Cristina BĂLAŞA
Un prieten foarte drag m-a întrebat într-o zi: “De ce ne dorim aşa mult libertatea, şi când vine, nu ştim ce să facem cu ea, ne sperie şi ne stresează?”. Nici nu-mi amintesc ce i-am răspuns. Dar ştiu că întrebarea a rămas în mintea mea ca un ecou - încă nu-mi dă pace. Pentru că pe masură ce mă gândesc, înţeleg cât de mare este durerea şi apăsarea.
Şi atunci nu reuşesc să mă abţin şi să nu mă întreb ce este de fapt viaţa, lumea, şi cine, sau şi mai corect, ce suntem noi de fapt?
Trăim într-o lume dură, din ce în ce mai dură, aş putea spune. O lume în care primează materia, numele, marca, funcţia sau firma. Am inventat până şi unităţi de măsură pentru ele, astfel încât nu mai este suficient să avem doar una, nu, cu cât balanţa atârnă mai greu, direct proporţional ne creşte valoarea. Adică, dacă am parcat Suv-ul la Mall, obligatoriu trebuie să avem şi niste mărci cu noi, iar concediul, hmm, e ruşinos dacă nu-l facem în Tenerife.
Sigur, putem înţelege multe şi să trecem peste multe, dar să ajungem până acolo unde să nu privim decât în sus? Adică să nu ne uităm pe unde mergem, şi pe ce călcăm? Pentru că noi trebuie să ajungem mai sus? Dar poate am călcat pe un pui de vrabie, sau un melc ce tocmai a ieşit după ploaie… sunt aşa drăguţi melcii! Sau poate am trecut pe lângă cineva care tocmai s-a împedicat în drum spre serviciu. Hm, pe tipul ăla parcă-l cunoaştem… să fi fost cândva colegi, sau prieteni, amici? Nu, imposibil, nu avea cum, noi suntem aici, şi oricum, trebuie să ne grăbim, se face târziu.
E o goană nebună în care nici nu mai e timp să tragem aer în piept, să respirăm, să ne bucurăm, să râdem, darămite să mai şi cântăm. Păi, adică cum, să ne bucure doar iluziile, himerele? Şi adică noi cine suntem într-un final? Să fi uitat oare că noi suntem de fapt stăpânii noştri, sau că materia trece şi va veni mereu alta şi niciodată nu vom putea avea încredere în ea, pentru că va fi de fiecare dată alta? Dar cu sufletul? Sau cu spiritul nostru cum rămâne? Pe ele nu le hrănim, de ele nu mai avem nevoie? Chiar nu mai găsim o secundă în care să stăm de vorba cu noi, să medităm şi să ne înţelegem pe noi înşine?
Noi suntem universul, noi suntem lumea-ntreagă. Puterea este în noi - lumina, soarele, apa, forţa, toate sunt în noi. Ele doar aşteaptă să le vedem, să le înţelegem, să le folosim. Şi atunci, sigur că da, creştem o dată cu ele, ne bucurăm o dată cu ele pentru că trăim o dată cu ele. Noi chiar nu ne-am întrebat, sau chiar nu am înţeles de ce ne bucură vederea unui ghiocel, sau primele raze ale soarelui într-o zi de primăvară? Adică de ce ţipăm în gura mare că au înmugurit copacii…şi vai….ce drăguţi sunt!!
Hilar, sau poate de-a râsu – plânsu! Deşi patetic mi se pare cel mai corect.
Nenumărate secole oamenii au avut o răbdare neobosită şi au depus eforturi constante în dezlegarea misterelor, au fost interesaţi de lucrurile spirituale, nicidecum de cele materiale, trecătoare. Aveau viziunea omului perfect, a omului eliberat de boală, de limitele facultăaţilor sale mentale si fizice, viziunea omului în toată perfecţiunea, frumusetea şi armonia sa, a omului care nu se-nclină în faţa persecuţiei şi a ridicolului. Pentru că au înţeles că realităţile minţii şi ale sufletului trebuie să armonizeze, să fie în raport cu cuplul ceresc, cu aurul şi argintul, adică cu soarele şi luna. Pentru că natura este forţa motrice a tuturor transmutaţiilor, energia potenţială a lucrurilor. Este forţa maternală care eliberează sufletul de starea lui de existenţă brută, aridă şi sterilă. În natură există cel putin o constrângere care se transmută într-un ritm cosmic, o dragoste care mişcă soarele şi celelalte stele, o forţp naturală extraordinară care poate ridica fiinţa înzestrată cu înţelepciune la supremaţie spirituală.
Şi astfel au învăţat să prelucreze materia primă, subconştientul, care este substratumul pasiv al tuturor formelor sensibile şi ideale, substanţa primă a universului şi substanţa fundamentală a sufletului.
Asta înseamnă cercetare de sine, dorinţă, pentru ca în final să ajungem la cunoaştere, la lumina, şi cel mai frumos, la dragoste. Dragoste de noi, de natură, de viaţă, de frumos. De tot ce ne încarcă şi ne dă puterea de a creşte şi de a merge mai departe. Sigur, nici un lucru nu poate exista singur dacă nu este în relaţie cu opusul său. De aceea nu poate fi alb dacă nu este şi negru. Cum dealtfel, simţim adevărata fericire abia după ce mai înainte am fost trişti şi am plâns. De aceea avem noapte după zi şi zi după noapte.
Unde sfârşeşte noaptea şi unde începe ziua? De fapt unde începem noi şi unde sfârşim? Universul este un mare om, iar omul este un mic univers, şi atunci, noi suntem pretutindeni şi-n tot.
Puterea vântului este-n furia noastră, aşa cum ploaia ne este lacrimă, cum fericirea este rază de soare iar dăruirea - puiul de vrabie ieşit din ou. Şi asta, pentru că de fapt puterea şi credinţa sunt în noi şi bogăţia noastră interioară nu se poate traduce într-o diversitate conceptuală. Cum frumuseţea bărbatului se afla în spiritul său, spiritul femeii se află în frumuseţea sa, pentru că natura are infinit de multe faţete. Lumea naturii este făcută dintr-o multitudine de forme care se reflectă într-o singură oglindă sau, mai degraba, este o singură formă reflectată de nenumărate oglinzi.
Şi-acum m-am liniştit, suflete drag, şi-ţi spun că libertatea – eşti tu, este în tine şi-n tot ce faci. Ţi-e teamă? Da, ţi-e teamă de tine pentru că eşti în întuneric şi va trebui să mergi spre lumină, să fii vesel dacă se poate, pentru că tot la zi ajunge şi cea mai lungă noapte. Opreşte-te o clipă şi uită-te în spate, la drumul pe care l-ai făcut - întreabă-te cum, şi mai ales de ce.