Kopi Kycyku: Ce reprezintă, în opinia Dumneavoastră, creştinismul ortodox, într-un fel dominant în Europa de Răsărit?
Răzvan Theodorescu: În legătură cu această cultură ortodoxă, care,
aş spune, defineşte Europa Răsăriteană, ar trebui să dăm răspuns urgent la o
chestiune care este pusă pe tapet ori de câte ori au au loc mari întâlniri
intelectuale, şi anume: ce reprezintă civilizaţia Ortodoxiei în Europa de
astăzi? Este vorba aşadar de locul actual al acestei civilizaţii, forjată peste
ceea ce reprezenta, în opinia majorităţii covârşitoare a oamenilor politici,
începând cu Renaşterea, Universitas christiana, care, după părerea lor, se
oprea la graniţa răsăriteană a lumii catolice şi protestante: adică pe undeva
între Ţările baltice şi Rusia sau între spaţiul croato-sloven şi cel sârb. Şi
aceasta – mai trebuie adăugat - deşi valorile Ortodoxiei fuseseră evocate, în
numeroase împrejurări, ca fiind o paradigmă, de către cele mai înalte instanţe
spirituale ale aceluiaşi Occident (gândul meu se duce în aceste momente la una
dintre cele mai importante scrisori apostolice ale papei Ioan Paul al II-lea,
din ultima vreme, Orientale lumen, care subliniază importanţa ofertei
actuale a Ortodoxiei).
Kopi Kyçyku: Care ar fi
permanenţele şi „punctele forte” ale istoriei spirituale a Sud-estului Europei?
Răzvan Theodorescu:
Istoria spirituală a Sud-estului european este dominată de câteva constante,
izvorâte de însuşi caracterul acestei multiculturalităţi balcanice şi
carpato-danubiane. Să încercăm să le enumerăm: opţiunea între Orient şi
Occident (care datează de pe vremea misionarismelor creatoare de Biserici şi de
state, mergând până la momentul „uniunilor” mai mult sau mai puţin vremelnice
între Roma şi Constantinopol); dominaţia puternică a Ortodoxiei, primind -
chiar conform naturii sale – trăsături distinctive teritoriale, iar apoi şi naţionale;
toleranţa religioasă ca o dovadă a unei deschideri spirituale căreia, mai
târziu, anumite tendinţe ultranaţionaliste şi intervenţii străine, puţin câte
puţin, i-au pus beţe în roate în cursul acestui deceniu post-totalitarist.
Kopi Kyçyku: Se poate
vorbi despre o opţiune între Orient şi Occident? Cu aproape un sfert de veac în
urmă, academicianul Emil Condurachi şi Dumneavoastră aţi tratat această
problemă pe larg. Acum, v-aş ruga să vă referiţi la ea în mod cât mai sintetic.
În acest cadru, aş dori să subliniez că religia popoarelor europene ea însăşi
prezintă de asemenea anumite particularităţi fundamentale care ne îndreptăţesc
s-o considerăm ca având o structură proprie. Pe de altă parte, s-a precizat[1]
că ideea de muncă a creştinismului a avut urmări imense pentru toate popoarele
europene.
Răzvan Theodorescu:
Moştenitoare a lumii romane păgâne, lumea creştină bizantină trebuia să-şi
păstreze şi în Sud-estul european un fel de prezenţă de natură ideologică. Avem
de a face în cazul acesta cu un fenomen pe care sistemul rigid al vasalităţilor
şi al suzeranităţilor medievale din Occidentul european, îl ignorau: uniunea
constantă, la nivel doctrinar, al lui regnum cu sacerdotium. În
această perspectivă se înscrie efortul susţinut misionar bizantin în Europa
est-centrală şi orientală, din secolele al IX-lea – al X-lea, de a propovădui
doctrina creştină. Pe lângă români, moştenitori nemijlociţi ai creştinismului
latin, zonele sud-est europene, la fel ca Rusia, urmau să cunoască acţiunea
misionară bizantină, însoţită de difuzarea unor modele artistice şi ideologice
pline de fast şi de retorică.
Un aspect
remarcabil al mentalităţii sud-est europene rămâne echilibrul între Orientul
bizantin şi Occidentul carolingian, otonian şi papal - două părţi convergente
şi divergente ale Europei, - materializat mai degrabă prin întâlniri de
ambasade ecleziastice din Roma şi din Bizanţ, autorizate de papă, respectiv de
patriarh.
