Nicolae Titulescu, personalitate poliedrică de talie internaţională, a fost un mare prieten şi binefăcător al popoarelor balcanice. De-a lungul întregii sale cariere politice, juridice şi diplomatice, el a făcut tot ceea ce îi stătea în putinţă şi a ştiut perfect cum să lupte pentru apărarea drepturilor legitime ale naţiunilor Peninsulei Balcanice. Atitudinea adoptată de către dânsul faţă de Albania, este o mărturie grăitoare în această privinţă. Evoluţia relaţiilor politico-diplomatice albano-române din 1928, este strâns legată de rolul foarte important, pe care l-a avut Nicolae Titulescu. Vizitele efectuate în cursul anului mai sus menţionat, la Roma şi la Paris, de către persoana numărul unu a diplomaţiei de la Bucureşti, au fost urmărite în lumea diplomatică şi politică din Albania, cu cel mai viu interes. Mai ales declaraţiile făcute de N. Titulescu la Roma, în care a fost vorba şi de Albania, au produs o mare satisfacţie în opinia publică albaneză. Astfel, ziarul “Rilindja Shqiptare” (Renaşterea Albaneză) din 25 februarie 1927, în articolul “Albania şi România”, care avea ca motto proverbul francez: “Les amis de nos amis, sont nos amis”, sublinia: “Ne-au bucurat pe deplin declaraţiile sincere ale D-lui Titulescu apărute în ziarul “Giornale d’Italia” privitoare la independenţa Albaniei, numind această independenţă ca primul stâlp al păcii balcanice”. Si în continuare: “Când noi vedem că România este atât de limpede în politica ei faţă de Albania, n-avem altceva de zis decât a-i mulţumi pentru încrederea ei în naţiunea noastră, fiindu-ne astăzi ca şi totdeauna atât de prietenoasă”. (Arhivele Ministerului de Externe din România, AMAE, vol. 26, p. 35).
Iar un deputat albanez declara următoarele la Tirana Însărcinatului cu Afaceri al României: “Când un om politic de talia D-lui Titulescu se ocupă şi de ţara noastră, ei bine aceasta înseamnă că suntem şi noi europeni şi că contăm în politica internaţională. Suntem recunoscători D-lui Titulescu pentru atenţia care a avut-o faţă de ţara noastră”. (AMAE, vol. 26, p. 36). Încă o dovadă a interesului manifestat în Albania faţă de aceste vizite este şi faptul – după cum comunica Însărcinatul român cu Afaceri la Tirana – că Preşedintele Republicii Albania, Ahmet Zogu, a ţinut să fie pus la curent cu toate declaraţiile făcute de N. Titulescu. Era, în acelaşi timp, şi o dovadă a prestigiului internaţional de care se bucura marele diplomat şi om politic român. Secretarul general al Ministerului Afacerilor Străine albanez, Xhaferr Vila, într-o convorbire cu Însărcinatul cu Afaceri al României, a caracterizat în termeni foarte elogioşi activitatea europeană a lui N. Titulescu, rugându-l pe reprezentantul român să aducă la cunoştinţa Ministerului Afacerilor Străine român că declaraţiile ministrului român cu privire la independenţa Albaniei au produs mare mulţumire în inimile tuturor albanezilor. Din primul moment al existenţei sale, Înţelegerea balcanică a stârnit în jurul său discuţii, care au luat o amploare deosebită, atât în cercurile conducătoare albaneze, cât şi printre membrii misiunilor diplomatice acreditaţi pe lângă Curtea albaneză. (Începând cu 1 septembrie 1928, în Albania a fost instaurat regimul monarhic, cu Zog I, “regele albanezilor”, recunoscut de către România la 22 septembrie 1928, n. n.). Cercurile albaneze (ministrul de Externe şi diverşi şefi politici) şi-au manifestat nemulţumirea în legătură cu redactarea textului articolului 