Cea dintai premiera de balet a stagiunii curente, care ne-a prilejuit în data de 13 decembrie reintalnirea cu un titlu disparut de pe afisul Operei Nationale Bucuresti de la inceputul mileniului, a fost asteptata cu nerabdare si curiozitate, ca…pomul de Craciun. Spectatorii cu state vechi isi aminteau reprezentatia cu „La fille mal gardée” oferita de Baletul Australian, în 1973, ba chiar si pe cea a Baletului Operei Regale „Covent Garden” din 1966, la sase ani de la premiera versiunii reluate acum la Bucuresti si devenita în scurt timp de referinta. Cei „intre doua varste” vazusera productia bucuresteana semnata de Alexa Mezincescu în 1980, în echipa cu scenografii Roland Laub si Elisabeta Benedek si care a facut sali pline sub diferite traduceri ale titlului („Precautiuni inutile” sau „Fata rau pazita”). Baletomanii stiau de montarile reusite, ulterioare, de la Teatrul Muzical „Nae Leonard” din Galati (Atilla Akyla Silvester) si Opera Nationala Romana din Iasi (Mihai Babuska), iar dansatorii mai tineri evocau reluarea integrala a variantei Alexei Mezincescu de catre elevii Liceului de Coregrafie „Floria Capsali” acum aproape un deceniu, inclusa apoi în repertoriul ONB.
Optiunea pentru „La Fille mal gardée” în prag de
Sarbatori e justificata de caracterul vesel si spumos al acestei pastorale
dansate, un „spectacol pentru intreaga familie” în adevaratul sens al
cuvantului. Cunoscand programarea celorlalte premiere din stagiune ma intreb
totusi (retoric) de ce se prevede prioritar o noua montare cu „Giselle”, cand
cea existenta „statea bine în picioare”, în schimb repertoriul companiei
reclama alte refrisari importante, precum „Frumoasa din padurea adormita”,
„Spargatorul de nuci” sau „Coppelia”. Recunosc, sunt o nostalgica, nu pot sa
nu-mi amintesc vremurile cand se rulau 20 de titluri pe an (fata de 10 în prezent)
si aveau loc cate 5-6 premiere, intr-un ritm imuabil de doua balete pe
saptamana.
„La Fille mal gardée” e în primul rand povestea
unui libret de succes, poate cel mai de succes din toate timpurile –
apartinand, ca si coregrafia, lui Jean Dauberval, care reuseste un ballet d’action pe sufletul
teoreticianului Jean-Georges Noverre. Intr-o istorie bogata în abordari, a fost
reluat în fel si chip din 1789 incoace – sa-i mentionam doar pe Paul Taglioni
în Franta, Marius Petipa si Lev Ivanov, în sec.XIX, apoi pe Alexandr Gorski în Rusia,
la inceputul sec.XX – si a cunoscut nu mai putin de sase variante muzicale.
Dintre acestea, în zilele noastre, cea mai des folosita în Occident (ca si la
noi) este cea apartinand lui Ferdinand Hérold, în orchestratia modernizata de
John Lanchbery, în timp ce pas-de-deux-ul
intalnit atat de des în concursuri si gale deriva din cea a lui Alexandr
Gorski, pe muzica lui Peter Ludwig Hertel.
Sub bagheta lui Ciprian Teodorascu (caruia abia
daca i se vedea crestetul, în ciuda inaltimii, din fosa proaspat adancita în urma
renovarilor complexe prin care a trecut cladirea Operei), partitura
comic-lirica a sunat clar si antrenant, cu un efort de urmarire sensibil al
evolutiilor de pe scena.
Sir Frederic Ahton este fara indoiala unul dintre
cei mai buni coregrafi ai secolului XX, tipic pentru scoala engleza a performance-ului în general, în care
regia are primul cuvant, nicio miscare nu e aleasa doar din motive estetice,
coerenta si grija pentru detaliu sunt permanente iar emotia curge intr-un
continuum intre creator-interpret-spectator. Impresioneaza capacitatea sa de a
asimila pasi folclorici în tesatura dramatica si de a imprima un caracter
national creatiei sale, transpunand povestea situata initial în Franta
sfarsitului de secol XVIII în atmosfera rurala a comitatului Lancashire
preindustrial.
