Dr. Theodor Olteanu[1]
„Cultura română, în adevăratul ei înţeles, nu înseamnă traducerea în limba autohtonă numai a unor fapte şi valori din afară, ci, în primul rând, o cunoaştere şi o interpretare conştiincioasă a formelor ei dinăuntru.”
Ion Zamfirescu,
„Spiritualităţi româneşti”
Pentru a nu scoate în evidenţă în mod haotic greşelile din limbă care pot fi prezente în vorbire sau în scriere, am considerat că e bine ca ele să se refere, în mod distinct, la cele zece părţi de vorbire ale limbii române.
Începem, aşadar, cu SUBSTANTIVUL
În scris întâlnim cuvinte ca: bunăvoinţă, binevoitor, răufăcător etc. scrise cu liniuţă între elementele componente sau chiar asemenea unor cuvinte libere. Acestea sunt cuvinte compuse prin contopire şi se scriu cu elementele alcătuitoare legate într-un singur cuvânt, mai ales atunci când în compunere se află termenii bună-, bine-, rău-.
Cuvântul: prim(ul)-ministru sau prim-ministrul, cu formele de plural sau singular accentuate ori neaccentuate [prim-miniştri(i) sau primii-miniştri] , se scrie cu liniuţă între elementele componente. La fel se scrie şi redactor-şef (redactori-şefi), prim(ul)-procuror (prim-procurorul). În schimb, dacă în compunere intră şi elementul vice, acesta nu se separă prin liniuţă: vicepreşedinte, prim-viceprim-ministru.
Este cunoscut faptul că substantivele proprii se scriu cu literă mare, din această categorie făcând parte şi numele de aştri (planete, stele, constelaţii) menţionăm însă faptul că Soarele, Pământul, Luna, se scriu cu literă mare numai atunci când sunt folosite ca nume ale corpurilor cereşti. De exemplu: „Există posibilitatea vizitării Pământului de către fiinţe raţionale din planeta Marte”. Dar, „Acesta este un pământ argilos”.
Se scriu, de asemenea, cu literă mare numele punctelor cardinale, când au sensul ţările, popoarele din răsărit, din apus etc.: „Este evident faptul că Apusul este mult mai dezvoltat, din punct de vedere economic, decât Răsăritul”.
Cuvintele compuse se scriu cu literă mare numai la începutul primului cuvânt (Tineretul liber, Regulamentul organic, dar şi la începutul fiecărui cuvânt: Unirea Principatelor, Facultatea de Drept.
Se scriu, de asemenea, cu literă mare cuvintele care denumesc sărbătorile: Crăciun(ul), Paşte(le), Anul Nou, 1 Decembrie etc.
Se scriu cu literă mare toate componentele locuţiunilor pronominale de politeţe: Alteţa Sa Regală, Înălţimea Voastră, Sfinţia Sa[2].
Sunt substantive masculine care, la cazurile nominativ şi acuzativ singular nearticulat, se termină în vocala -u, precedată de două sau trei consoane, din care ultima este r sau l. Acestea se scriu cu un singur –i, dar la forma articulată, cu –ii. Primul –i este semnul pluralului, iar al doilea este articolul hotărât: (un) membru, codru, cioclu – Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat; (nişte) membri, codri, ciocli – Nominativ-Acuzativ, plural, nearticulat; membrii, codrii, cioclii (aceştia) – Nominativ-Acuzativ, plural, articulat. Pentru a nu greşi, cu deosebire în scris, vă recomandăm, ca mijloc de control, înlocuirea substantivelor cu un altul care nu face parte din această categorie. De exemplu: „la întâlnire au venit aproape toţi membrii (elevii) convocaţi. Dor câţiva membri (elevi) au absentat”.
Substantivele masculine care se termină la nominativ şi acuzativ singular în diftongul –iu (fiu, barcagiu, geamgiu) şi substantivul copil se scriu la pluralul nearticulat cu doi –i, iar la forma articulată cu trei –i: (un) fiu, barcagiu [3]; (nişte) fii, copii, barcagii [4]; fiii, barcagiii, copiii (aceştia).
La pluralul nearticulat primul –i face parte din rădăcina cuvântului, iar al doilea este semnul pluralului; al treilea –i de la pluralul articulat este articolul hotărât.
Norma literară admite ambele forme de plural ale unui cuvânt ca variante literare libere, precum coperte/coperţi, căpşuni/căpşune, cireşe/cireşi.
Atât în scris, cât şi în vorbire se fac numeroase greşeli privind folosirea substantivelor feminine la cazul dativ: „I-am dat mamii (mamei) un buchet de flori”, „I-am urat bunicii (bunicei)...”.
Care sunt formele corecte din cele două exemple?
