chiar stopate, dar eliminarea totală a fenomenului terorist nu o să se poată face decât atunci când interesele economice, militare şi politice divergente dintre unele state şi grupări de state o să poată fi armonizate.
Aţi fost vreodată tentat să renunţaţi la teorie în favoarea practicii?
Dacă termenul de practică se referă la munca fizică răspunsul este categoric nu. A nu se înţelege că sunt un leneş şi nu îmi place munca. Muncesc în continuare şi acum deşi am o anume vârstă la care alţii se plimbă prin lume sau joacă table în Cişmigiu. De mic am simţit dorinţa de a învăţa, de a cunoaşte, am simţit că Dumnezeu m-a dotat cu un dram de inteligenţă în plus, motiv pentru care toată viaţa mi-am câştigat existenţa folosindu-mi creierul şi nu forţa muşchilor.
Dar dacă termenul de practică are în vedere punerea în practică a unor idei novatoare a unei gândirii superioare, care să aducă un plus de bunăstare şi de siguranţă în respectul legii atunci mă declar un fan împătimit al practicienilor.
Asistăm la o adevărată avalanşă de dezbateri pe tema învăţământului românesc şi a diferenţelor calitative dintre învăţământul de stat şi cel particular. Cum vedeţi procesul de învăţământ de după ‘89?
Tema aceasta a învăţământului românesc în general şi a învăţămîntului superior în special, respectiv evoluţia lui după 1989 este atât de tocată şi discutată încât îmi este greu de dat un răspuns o soluţie care să nu mai fi fost spusă.
Totuşi, după părerea mea învăţământul superior românesc se înscrie încet, încet pe orbita învăţământului european şi, de ce nu, internaţional.
Cât despre diferenţele calitative dintre învăţământul de stat şi particular aici problema este cât se poate de partizană, fiecare tabără împinge gunoiul la uşa celeilate.
Dacă imediat după 1989 au existat diferenţe calitative între învăţământul de stat şi cel particular, astăzi aceste diferenţe s-au estompat şi sunt pe cale de dispariţie, sigur dacă vorbim de acele instituţii de învăţământ particular care îşi respectă menirea şi nu desfăşoară activităţi de tip S.R.L.
Numai că majoritatea susţinătorilor învăţământului de stat nu observă discriminarea la care sunt supuse universităţile particulare. Este total nedrept ca universităţile de stat să primească subvenţii şi pentru studenţii admişi pe locurile cu plată (care sunt de regulă mai mulţi decât cei admişi pe locurile plătite de stat) în timp ce universităţile particulare sunt tot mai marginalizate.
Se vorbeşte peste tot de apariţia aşa ziselor fabrici de diplome, dar oare nu tocmai cei care acuză şi au în mână bugetul M.E.C. încurajează asemenea practici? Mie mi se pare că da. Se uită cu bună ştiinţă faptul că şi universităţile particulare se ocupă de pregătirea, instruirea şi specializarea unor studenţi tot din România care potrivit constituţiei trebuie să beneficieze de drepturi egale cu cei care învaţă la stat.
Aveţi o activitate bogată în domeniul dreptului. Aţi scris numeroase manuale şi monografii, aţi susţinut comunicări ştiinţifice la nivel naţional şi internaţional şi sunteţi profesor
Este o întrebare foarte des folosită în interviurile de acest tip, la care există şi un răspuns aproape clasic şi anume „profit de acest timp liber pentru a fi împreună cu familia.” Aş da un răspuns puţin diferit spunând că eu sunt tot timpul împreună cu o parte din familie, iar în acel puţin timp liber caut să aduc întreaga familie lîngă mine şi în consecinţă să-i atrag pe toţi în sfera mea de activitate astfel că fac şi în timpul liber cam tot acelaşi lucru.
Am o familie de jurişti, unii dintre ei cu răspunderi serioase în societatea românească, motiv pentru care aproape că nu există zi în care să nu ne consultăm pe diferite probleme care mă preocupă pe mine ca teoretician şi pe ei ca practicieni în dreptul românesc.
La Universitatea Română de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea” procesul de învăţământ se desfăşoară după metode noi folosite şi la universităţile din străinătate. Relaţia profesor-student este eliberată de rigiditatea practicată la universităţile de stat. Modul interactiv, ca formă mai apropiată de natura umană, care promovează schimbul deschis de idei, vi se pare mai potrivit ca metodă de abordare şi contibuie această metodă la o dezvoltare armonioasă a studenţilor şi în pas cu vremurile?
Da, fără îndoială, iar rezultatele pe care le avem noi