3 al Pactului Înţelegerii Balcanice semnat în februarie 1934, care prevedea examinarea prealabilă a eventualei cereri de aderare a unui stat balcanic. Acest articol era considerat ca o piedică pentru adeziunea Albaniei, deoarece după cum afirmau aceste cercuri, era posibil ca Turcia sau Grecia, influenţate de Italia, să nu acorde un aviz favorabil cererii Albaniei. De asemenea, se manifesta nedumerirea faţă de redactarea aceluiaşi articol 3 în partea: dont l’adhesion fera l’objet d’un examen favorable de la part des parties contractantes”, care potrivit acestor cercuri se putea interpreta în două moduri:
Iar un deputat albanez declara următoarele la Tirana Însărcinatului cu Afaceri al României: “Când un om politic de talia D-lui Titulescu se ocupă şi de ţara noastră, ei bine aceasta înseamnă că suntem şi noi europeni şi că contăm în politica internaţională. Suntem recunoscători D-lui Titulescu pentru atenţia care a avut-o faţă de ţara noastră”. (AMAE, vol. 26, p. 36). Încă o dovadă a interesului manifestat în Albania faţă de aceste vizite este şi faptul – după cum comunica Însărcinatul român cu Afaceri la Tirana – că Preşedintele Republicii Albania, Ahmet Zogu, a ţinut să fie pus la curent cu toate declaraţiile făcute de N. Titulescu. Era, în acelaşi timp, şi o dovadă a prestigiului internaţional de care se bucura marele diplomat şi om politic român. Secretarul general al Ministerului Afacerilor Străine albanez, Xhaferr Vila, într-o convorbire cu Însărcinatul cu Afaceri al României, a caracterizat în termeni foarte elogioşi activitatea europeană a lui N. Titulescu, rugându-l pe reprezentantul român să aducă la cunoştinţa Ministerului Afacerilor Străine român că declaraţiile ministrului român cu privire la independenţa Albaniei au produs mare mulţumire în inimile tuturor albanezilor. Din primul moment al existenţei sale, Înţelegerea balcanică a stârnit în jurul său discuţii, care au luat o amploare deosebită, atât în cercurile conducătoare albaneze, cât şi printre membrii misiunilor diplomatice acreditaţi pe lângă Curtea albaneză. (Începând cu 1 septembrie 1928, în Albania a fost instaurat regimul monarhic, cu Zog I, “regele albanezilor”, recunoscut de către România la 22 septembrie 1928, n. n.). Cercurile albaneze (ministrul de Externe şi diverşi şefi politici) şi-au manifestat nemulţumirea în legătură cu redactarea textului articolului 3 al Pactului Înţelegerii Balcanice semnat în februarie 1934, care prevedea examinarea prealabilă a eventualei cereri de aderare a unui stat balcanic. Acest articol era considerat ca o piedică pentru adeziunea Albaniei, deoarece după cum afirmau aceste cercuri, era posibil ca Turcia sau Grecia, influenţate de Italia, să nu acorde un aviz favorabil cererii Albaniei. De asemenea, se manifesta nedumerirea faţă de redactarea aceluiaşi articol 3 în partea: dont l’adhesion fera l’objet d’un examen favorable de la part des parties contractantes”, care potrivit acestor cercuri se putea interpreta în două moduri:
1. Statele semnatare
vor examina în mod favorabil o nouă cerere de adeziune,
2. Pentru ca cererea
de adeziune să fie operantă, trebuie să obţină un aviz favorabil din partea
puterilor prime semnatare. În legătură cu cele de mai sus, ministrul Afacerilor
Externe albanez, Xhaferr Vila, afirma că Albania se găseşte în imposibilitate
de a semna Înţelegerea Balcanică din cauza articolului 3. În aceste condiţii
apare foarte justificată satisfacţia manifestată de către ministrul Italiei în