Menţionăm că,
tocmai de această Ortodoxie din Răsăritul european şi de contenciosul său cu
Catolicismul din Occident, a fost legată ceea ce s-ar putea numi încercare de
„integrare europeană” a Levantului balcanic şi mediteranean cu două mii de ani
în urmă. Sunt bine cunoscute împrejurările care au îndemnat elitele Bizanţului
Paleologilor, de la Mihail VIII până la Conciliul de la Florenţa, spre o
salvgardare politică şi spirituală prin uniunea cu restul Europei – un rest
catolic, la fel de sfăşiat, de războaie, dar relativ prosper graţie comerţului
italian în Meditarană, protejat de invaziile venite din Asia. Aşadar, pentru a
putea supravieţui, Orientul ortodox trebuia să accepte condiţiile puse de
Occidentul catolic: să recunoască primatul papei, existenţa Purgatorului,
realitatea lui Filioque, caracterul indelebil al ritului sacramental şi al
căsătoriei, monarhia unui pontif, unus super omnes, dictând lumii creştine voinţa
sa necondiţionat.
Kopi Kyçyku: Şi
încercarea lui H. Massis, reprezentantul direcţiei absolutiste în perioada
interbelică[2]
de a identifica principiile culturii moderne în principiile catolicismului, a
fost considerată de numeroşi cărturari moderaţi exagerată şi unilaterală, iar
propunerea făcută de el de a intra sub egida Bisericii Catolice, de a
transforma deci ştiinţa şi arta modernă în slugi umile ale religiei, nu numai
că nu este realizabilă, dar nu este nici cea mai bună. Admiţând că n-a existat
cultură în trecut din care să fi lipsit valorile religioase, savantul indian
Rabindranath Tagore ne învaţă că aceasta nu trebuie să ne facă să punem semnul
egalităţii între cultură şi religie, căci „religia nu formează în domeniul
culturii decât doar un domeniu alături de alte domenii - ştiinţific, etic şi
estetic[3].
Răzvan Theodorescu:
După atitudinea spirituală adoptată înainte de 1453, s-au ivit cel puţin două
direcţii diametral opuse: una „occidentofilă”, alta „bizantocentrică” (pe care,
într-o altă epocă eu aş califica-o naţională). Din sânul elitelor bizantine au
ieşit mari campioni ai uniunii necondiţionate cu Roma, în numele salvării
credinţei creştine orientale, trecând peste diferenţele dogmatice şi mintale,
adversarii acestei uniuni însă, - din rândurile aceleiaşi elite, partizani ai
unei tradiţii ortodoxe mai riguroase şi mai ales antioccidentale, unii
preferând chiar caftanul turcesc tiarei latine - au fost în număr şi mai mare.
Mai târziu, câţiva bizantini şi-au manifestat încredere într-o eventuală înţelegere
islamo-creştină religioasă, dar şi politică.
Kopi Kyçyku: Un fapt
este cert: Europa nu se simte inclinată să-şi părăsească drumul ei spiritual de
până acum. Asta nu înseamnă însă că ea este împotriva schimbului de valori cu
celelalte culturi şi confesii, ceea ce a existat întotdeauna între diferitele
culturi; fiecare a împrumutat ceva de la alta şi a influenţat-o la rândul ei.
Dar el trebuie să rămână un simplu schimb, să nu ducă la dominare exclusivă din
partea uneia sau la imitare servilă din partea alteia. Ci fiecare să-şi
păstreze originalitea proprie şi să creeze mai departe, potrivit spiritului ei,
căci astfel cultura omenirii în genere se va îmbogăţi cu bunuri ideale.
Răzvan Thodorescu: În
orice caz, eforturile pentru „unionism”, depuse cu cinci sute de ani în urmă,
au eşuat. Revenind „la oile noastre”, se poate afirma că actuala „integrare
europeană” - dintre ţările Sud-estului Europei, porţile Uniunii Europene fiind
deocamdată deschise numai Greciei - reprezintă un proiect bimilenar, care arată
că istoria se repetă. În orice caz, acum cinci sute de ani „unionismul”, în
urma cruciadelor s-a dovedit a fi un adevărat eşec. În condiţiile actuale,
integrarea europeană riscă să rămână un desideratum pios dacă nu se renunţă la
educarea opiniei publice, din ambele părţi ale continentului, în spiritul
denaturării xenofobe, al prejudecăţiilor confesionale şi religioase, care, de
la sfârşitul Evului Mediu, respectiv Renaşterii, s-au schimbat foarte puţin.
Se poate
afirma, de asemenea, că, în ciuda atâtor opinii politice curente şi
superficiale, „clauza religioasă” trebuie să-şi conserve ponderea în procesul
de integrare europeană.
Citește
materialul integral în ComUnique Nr. 10-12 / 2015
[1]
Vezi N. Bagdasar, Din problemele culturii
europene, Editura Bucureşti,
p. 26.
[2]
H. Massis, Défense de l’Occident, 1927.
[3] Cf. Sushil Chandra
Mitter, La pensée de Rabindranath Tagore;
Benfey Meyer, Rabindranath Tagore şi Engelmann, citate după N.
Bagdasar, Din problemele culturii..., op. cit., p.94.