Veridicitatea personajelor e accentuata si de
lucrul cu recuzita: se danseaza cu furci, cu bete, baloti de grau, cu fusul,
matura, umbrela etc, ca sa nu mai pomenim de panglici si esarfe, care
alcatuiesc un intreg vocabular simbolic, dinamic si cromatic, ce creeaza
momente de mare atractivitate.
Umorul sau englezesc nu e deloc sec ci suculent
si divers – de caracter, de situatie sau ivit din intalnirea cu pantomima. Un
moment irezistibil este Dansul sabotilor, executat de Vaduva Simone si patru
Prietene ale Lisei, amestec de parodie si step
dance. Cum de la o ferma nu pot lipsi orataniile, Cocosul si Gainusele lui,
în costume full body, par sa
redimensioneze personajele umane si ne duc cu gandul la „Alice în Tara
minunilor” sau la „Povestile lui Beatrice Potter”, baletul filmat din 1971 în coregrafia
aceluiasi Sir – un posibil titlu pentru o premiera viitoare, de ce nu?!
Pandant al laturii amuzante sunt adagio-urile surprinzator de lente ale
celor doi tineri indragostiti, unde lirismul primeaza în fata elementelor
tehnice. La fel de neasteptat este ca un moment de pura pantomima – Lise visand
la viata ei de femeie maritata – sa fie atat de incarcat de emotie.
Daca suportul sonor al operelor e definitiv,
regizorii intrecandu-se de o buna bucata de vreme în a-si contemporaneiza
montarea, în cazul unor creatii coregrafice ale caror drepturi de autor sunt
aparate de fundatii sau mostenitori (cum se intampla si aici) accentul se pune
pe mentinerea tel-quel a
spectacolului în ansamblu, ceea ce poate sa nu fie totdeauna un lucru pozitiv,
atunci cand palierele realizarii sunt inegale. Decorurile lui Sir Osbert
Lancaster, cu cortina a doua în stilul picturii naive si elemente formale (usa
din dreapta, cu butoaiele vopsite de deasupra, nu este folosita în nicio
imprejurare), cat si costumele fade uneori si usor pestrite alteori reduc din
impactul vizual. (La respectarea intocmai a originalului, pus în scena de Johan
Kobborg si Malin Thoors, a vegheat consultantul coregrafic Michael O’Hare – cu
totii vechi cunoscatori „din interior” –, productia fiind supervizata de
Jean-Pierre Jouventin.)
Light design-ul (Ionut Gabriel Pruteanu) este în general
corect; doar în scena furtunii, acele de lumina ce strabat fundalul aduc mai
curand a ninsoare decat a ploaie de vara.
In prima seara am avut bucuria de a o revedea pe
Alina Cojocaru, devenita invitata permanenta a ONB. Din punctul de vedere al
unei prim-balerine din topul mondial, Lise pare un rol lejer, intr-un spectacol
potential de matineu. Alina Cojocaru il trateaza insa cu un profesionalism
britanic, intrand în pielea Fetei rau pazite cu seninatatea si sinceritatea
unei adolescente care stie foarte bine ce vrea – si mai ales ce nu vrea – si
care de fapt nu are nevoie sa fie pazita, fiindca abia daca ii ingaduie
iubitului ei sa-i fure o sarutare inainte de nunta. Sariturile inalte si ample,
acuratetea pasilor si pozelor, atat în secventele de viteza cat si în cele
lente, echilibrele fugitive care marcheaza sintaxa coregrafica, rafinamentul
miscarii, sunt poate detalii pe care publicul roman nu le apreciaza indeajuns,
mai atent fiind la mediatizare si la pasajele de virtuozitate.
Robert Enache, cel mai promitator nume din prima
linie a Baletului ONB în momentul de fata, intruchipeaza în Colas un tanar
istet si hotarat sa-si implineasca dragostea, în pofida opozitiei inversunate a
viitoarei mame-soacre (si cu ajutorul involuntar al acesteia). Odata
„incalzit”, isi depaseste tracul initial (e totusi o responsabilitate
apreciabila sa dansezi cu o asemenea partenera!) si etaleaza o buna pregatire
tehnica, o prezenta charismatica si expresivitate în zona comic-romantica.
