1. Terorismul – un mod de comunicare atipic
De-a lungul anilor, terorismul a fost definit cu
formule diverse în funcţie de domeniul căruia îi aparţin specialiştii care
şi-au asumat respectivul concept. Şi în cele peste o sută de definiţii
cunoscute până azi, regăsim multiple viziuni asupra acestui fenomen cu
acoperire în zona juridică, politică, psihologică, ideologică, religioasă,
militară, informaţională.
În acest articol, vom insista asupra problemei pe
care o ridică terorismul pentru cercetătorii din domeniul comunicării. Pentru
că, dincolo de violenţă, intoleranţă, crimă, actul terorist este şi un act de
comunicare. Tot atât de adevărat este însă şi faptul că terorismul nu
reprezintă un mod de comunicare normal, ci unul atipic, mascat.
Prin modul de exprimare, această formă de
comunicare împrumută ceva din jocul de biliard. Pentru a ajunge la ţintă
(guvern, partid, instituţie, organism), deci la un obiectiv oficial
(reprezentativ), terorismul loveşte o ţintă intermediară, de regulă, un
obiectiv comun (nereprezentativ) – individ, persoană anonimă, cetăţean paşnic,
mizând tocmai pe rolul ecoului mediatic în schimbarea raportului de forţe în
favoarea sa.
Violenţa teroristă mizează foarte mult pe impactul
pe care-l are asupra publicului şi societăţii civile, prezentarea acestei acţiuni
de către mass-media. Tocmai de aceea, statul democratic conştient de dificultăţile
luptei împotriva terorismului caută soluţii, pe de-o parte de a tempera
mass-media în dorinţa lor de a furniza publicului informaţii, fotografii,
detalii, cu mesaj pesimist sau acuzator la adresa instituţiilor sale
neadaptate, ineficace, iar pe de alta – de a şi le face aliate în combaterea
inamicului comun.
Şi aşa, cum se afirmă şi într-o serie de lucrări,
„gestionarea terorismului este şi o problemă pentru democraţie, a cărei existenţă
se bazează, printre altele, pe respectarea anumitor libertăţi – dintre care
libertatea mass-media – dificil de restrâns, chiar în lupta contra
terorismului.”1
În acest context, alţi specialişti, plecând de la
realitatea că „terorismul actual, inaugurat prin luarea de ostatici şi prin
jocul de neînţeles al morţii, nu mai are nici obiectiv […] şi nici inamic
determinat […]”[1],
se întreabă pe bună dreptate „cum pot mass-media, a căror activitate ţine în
esenţă de ordonarea discursului, să ilustreze această comunicare realizată prin
violenţă[2].
Puse în faţa misiunii de a prezenta asemenea
violenţe teroriste, mass-media se confruntă cu siguranţă cu dificultăţi
serioase ce ţin în primul rând de tipul de terorism. De exemplu, în cazul
terorismului intern, de orice natură ar fi el (ideologică, politică,
religioasă) de fiecare dată se pune problema unităţii statului.
Aici, mass-media se află într-o poziţie foarte
delicată, chiar contradictorie, trebuind să manifeste echilibru în relatarea acţiunii
teroriste şi echidistanţă faţă de stat, în măsurile întreprinse împotriva unor
membri ai societăţii democratice, autorii acţiunii.
În condiţiile terorismului internaţional, se
apreciază că misiunea mass-media este mai uşoară datorită faptului că autorii
nu aparţin comunităţii, unitatea naţională nu este afectată, acţiunile statului
întrunind condiţiile unui consens general. În aceeaşi măsură, situaţia
mass-media în raport cu spaţiul public afectat de terorism poate provoca
tensiuni între legitimitatea mass-media şi autonomia discursului acestora.
Tensiunile prezentate se datorează atât surselor
de informare diverse ca ideologie, religie, profesie etc., cât şi publicului
eterogen căruia i se adresează.
Concluzia este că discursul mediatic despre
terorism este supus permanent unor determinări fie de natură temporală, fie spaţială,
sau managerială.
Totodată, relaţia mass-media cu teroriştii şi
statul ia în discuţie şi existenţa a două teorii: prima, prin care mass-media
ar fi complici ai teroriştilor, cealaltă – prezentând mass-media ca instrumente
ale statului în lupta împotriva terorismului.
Citește
materialul integral în ComUnique Nr. 10-12 / 2015
[1] Jean Baudrillard, A l’ombre des majorites silencieuses, Paris, Denoel –
Gonthier, 1978, p.60
[2] Isabelle
Garcin – Marrou, Media
vs. Terorism, Bucureşti, Editura Tritonic, 2005, p.14