Fiecare gând trecut din „sala iluminată cu pereţi de oglinzi” a inteligentei poetului în flilele „fragmentariului” s-ar putea imagina ca „firul de colb” despre care ii vorbea inţeleptul Rubon calugărului Dan.” Fragmentariumul” ar fi, prin urmare „roata” sufletului liric eminescian „miscată-n loc” pe câmpul vast al operei literare, iar cugetarea „firul de colb care va trece prin toate locurile prin care trece invârtindu-se, dar numai în şir, pe când roata chiar in aceeaşi clipa e in toate locurile cuprinse de ea”1. Era mare amărăciunea poetului la gândul despre „Clasa culta” a vremii sale, care „in cea mai mare parte, nu este românească”2, fiindcă „greci şi bulgarii aşezati in târgurile noastre si-au trimis feciorii la Paris si aceştia s-au intors... ca tineri români. Neavând nicidecum priceperea tărei, vorbind in locul limbei naţionale un jargon francezo-bulgăresc, necunoscând istoria si legile ţari nestiind întru cît acestea doua pot fi puse drept temelie dezvoltării noastre, aceşti tineri sunt lipsiti cu totul de simţul istoric”3. Din acelaşi gând porneşte in acelaşi timp, şi revolta usturătoare din versurile:
„Tot ce e perfid si lacom, tot Fanarul, toţi iloții,
Toti se recurseră aicea si formeaza patrioţii,
Încât
fonfii şi flecării, găgăuții
si gușații,
Bilbiiţi cu gura strâmbă sunt stapânii
acestei naţii!
--------------------------------------------------------
La Paris, în lupănre
de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos...
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos4?
Şi tot cu
aceeaşi stare de spirit
cugeta Eminescu la tristeţea batrănilor care, după ce şi-au întâmpinat „cu masa-ntinsa şi cu lumânări aprinse” tinerii întorşi de la studii,din străinatate constată cu durere – mascata bine de românească
modestie şi buna-cuviinta –
c-au aşteptat ani de zile nişte nelegiuiţi: „De, frate, noi am
fi fost proști. Noi socoteam că,
dacă ştim ceaslovul şi psaltirea,
cum se ara gospodăreşte un ogor,cum se
cresc vite şi cum se strâng banii, apoi
ştim multe. Da ia
auzi-i, că nu
ştim nici măcar
româneşte... De,dragii mosului,asa o fi. N –am fi ştiind nici româneşte... Dar de acuma
mult a fost, puţin a mai ramas, şi in locul nostru voi
veţi stăpâni
lumea si veţi orandui-o cum vă
va placea voua”5. In legătura
cu toate acestea, survine si sarcasmul
din cuvântarea sensibilului
prieten a lui Toma Nour: „... Cât
despre inteligenţa noastra – o generaţie de amploiaţi... de semidocţi... oameni cari
calculeaza cam peste câţi ani or veni ei la
putere... inteligenţa falsă, care cunoaşte mai bine istoria
Franţei decât pe –aceea a
României, fii unor oameni
veniţi din toate înghiurile pământului, căci adevaraţii copii de roman înca n-au ajuns
să înveţe carte...
oameni în fine care au făptura şi caracter de la taţii greci,
bulgari şi numai numele de la
muma de la dizgraţiata Românie. Şi înca
dacă şi-ar fi câstigat
prin ceva dreptul de a se numi români,
dar nu.Ei îşi urăsc ţara lor mai rău
şi mai cumplit decât străinii. O privesc ca un exil, ca o supărătoare condiţiune a
existenţei lor... ei sunt...
cum o spun însii, români de nastere, francezi în inima – şi daca Franţa le –ar
procura semidocţilor noştri avantajele pa
care le-ar da nefericita lor patrie, ei ar fi emigrat de mult... cu toţii!”6