Albania, Koch, în legătură cu redactarea sus-amintitului articol (Vezi Arhivele
Ministerului Român de Externe, AMAE, vol. 14, Înţelegerea Balcanică, capitolul
Albania), care servea ca motiv guvernului albanez de a nu adera la Pactul
Balcanic. România a manifestat de la început o atitudine favorabilă intrării
Albaniei în Înţelegerea Balcanică. De aceea, ea a sprijinit la întrunirea
Consiliului Permanent al Înţelegerii Balcanice din 2 noiembrie 1934 de la
Ankara, propunerea Iugoslaviei de a se aproba intrarea Albaniei în Înţelegerea
Balcanică. Cererea Albaniei nu a fost însă satisfăcută din cauza opoziţiei
reprezentantului Greciei, Maximos. În anul 1935, în cercurile politice oficiale
problema a fost reluată. La 6 iulie 1935, regele Zog I ruga pe ministrul
Iugoslaviei la Tirana ca, prin amabilitatea guvernului său să pregătească
terenul intrării Albaniei în Înţelegerea Balcanică şi să intervină în acest scop
pe lângă Turcia şi România (era pentru prima oară când regele Zog I se pronunţa
aşa de lămurit pentru acest lucru). Faţă de această dorinţă a Albaniei,
ministrul Afacerilor Străine, N. Titulescu, trimitea la 12 iulie 1935
următoarea telegramă ministrului român la Tirana, Aurelian: “Rog transmiteţi M.
S. R. Zog, că România a fost pentru acceptarea cererii Albaniei de a intra în
Înţelegerea Balcanică şi va fi foarte fericită să dea acelaşi vot afirmativ cu
prilejul viitoarei întruniri a Consiliului Permanent al Înţelegerii Balcanice.
(AMAE, vol. 24, Înţelegerea Balcanică, capitol Albania). La 17 iulie 1935, în
audienţă la rege, Aurelian transmitea această poziţie favorabilă a României. Cu
acest prilej, după ce l-a rugat să transmită cele mai calde mulţumiri lui N.
Titulescu, regele Zog declara că “Albania este liberă a cere admiterea sa în
Înţelegerea Balcanică, deoarece tratatul său cu Italia (Pactul de la Tirana din
1926, urmat de Pactul de alianţă militară din 1927, prin care Albania a intrat
în dependenţa Italiei) are un caracter pur defensiv. (Idem). Această atitudine
a României a fost interpretată de către Italia (în urma unor “informaţii
binevoitoare”) ca o încercare din partea României de a atrage Albania în
Înţelegerea Balcanică. În consecinţă, la 31 iulie 1935, ministrul Italiei la
Bucureşti, Ugo Sola, făcea, în numele lui Benito Mussolini, următoarea
comunicare Ministerului Afacerilor Străine al României: “Guvernul italian a
fost dezagreabil surprins când a fost pus în posesiunea informaţiunii, potrivit
căreia guvernul român ar fi luat iniţiativa acţiunii care trebuie să ducă
Albania în Înţelegerea Balcanică. Guvernul italian nu ar avea nimic de zis dacă
Albania, din propria sa iniţiativă, ar intra în această Înţelegere, dar ca
această intrare să se facă sub presiunea demersurilor României, aceasta
constituie un act care surprinde Italia. (AMAE, vol. 24, Înţelegerea Balcanică,
capitol Albania). Ministrul Italiei cerea confirmarea informaţiei. Combatând
“informaţia” pe care o avea Italia, în telegrama sa de la Cap Martin din 1
august 1935, Nicolae Titulescu scria printre altele: “Rog a spune din partea
mea lui Sola că regret că guvernul italian poate să dea crezământ unei asemenea
ştiri. Situaţia este inversă. Am fost sondaţi noi de guvernul albanez dacă am
fi favorabili intrării Albaniei şi cum Înţelegerea Balcanică este deschisă şi
Bulgariei şi Albaniei, nu putem răspunde decât afirmativ. De altfel, nu pentru