Evident, mamei şi bunicii, deoarece la forma de plural a substantivului însoţit de numeral se adaugă articolul nehotărât –i: o mamă – două mame - cazul dativ mamei; o bunică – două bunici – cazul dativ bunicii. Deci se pronunţă şi se scrie cu –ii la genitiv sau dativ singular articulat, dacă substantivul se termină la nominativ plural nearticulat în –i. Este interesant de reţinut faptul că substantivele noră şi soră au forma de plural neregulată (nurori, surori), deci, conform regulii convenite mai sus, formele corecte de caz dativ sunt nurorii, surorii (nu norei, sorei). Când substantivul soră are alt sens decât acela de grad de rudenie (infirmieră, grad din ierarhia bisericească), vom spune corect: „Am cerut ajutorul sorei de la spitalul ...”.
Cuvintele formate din substantiv + adjectiv posesiv denumind persoane (grade de rudenie): bunică-mea, nevastă-mea, soră-mea, au la feminin genitiv-dativ: bunică-mii, nevesti-mii, soră-mii.
Regula cunoscută de noi privind formarea genitiv-dativului substantivelor feminine nu se aplică şi la substantivele feminine terminate la nominativ singular nearticulat în vocalele –ie în hiat (pălări-e). Ele formează genitivul şi dativul singular articulat de la nominativul şi dativul singular nearticulat, căruia i se adaugă articolul –i: nominativ singular articulat câmpie /genitiv-dativ articulat câmpiei.
În funcţie de uzul literar actual, normele recomandă o singură accentuare la cuvinte precum: aripă, avarie, caracter, călugăriţă, doctoriţă, fenomen, miros, regizor.
Există în limba română situaţii când se acceptă două moduri de a accentua acelaşi cuvânt care are acelaşi înţeles şi aceeaşi formă gramaticală, acestea numindu-se dublete accentuale literare sau variante literare libere: acatist/acatist, penurie/penurie,profesor/profesor, trafic/trafic.
În scrierea şi pronunţarea în limba română a numelor proprii – de persoane şi de locuri – străine din limbi cu alfabetul latin se respectă grafia şi pronunţarea din limbile respective: fr. Bordeaux [bordo], pol. Mickiewicz [miţk’evič], ger. München [münh’en].
Compunerea este procedeul intern de îmbogăţire a vocabularului care constă în unirea ori alăturarea a două sau mai multe cuvinte de acelaşi fel sau diferite din punct de vedere morfologic pentru a forma o unitate lexicală nouă.
Compunerea se poate realiza prin contopire (unire sau sudură), prin alăturare, prin elemente de compunere şi prin abreviere. Compunerea prin alăturare se realizează între cuvinte întregi, existente şi independent în vorbire, dar acestea se scriu cu cratimă sau în cuvinte separate, nefiind încă sudate din punct de vedere formal şi de aceea la părţile de vorbire cu forme flexionare se articulează numai prima parte componentă şi îşi schimbă forma numai primul termen sau ambii termeni: câine-lup (câinele-lup, câinelui-lup), rea-credinţă (reaua-credinţă, relei-credinţe), Delta Dunării (Deltei Dunării) etc. Fac excepţie de la acest mod de flexiune cuvintele compuse prin alăturare care au ca prim element component un adverb: nou-născut (nou-născutul, nou-născutului) etc.
Iată doar câteva aspecte legate de normele ortoepice şi ortografice privind substantivele, urmând ca cei interesaţi să consulte o serie de lucrări de specialitate din acest domeniu.
Recomandări bibliografice:
- Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Editura „Univers Enciclopedic”, Bucureşti, 2005
- Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Enciclopedia limbii române, coord. Marius Sala, Editura „Univers Enciclopedic”, Bucureşti, 2001
- Angela Bidu-Vrânceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela
[1] Născut la 12. 02. 1939 la Balş, Jud. Olt, profesor universitar, prorector al Universităţii Române de Ştiinţe şi Arte „Gheorghe Cristea”, doctor în filologie, cursuri postuniversitare de limba engleză, 1981-1982 la Universitatea din Bucureşti; cursuri intensive în domeniul metodico-lingvistic organizate de Institutul de limba rusă „A.S. Puşkin”, Moscova, 1990. Autor a 19 manuale şi monografii publicate în edituri; 56 de articole şi studii publicate în reviste de specialitate din ţară şi din străinătate; 32 de comunicări ştiinţifice susţinute la sesiuni şi congrese naţionale şi internaţionale.
[2] Despre scrierea cu literă mică sau mare, vezi, în detaliu, “Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române”, editat de Institutul de lingvistică “Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Bucureşti, 2005, p. LIII.
[3] N.A. - singular nearticulat
[4] N.A. – plural articulat