Johan Kobborg, personalitate de anvergura
internatioanala, actualul director artisic al compartimentului de balet al ONB,
dar inca activ în calitate de balerin, si-a rezervat siesi rolul în travesti al
Vaduvei Simone, mama Lisei, care are pentru aceasta aspiratii sociale mult mai
mari decat flacaul ales de ea. Nici el si nici Alina Cojocaru nu se afla la
prima experienta de acest gen, binecunoscuta fiind Gala de balet din Japonia,
în care cei doi evolueaza intr-un pas de
deux din „La Sylphide” inversand rolurile (https://www.youtube.com/watch?v=4t6TpovbUX8).
Simone a sa e autoritara, suspicioasa, aferata, dar umana pana la urma; ea „se
flescaie” cand e pupata pe obraz de catre Lise sau invitata sa danseze, ceea ce
face cu placere si cochetarie.
Alain, pretendentul bogat si tampitel la mana
Lisei, gaseste în Cristian Preda un interpret de un haz nebun. Mic si retardat,
în viziunea lui Sir Ashton Alain e un adolescent timorat de vointa tatalui sau,
bogatasul Thomas, dar caruia hormonii nu-i dau pace, astfel incat inelul pregatit
pentru Lise si ramas fara destinatar poate fi oferit oricarei fete de pe scena
si… din sala.
A doua seara ne-a adus o distributie la fel de echilibrata, cu Bianca Fota
în Lise (fireasca, aproape jucandu-se pe sine, usoara si plina de caldura), David
Trzensimiech în Colas (prezentabil, intr-un stil
blond arian rar intalnit pe malurile Dambovitei, cu o frumoasa linie de premier danseur noble si executii
curate), Calin Radulescu în Simone (mai „moale” la inceput, recuperandu-si
energia si implicarea pe parcurs) si Shuhei Yoshida în Alain (tot mic si mobil,
creionand cu elan un personaj de compozitie prostut-simpatic).
Imi permit sa-i
amintesc aici, for the record, pe
interpretii celorlalte personaje din primele doua seri, omisi probabil din
greseala în fluturasul de sala, care ii insiruie altminteri pe toti
participantii la productia premierei – pana la proprietarul simpaticului ponei
Amore, inhamat la trasura care-i poarta pe Lise si Simone printre viile
potentialului socru –: Thomas: Antonel Oprescu; Notarul: Catalin
Caracas/Raul Oprea, Asistentul notarului: Vincenzo Casteluccio/Gabriel Luca;
Cocosul: Alistair Beattie; Gainusele/Prietenele Lisei: Maki Shirase, Remi
Tomioka, Diana Tudor, Megumi Koshi.
Ansamblul, destul de omogen ca aspect (un
progres mai ales la baieti), danseaza cu bucurie
si atentie; fara indoiala, odata cu rodajul vor disparea si „balbele”
ocazionale.
Merita aprecieri efortul de aducere la standarde
europene a „ambalarii mediatice” a Baletului ONB, dar coerenta acestuia e
discutabila: caietul de sala are o prezentare ingrijita (si în sfarsit, o
traducere decenta în limba engleza, la fel ca si site-ul www.operanb.ro), dar o parte din fotografii
sunt neinspirate tradand, ca si redactarea, necunoasterea domeniului. Sigla ONB
seamana cam mult cu formatul celei a Royal Opera House „Covent Garden”, iar
impartirea dansatorilor în categorii neasumate de legislatia romaneasca sau
vehicularea titulaturii „Compania Baletul National Roman” sunt deocamdata
etichete fara acoperire, no more than
wishful thinking.
Cu o companie europeano-asiatica, în care romanii
tind sa fie în minoritate, o echipa de creatori englezi, o punere în scena
danezo-suedeza, o Lise romano-britanica, un Colas polonez sau un Alain japonez,
simpatica productie actuala a „La Fille mal gardée” este mai degraba „a very cosmopolitan ballet”...