prima oară Albania face asemenea cerere. La întrunirea Consiliului Înţelegerii
Balcanice de la Ankara (din 2 noiembrie 1934, n. n.), Iugoslavia a prezentat
cererea de intrare a Albaniei în Înţelegerea Balcanică. Cererea a întrunit
voturile favorabile ale Iugoslaviei, României şi Turciei şi a fost amânată în
urma rezistenţei Greciei. Conducătorii recenţi au în vedere, probabil, o a doua
cerere de admitere a Albaniei în Înţelegerea Balcanică la viitoarea întrunire a
Consiliului Permanent al Înţelegerii Balcanice. Nu avem nici un motiv pentru a
împinge Albania într-o direcţie sau alta. Nu există şi nu va exista o presiune
românească pentru ca Albania să intre în Înţelegerea Balcanică”. (Idem). Si din
acest răspuns fără echivoc dat Italiei, se desprinde poziţia României. În
aceste condiţii ni se pare cel puţin paradoxală afirmaţia, din 1943, a ex-regelui
Zog, că ţara sa propusese în 1934 aderarea la Înţelegerea Balcanică, dar că “în
urma sfatului lui Titulescu, care nu voia să indispună Italia, Albania nu a
fost primită ca membră”. (Idem). În realitate, cele ce nu voiau să “indispună”
Italia, erau însăşi cercurile conducătoare din Albania. Astfel la 10 octombrie
1935, ministrul Afacerilor Străine albanez declara: “Faţă de situaţia
internaţională actuală (agresiunea italiană în Abisinia fusese sancţionată de
Societatea Naţiunilor la 7 octombrie 1935, Albania votând împotriva acestor
sancţiuni, n. n.), guvernul albanez este silit să amâne decizia sa cu privire
la intrarea Albaniei în Înţelegerea Balcanică”. (AMAE, vol. 24, Înţelegerea
Balcanică, capitol Albania). În martie 1936 regele Zog I dădea Ministrului său
de la Belgrad instrucţiuni în legătură cu eventualitatea punerii din nou a
problemei adeziunii Albaniei, la viitoarea Conferinţă de la Belgrad, a
Înţelegerii Balcanice, în sensul de a se aştepta ca cele patru state balcanice
să invite Albania în Înţelegerea Balcanică şi numai după accea guvernul albanez
să examineze această chestiune. Regele Zog amâna astfel întreaga problemă
deoarece statele participante la Înţelegerea Balcanică, în primul rând România,
nu intenţionau să influenţeze guvernul de la Tirana în vreun sens. În 1937
asistăm la o cu totul altă poziţie albaneză faţă de adeziunea Albaniei la
Înţelegerea Balcanică. În ianuarie 1937, cu ocazia audienţei de prezentare,
ministrul Afacerilor Străine albanez, Libohova, declara ministrului României la
Tirana, Lahovary, că adeziunea la Înţelegerea Balcanică ar însemna o renunţare
definitivă la drepturile morale ce le are Albania asupra ţinuturilor locuite de
albanezi dincolo de graniţele actuale, care au nedreptăţit poporul albanez”.
După ce-l asigura pe reprezentantul român că guvernul albanez nu se gândeşte la
o politică de agresiune, Libohova adăuga că neadeziunea Albaniei la Înţelegerea
Balcanică însemnă numai că n-a putut şi că nu va putea ratifica în acest chip
nedreptăţile la care a fost supus poporul albanez. (Idem). Subordonarea faţă de
Italia – ultima care ar fi avut interes ca Albania să intre în Înţelegerea
Balcanică – îşi spunea cuvântul. Consecinţele ultime ale acestei politici s-au
văzut în 1939, când Albania a fost cotropită de către Italia cu forţa armată.
În anul 1936 relaţiile diplomatice româno-albaneze ajung pe punctul de a fi
rupte ca urmare a refuzului guvernului albanez de a avea o reprezentanţă
diplomatică la Bucureşti. (AMAE, dosar 27, Reprezentanţi B. 1). Evenimentele
s-au petrecut în felul următor: prin raportul său nr. 232 (AMAE, vol II, p.
45), din 1936, reprezentantul României la Tirana, Aurelian, comunica
Ministerului Afacerilor Străine român că guvernul albanez este pe punctul de a
înfiinţa noi legaţii la Berlin, Viena, Budapesta, Riga, însă invocă dificultăţi
bugetare când este vorba de Bucureşti, în ciuda declaraţiilor de amiciţie şi
recunoştinţă faţă de România, pe care le face ori de câte ori are prilejul. Ca
urmare, la 5 iunie 1936 ministrul român al Afacerilor Străine, N. Titulescu,
trimitea următoarea telegramă reprezentantului României la Tirana: “Rog a
preveni imediat guvernul albanez că dacă în timp de două luni nu avem o legaţie
albaneză cu sediul la Bucureşti, suntem nevoiţi să suprimăm legaţiunea noastră
la Tirana, dând lipsei de reciprocitate în condiţiunile de extensiune bugetară
actuală, un caracter inamical”. (AMAE, vol. 26, p. 238). La 6 iunie 1936,
Aurelian a comunicat cele de mai sus Ministerului Afacerilor Străine albanez,
suprimarea legaţiei române fiind fixată pentru 6 august în caz că guvernul
albanez nu va satisface cererea lui N. Titulescu. La 24 iunie 1936, ministrul
Afacerilor Străine albanez, Asllani, comunica reprezentantului român că “cu
toate silinţele depuse, nu a putut găsi fondurile necesare pentru înfiinţarea
unei legaţii la Bucureşti (Idem, p. 245), adăugând că tot ce poate face
guvernul albanez, este de a acredita şi la Bucureşti şi la Praga pe ministrul
său de la Belgrad. Ca urmare, la 28 iunie 1936, de la Geneva, N. Titulescu
expedia următoarea telegramă Legaţiei române: “România nu acceptă să fie pusă
pe picior de inferioritate. Desigur că Albania este suverană să decidă ce vrea,
dar la fel şi noi. În august vom suprima Legaţia României din Albania”. (AMAE,
vol. 26, p. 248). În faţa acestei poziţii ferme din partea României,
guvernanţii albanezi au început a da înapoi. Astfel, în ultimul său raport (nr.
449), din 4 august 1936, Gheorghe Aurelian comunica Ministerului Afacerilor
Străine român că ministrul Afacerilor Străine albanez, Asllani, i-a declarat că
peste două-trei luni speră să obţină de la rege semnarea unui decret-lege
permiţând trimiterea la Bucureşti a unui secretar de legaţie, care să
funcţioneze ca însărcinat cu Afaceri ad-interim şi care să aibă birourile sale
separate de cele ale Consulatului general albanez. În acest moment al
“diferendului”, N. Titulescu a dat încă o dată dovada remarcabilelor sale
calităţi politico-diplomatice, dând următorul răspuns raportului nr. 449: “Rog
a mulţumi D-lui Asllani pentru declaraţiile făcute şi a-i spune că aş fi
recunoscător să se numească Însărcinatul cu Afaceri înainte de 1 septembrie,
astfel încât înă octombrie să-i putem trimite noul ministru ce am desemnat
pentru Tirana. Bineînţeles că de la noul buget cer Albania să facă sforţări corespunzătoare
cu ale României pentru reprezentaţiunea diplomatică”. (Idem, p. 257, telegramă
din 7 august 1936, de la Cap Martin). Astfel s-a ajuns ca Legaţia României din
Albania să nu fie suprimată, activitatea ei desfăşurându-se în continuare de la
10 august 1936 – când Gh. Aurelian a fost transferat – şi până la 2 septembrie
1936, când a fost numit ca Trimis extraordinar şi Ministru plenipotenţiar,
Nicolae Lahovary, fără a avea un ministru. În 13 februarie 1937 a fost semnat
decretul pentru numirea lui Pandele Nase ca Însărcinat cu Afaceri al Albaniei
la Bucureşti, care în aprilie 1937 şi-a luat postul în primire. (AMAE, dosar
27, reprezentanţi N. 2).